Oare dacă fiecare copil și-ar putea alege părinții, aceștia s-ar comporta altfel? Noi, părinții, am schimba ceva la noi? Am face lucrurile altfel, am relaționa altfel cu copiii noștri?
Poate ar fi interesant să facem un astfel de exercițiu de imaginație…
Despre stereotipurile perpetuate de Disney azi vă prezentăm bărbatul frumos, luptător și fără sentimente.
Oare cui dăunează mai mult imaginea aceasta: băieților care sunt obligați să-și reprime orice emoție, să fie competitivi mai presus de orice și să domine în fiecare situație sau fetelor care învață să fie supuse unor asemenea bărbați?
Mă gândesc că nici mamelor de fete nu le e deloc ușor…
P.S. Da, din păcate și pe mine, nu doar pe fiul meu, mă atrag filmele Disney.
Un articol la care mă tot gândesc de când l-am citit. La așteptările noastre, ale părinților, la fricile care nu ne limitează doar pe noi, ci mai ales pe copiii noștri. Câți putem spune cu mâna pe inimă că ne-am încuraja copilul ca după terminarea liceului să aplice pentru o slujbă ce constă în număratul broștelor țestoase și să nu meargă la facultate la fel ca toți, (toți, da?) colegii lui? Câți ne-am susține propriul copil când ar face voluntariat în loc să meargă la facultate așa cum merg toți? Câți n-am pune în balanță viitorul sigur și călduț versus toană de adolescent? Câți am spune cu mâna pe inimă că ne-am dori ca fiul sau fiica noastră să-și urmeze visele, orice ar însemna asta (poate visul lui ar fi să spele bătrâni paraplegici într-un azil de bătrâni pe un salariu de nimic)? Mă bântuie din articol și „rețeta succesului” despre care vorbește autoarea pentru că știu rețeta asta prea bine. Am văzut-o ani în șir în privirile disperate ale unor părinți care căutau o formulă magică prin care copiii lor să devină cineva, uitând să le spună că ei chiar sunt Cineva. Părinți cu instinctele atrofiate și atât de obosiți de pesimism, de temeri, de orgolii inutile încât rețeta asta devenea unica salvare a unor copii care nici măcar nu aveau nevoie de salvare. Părinți care nu puteau avea încredere în copiii lor pentru că, de fapt, nu aveau încredere în ei înșiși. Pentru că nici pe părinți nimeni nu i-a „învățat” cum să aibă încredere…
Până unde sunt eu dispusă să merg? Mi-aș susține cu adevărat copilul și l-aș lăsa cu inima ușoară să aleagă orice își dorește să facă? Aș avea răbdare? Aș avea răbdare infinită? Dar, mai ales, aș avea încredere?…
Cine credeți că a spus?
“Tânăra generație iubește luxul. Copiii din ziua de azi au obiceiuri proaste și disprețuiesc orice fel de autoritate, nu-i respectă pe cei în vârstă și în loc să învețe le place să vorbescă mult și fără rost; nu se mai ridică în picioare când adulții intră în cameră, își contrazic părinții, înfulecă mâncarea și își terorizează profesorii.”
Așa-i că vi se pare cunoscut?
Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…
Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost). Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți? Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.
Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.
M-am gândit să fac o rubrică permanentă de recomandări, de fapt o rubrică unde să menționez articolele care mi-au plăcut. De ceva vreme tot vreau să povestim despre cel scris de Jan Hunt pe Natural Child. Mi-a mers la inimă articolul, m-a făcut să zâmbesc de fiecare dată când l-am citit și să mă gândesc că exprimă mult mai bine decât mine ceea ce gândesc și eu. „Pentru cei care văd într-un nou născut inocență și intenții bune a fi părinte poate fi o provocare uneori, dar nu e niciodată o povară…” Și așa am ajuns la o întrebare, fără legătură cu „părințitul”, care mă chinuie de ceva vreme. Cât poți prelua de pe internet? Poți traduce articole întregi, menționând sursa sau e nevoie de acordul autorului? Există o lege, un acord (ne)scris (nu mă refer la ACTA)? Eu aș traduce multe articole care îmi plac, dar chiar nu știu uneori unde e limita autorului. (Am găsit pe un blog în limba engleză un articol tare interesant pe o temă puțin discutată, zic eu, și care mă preocupa. Am scris un comentariu în care ceream voie să-l traduc pentru blogul meu cu menționarea sursei, firește. N-am primit răspuns nici până în ziua de azi, așa că am presupus că autoarea nu era de acord cu propunerea mea). Dacă știți ceva concret despre chestiunile astea luminați-mă și pe mine, vă rog! Mulțumesc!
