Despre libertăți, limite, nu-ul părinților și alte chestii

Standard

Postarea asta despre limite, libertăți, sau mai bine zis, lipsa lor, nu-ul părinților (oare lângă cel al copiilor?) mi se învârte în cap de mai mult jumătate de an, fără exagerare. Am scris în gând varianta filosofică (oare suntem liberi?), varianta etico-morală (cine ne dă dreptul să hotărâm dacă aducem pe lume copii, că pe ei clar nu-i putem întreba, varianta beneficiind și de recomandarea bibliografică “Fata cu portocale”), varianta educațională (ha!), varianta nervos-revoltată (my favourite!), varianta… varianta. Nu mergea nicicum, semn că lucrurile nu erau încă așezate în capul meu (nici o problemă, cică e bine să mai avem și întrebări pe lumea asta). Apoi am stat și-am remomorat jumătatea asta de an și mi-am dat seama cât de mult s-au schimbat lucrurile de la sine.

Dacă vine vorba de libertatea copilului meu… am cam vrut să fie totală. Sau pe aproape. Și multă vreme a fost. A umblat pe unde a vrut prin casă (nu s-a ars, nu s-a tăiat, nu a avut nici un accident). Da, am blocat anumite sertare, prize și alte cele, nu-s chiar total inconștientă, ce credeați?! A fost vârsta lui vreau să știu, vreau să văd, vreau să cunosc. Și eu asta nu am putut îngrădi, deși mulți din jur credeau că scriu un ghid “Cum să nu spun NU copilului”. Nu scriam. Nici măcar n-o făceam intenționat sau rațional. Pur și simplu așa simțeam. Vrei să-mi vezi cutia cu cercei? Bine, dar avem grijă să nu-i pierdem (adică eu cu grija). Hai să ne jucăm un joc: găsim perechea cerceilor. Bine? Bine. N-am pierdut cercei (bine, am pierdut eu, dar asta e altă poveste) și interesul pentru cutia cu zdrăngănele viu colorate a cam pălit în timp spre interes zero în zilele noastre. Așa cum bănuiam.  E doar un exemplu din etapa de vârstă: 1 an jumate – aproape 3 ani. În vizite s-a înțeles de obicei:  Aici ne jucăm doar cu jucării! Înțelegerea asta e depins tare mult și de gradul de oboseală care, până la urmă, acționând ca un barometru, mi-a transmis că e cazul să schimbăm locația. Au fost și momente grele, e adevărat. Alea în care vroia neapărat să vadă instrumentele de la doctor care zăceau întinse pe o măsuță la îndemâna unui copil de 2 ani. Nu e o idee prea bună, dacă ești medic pediatru, dar cine sunt eu să judec? Am scos “magicul”  Nu-i voie, am suportat privirile ucigătoare ale doctorului iubitor de copii (De ce nu vă faceți, oameni buni, medici legiști că pacienții aia au calitatea pe care o căutați atât de mult la copii: TAC!?) Iar altă poveste, fără legătură cu a noastră… Perioada cercetării fără limite a cam trecut. Acum pot să deschid liniștită sertarul cu cuțite, să i le arăt și el să știe că nu-s de joacă pentru că ne putem tăia/înțepa cu ele. Perfect acceptabil. Răsuflăm ușurați și trecem la nivelul 2.

Nivelul 2 spune că nu poți să lași copilul să facă chiar numai ce vrea, că trebuie să-i spun NU (cu cât pui mai multe semne de exclamare după NU cu atât te iubesc cei din jur mai mult), că trebuie să existe cumva o balanță. Cu ultima parte sunt cam de acord. Nivelul 2 a fost mai greu. A venit vârsta în care copilul a început să fie conștient de sine, de multe dintre reacțiile sale și ale celor din jur. La nivelul 2 stai uneori și te întrebi dacă chiar are nevoie de chestia aia pentru care urlă sau o face ca să te enerveze sau e răsfățat sau e vina ta că nu prea i-ai spus NU până acum. Tu simți că alea cu răsfățul, cu enervatul adulților sunt doar niște găselnițe, dar ești prea obosit să ai încredere în ce simți mai ales când pe fundal alți oameni zic cu răsfățul și enervatul și vina ta. Am stat și m-am gândit, și m-am gândit, și m-am gândit… Și am ajuns la concluzia că eu nu prea am spus Nu când a fost vorba de o nevoie emoțională și afectivă  a copilului. Nu am putut să spun Nu. Nu știu dacă e bine sau nu, chiar nu știu mai ales că unele cărți “zice” că nu e bine să fii chiar așa de permisiv și corul antic pe fundal zice tot așa. (O să vă rog să vă imaginați corul antic pe fundal  pe tot parcursul acestui text ca să nu-l tot menționez eu. Vă mulțumesc!). Bun, aici e o întreagă discuție despre ce înseamnă nevoie emoțională și afectivă. Să vă spun ce-a fost în cazul meu. Vreo 2 luni (alea cu troiene, agitație, resurse epuizate de frig) copilul vroia de la grădiniță în brațe. Numai în brațe. Greu de cărat copilul de 3 ani și-un pic, kilele mele (foarte multe!), greu de ocolit troiene și trotuare sticlă. Viața era greu, vă spun! Dar nu am putut vedea în asta nici răsfăț, nici pitici pe creier și nici nu am prea putut spune Nu. Pentru că am simțit că undeva e bai, că avea nevoie de confort afectiv, că asta era doar o reacție la o problemă mult mai mare pe care o avea. Și n-aș fi putut să nu fiu lângă el, deși de multe ori am derapat și eu. Și la propriu și la figurat. În ambele cazuri nu am căzut. Tot în perioada aia au venit crize de furie în care mi se ordona: Stai acolo! Nu așa! Așa! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Aaaaaaaaaaaaaa…  Stăteam la stânga, nu era bine, stăteam la dreapta nu era bine (cam ca politicienii în prag de alegeri). Într-un picior nu, zâmbitoare nu, supărată nu. Nu, nu, nu. Cale de mijloc nu era. Da, cine m-ar fi văzut atunci spunea liniștit: Copilul ăsta face ce vrea cu tine. Eu nici nu m-am gândit la așa ceva. Eu m-am gândit la cu totul altceva: copilul ăsta trece printr-o perioadă foarte grea (habar nu am de ce, poate e uneori bine să nu căutăm motive), are nevoie de reasigurarea că eu sunt acolo no matter what (într-un picior, la stânga, la dreapta, cu limitele întinse la maxim, etc, etc), are nevoie să controleze el măcar unele lucruri din viața lui atâta timp cât alții hotărăsc că merge la grădiniță, că mănâncă, face