Postarea asta despre limite, libertăți, sau mai bine zis, lipsa lor, nu-ul părinților (oare lângă cel al copiilor?) mi se învârte în cap de mai mult jumătate de an, fără exagerare. Am scris în gând varianta filosofică (oare suntem liberi?), varianta etico-morală (cine ne dă dreptul să hotărâm dacă aducem pe lume copii, că pe ei clar nu-i putem întreba, varianta beneficiind și de recomandarea bibliografică “Fata cu portocale”), varianta educațională (ha!), varianta nervos-revoltată (my favourite!), varianta… varianta. Nu mergea nicicum, semn că lucrurile nu erau încă așezate în capul meu (nici o problemă, cică e bine să mai avem și întrebări pe lumea asta). Apoi am stat și-am remomorat jumătatea asta de an și mi-am dat seama cât de mult s-au schimbat lucrurile de la sine.
Dacă vine vorba de libertatea copilului meu… am cam vrut să fie totală. Sau pe aproape. Și multă vreme a fost. A umblat pe unde a vrut prin casă (nu s-a ars, nu s-a tăiat, nu a avut nici un accident). Da, am blocat anumite sertare, prize și alte cele, nu-s chiar total inconștientă, ce credeați?! A fost vârsta lui vreau să știu, vreau să văd, vreau să cunosc. Și eu asta nu am putut îngrădi, deși mulți din jur credeau că scriu un ghid “Cum să nu spun NU copilului”. Nu scriam. Nici măcar n-o făceam intenționat sau rațional. Pur și simplu așa simțeam. Vrei să-mi vezi cutia cu cercei? Bine, dar avem grijă să nu-i pierdem (adică eu cu grija). Hai să ne jucăm un joc: găsim perechea cerceilor. Bine? Bine. N-am pierdut cercei (bine, am pierdut eu, dar asta e altă poveste) și interesul pentru cutia cu zdrăngănele viu colorate a cam pălit în timp spre interes zero în zilele noastre. Așa cum bănuiam. E doar un exemplu din etapa de vârstă: 1 an jumate – aproape 3 ani. În vizite s-a înțeles de obicei: Aici ne jucăm doar cu jucării! Înțelegerea asta e depins tare mult și de gradul de oboseală care, până la urmă, acționând ca un barometru, mi-a transmis că e cazul să schimbăm locația. Au fost și momente grele, e adevărat. Alea în care vroia neapărat să vadă instrumentele de la doctor care zăceau întinse pe o măsuță la îndemâna unui copil de 2 ani. Nu e o idee prea bună, dacă ești medic pediatru, dar cine sunt eu să judec? Am scos “magicul” Nu-i voie, am suportat privirile ucigătoare ale doctorului iubitor de copii (De ce nu vă faceți, oameni buni, medici legiști că pacienții aia au calitatea pe care o căutați atât de mult la copii: TAC!?) Iar altă poveste, fără legătură cu a noastră… Perioada cercetării fără limite a cam trecut. Acum pot să deschid liniștită sertarul cu cuțite, să i le arăt și el să știe că nu-s de joacă pentru că ne putem tăia/înțepa cu ele. Perfect acceptabil. Răsuflăm ușurați și trecem la nivelul 2.
Nivelul 2 spune că nu poți să lași copilul să facă chiar numai ce vrea, că trebuie să-i spun NU (cu cât pui mai multe semne de exclamare după NU cu atât te iubesc cei din jur mai mult), că trebuie să existe cumva o balanță. Cu ultima parte sunt cam de acord. Nivelul 2 a fost mai greu. A venit vârsta în care copilul a început să fie conștient de sine, de multe dintre reacțiile sale și ale celor din jur. La nivelul 2 stai uneori și te întrebi dacă chiar are nevoie de chestia aia pentru care urlă sau o face ca să te enerveze sau e răsfățat sau e vina ta că nu prea i-ai spus NU până acum. Tu simți că alea cu răsfățul, cu enervatul adulților sunt doar niște găselnițe, dar ești prea obosit să ai încredere în ce simți mai ales când pe fundal alți oameni zic cu răsfățul și enervatul și vina ta. Am stat și m-am gândit, și m-am gândit, și m-am gândit… Și am ajuns la concluzia că eu nu prea am spus Nu când a fost vorba de o nevoie emoțională și afectivă a copilului. Nu am putut să spun Nu. Nu știu dacă e bine sau nu, chiar nu știu mai ales că unele cărți “zice” că nu e bine să fii chiar așa de permisiv și corul antic pe fundal zice tot așa. (O să vă rog să vă imaginați corul antic pe fundal pe tot parcursul acestui text ca să nu-l tot menționez eu. Vă mulțumesc!). Bun, aici e o întreagă discuție despre ce înseamnă nevoie emoțională și afectivă. Să vă spun ce-a fost în cazul meu. Vreo 2 luni (alea cu troiene, agitație, resurse epuizate de frig) copilul vroia de la grădiniță în brațe. Numai în brațe. Greu de cărat copilul de 3 ani și-un pic, kilele mele (foarte multe!), greu de ocolit troiene și trotuare sticlă. Viața era greu, vă spun! Dar nu am putut vedea în asta nici răsfăț, nici pitici pe creier și nici nu am prea putut spune Nu. Pentru că am simțit că undeva e bai, că avea nevoie de confort afectiv, că asta era doar o reacție la o problemă mult mai mare pe care o avea. Și n-aș fi putut să nu fiu lângă el, deși de multe ori am derapat și eu. Și la propriu și la figurat. În ambele cazuri nu am căzut. Tot în perioada aia au venit crize de furie în care mi se ordona: Stai acolo! Nu așa! Așa! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Aaaaaaaaaaaaaa… Stăteam la stânga, nu era bine, stăteam la dreapta nu era bine (cam ca politicienii în prag de alegeri). Într-un picior nu, zâmbitoare nu, supărată nu. Nu, nu, nu. Cale de mijloc nu era. Da, cine m-ar fi văzut atunci spunea liniștit: Copilul ăsta face ce vrea cu tine. Eu nici nu m-am gândit la așa ceva. Eu m-am gândit la cu totul altceva: copilul ăsta trece printr-o perioadă foarte grea (habar nu am de ce, poate e uneori bine să nu căutăm motive), are nevoie de reasigurarea că eu sunt acolo no matter what (într-un picior, la stânga, la dreapta, cu limitele întinse la maxim, etc, etc), are nevoie să controleze el măcar unele lucruri din viața lui atâta timp cât alții hotărăsc că merge la grădiniță, că mănâncă, face baie, doarme, poate chiar respiră pentru că așa vor alții. Probabil aia a fost perioada în care a devenit conștient de sine, de libertatea lui interioară. Nu știu. Știu că nu a fost ușor, că m-am trezit și eu urlând, că am plâns, că am cerut ajutor. Dar încet- încet, fără ca eu să încerc să schimb lucrurile toate au dispărut puțin câte puțin până când infama perioadă s-a încheiat. Și am progresat trecând printr-un regres (că doar așa-i cu evoluția asta). La genul acesta de nevoi eu nu pot spune nu.
Cu toate astea am început să inserez câte un nu în viețile noastre: nu unor jucării în magazine, nu unui pumn de bomboane) Da, au fost crize de furie și în cazul ăsta. Eu le-am suporta cu stoicism și neclintire. Am stat acolo și am spus printre urlete că-l înțeleg că e supărat, că știu că vrea AIA, dar că nu. Într-adevăr zic 100 de da și vreo 3 de nu. Cam asta e paritatea. Dar da-urile nu prea sunt legate de nevoi materiale. În cazul lor încerc să setez limite dinainte: Mergem la supermarket, facem cumpărături, îți poți alege ceva, dar dacă jucăria costă prea mult, alegem alta. Nu merge totul pe roate, să nu vă închipuiți așa ceva, dar e un fel de limită pe care am învățat să o respectăm amândoi. Limitele sunt bune când ne învață ceva despre viața. Când transmitem mesajul că viața e echilibrată (bine, nu în ani de criză!), că există și supărare lângă bucurie, lacrimi lângă râs, pierderi lângă câștiguri. Limitele sunt bune pentru a explica (prin întâmplări de viață mai de grabă decât prin tirade plictisitoare) că în viață se pot întâmpla și lucruri mai puțin plăcute, că sunt parte din viață și din noi, că le acceptăm, că uneori le putem depăși. Paradoxal limitele uneori înseamnă libertate. Măcar de cunoaștere.
În final vreau să fac câteva prezicări: nu spun da pentru că mi-e mai ușor așa (de multe ori e mai greu), nu spun da care înseamnă Bine, bine, fă ce vrei, dar lasă-mă în pace, foarte foarte rar spun da pentru că sunt prea obosită pentru nu și obiectul conflictului e prea puțin important, spun da când văd în spatele cererii cu totul și cu totul alte nevoi decât cele clar prezentate. E foarte important unde aplicăm limitele, ce vedem noi în ele, ce transmitem copilului prin ele și nu cred că ajută la nimic dacă le folosim exclusiv în scop “educațional “ (ha!, din nou). Eu am făcut doar ceea ce am simțit ceea ce vă sfătuiesc și pe dumneavoastră! (să faceți ce simțiți voi, nu ce simt eu, da?)
În rest cam ca Mel Gibson în “Braveheart”: Freeeeeeeeeedoooooooooooooooom!!
“Vaaaaaaaaaai ce copil cuminte? Cum de nu plânge el la doctor? “
“Poate pentru că i-am explicat înainte ce se întâmplă aici??”
Lăsând la o parte că e o datorie de onoare să plângi la doctor, un „must cry” cum ar spune americanu’ (deși susțin cu tărie dreptul copiilor de a plânge!) ascultând discuția de mai sus într-un cabinet medical mi-am dat seama că la doctor se poate și altfel decât cu baubau’ mai ales dacă stresul părinților nu trece de platoșa copiilor.
Am citit undeva afirmaţia că fiecare copil e produsul celor din jur mai mult decât produsul propriilor părinţi. Şi mi s-a aprins un beculeţ. Am căutat informaţii despre autoare, Judith Rich Harris, şi despre carte The Nurture Assumption şi am dat peste recenzia de pe Wikipedia. Hmmm… Beculeţul meu lumina parcă altfel. Scurt pe doi, autoarea susţine prin studii de caz, cercetări – bază solidă – că indiferent de ceea ce s-a trasmis, conştient sau inconştient, copilului de către părinţi, copilul se va plia mai mult pe educaţia grupului şi va imita ceea ce grupul îi transmite. Ar fi multe de spus, nu am citit cartea şi nu prea pot să-mi fac o idee clară şi corectă , dar eu m-am gândit la cu totul altceva. La ce Judith Rich Harris nu s-a gândit pentru că nu s-a născut în România. Cât din educaţia pe care am primit-o sau o dăm nu e produsul presiunii celor din jur? De la sfaturile atât de dragi mie, la ruşinea care ne împresoară pentru că „progenitura” s-a trântit iar pe jos sau Doamne fereşte îndrăzneşte să plângă în public. La stai frumos!, nu pentru că eu, părintele tău, cred în asta, ci pentru că ştiu că îi deranjezi pe cei din jur şi eu, părintele tău, m-a săturat să mi se facă observaţie. La nu pune mâna! că iar ne face vânzătoarea observaţie, chit că nu am spart, rupt, distrus nimic, deşi ca adult dacă fac aşa ceva nu-i capăt de lume (nu-i de schimbat magazinul, cam toate sunt la fel). La nu fugi, nu striga, nu te bucura, nu cânta, nu fi tu însuţi pentru că îi oboseşte pe alţii. Mănâncă avocado că aşa mănâncă şi Gigel de la 4, învaţă să numeri în engleză de la 9 luni că aşa ştie şi Gigela de la 2. Şi ăsta e doar vârful aisbergului. Mai grav e că tu, copilul, trebuie să devii medic/poet/inginer că aşa a spus bunica într-o seară când i-ai dat cu stetoscopul/pixu’/lopata de jucărie în cap şi a observat ea că ai avea aptitudini pentru aşa ceva. Şi de multe ori părinţii tac pentru că ştiu că nu are rost să o contrazică pe bunica: ea, vecinii, rudele de până la gradul 5, colegii de serviciu şi nemurile lor, dar mai ales necunoscuţii de pe stradă au întotdeauna dreptate. A copilări cu adevărat în România e sport extrem. Cât de liberi suntem noi ca părinţi pentru a ne lăsa copiii să fie liberi?
(pe tema asta scrie şi Cristina)
Am promis că scriu despre ce cred eu că înseamnă mamă bună. Şi poate dacă aş fi găsit răspunsul, aş fi scris…Primul gând care mi-a venit “Mamă bună e cea care crește un copil fericit” s-a lovit de tot felul de demontări Cum știu că e cu adevărat fericit? Dacă ceea ce mă face pe mine fericită, nu-l face pe copil? Cât înțeleg din sufletul unui copil care abia învață să se exprime? O mamă nefericită poate crește fericit un copil?
Și uite așa am ajuns la dilema căreia nu i-am găsit încă un răspuns… Acum vreo lună am văzut (nu de la început) un documentar pe Discovery despre o englezoaică măritată cu un turc la mama lui acasă. Adică în Turcia. A născut un băiețel și curând după naștere au început să apară probleme între ea și soțul ei. Când copilul avea 3 ani deja soțul o bătea că nu zâmbea, că zâmbea prea mult, că nu se aranja, că prea se aranja, că nu era micul dejun gata, că, că, că. Motive găsea. O abuza verbal și o bătea chiar și de față cu fiul lor. Într-o seară când a bătut-o cu picioarele până a lăsat-o în sânge, s-a refugiat în casa socrilor ei și le-a mărturisit acestora că vrea să se întoarcă în Anglia. A avut primul șoc când socrul ei i-a spus că va pleca din Turcia doar dacă el are chef. Și-a dat seama că e prizonieră acolo și a mai îndurat încă 3 ani de chin până când soțul ei i-a dat voie să plece într-o vacanță în Anglia împreună cu fiul lor. Ajunsă acolo l-a sunat pe soț și l-a anunțat că nu se mai întoarce. În câteva zile el a ajuns în Anglia hotârât să-și recupereze familia. Ajunși la tribunal femeia a aflat cu stupoare că deși ea poate să rămână în Anglia, nu avea nici un drept asupra fiului care, născut în Turcia, nu era cetățean britanic. Tatăl s-a întors cu băiatul în Turcia, iar ea a rămas în Anglia. Toate demersurile legale de a-și recupera copilul s-au dovedit a fi un eșec deoarece fiul era cetățean turc. După câtva timp soțul a angajat niște mercenari care au răpit-o și au dus-o în Franța unde el o aștepta cu o mașină. Împreună cu fiul lor. Ca să nu-si tulbure copilul femeia s-a lăsat dusă prin toată Europa până la granița Bulgariei cu Turcia. Acolo, era deja dată în consemn la frontieră așa că au fost opriți de vameși. Pentru că nu erau divorțați și pentru că femeia nu a îndrăznit/știut să depună plângere împotriva soțului au fost lăsați să plece. Dar ea s-a reîntors în Anglia. Fără copil. A ținut legătura cu fiul ei ajuns, la momentul reportajului, student la o facultate din Turcia. Dar femeia a recunoscut că deși scăpase din căsnicia de coșmar nu s-a simțit liberă cu adevărat decât atunci când copilul a devenit independent.
Prima mea întrebare obsesivă a fost binențeles cum a putut să-și lase copilul. Nu e nici o învinovățire în întrebarea asta, e doar recunoșterea mea că nu aș fi putut să plec fără copil. Dar nu știu ce aș fi făcut dacă eram cu adevărat în locul ei. Era o mamă rea că a plecat? Ar fi fost o mamă rea dacă ar fi rămas (un copil martor permanet al unor abuzuri familiale crește cu o traumă uriașă și cu o imagine distorsionată a relațiilor familiale)? E mamă rea că nu a luptat mai mult? Ar mai fi putut face ceva în plus? Nu știu. Eu n-am găsit răspuns…
Și încă mă întreb ce-aș fi făcut în locul ei dacă aș fi avut strict două opțiuni: să-mi părăsesc copilul știind că e bine îngrijit, dar privat de prezența maternă sau să rămân lângă el și să-l supun, odată cu mine, unui abuz… Voi ce-ați fi făcut?
copiicuochidepoveste 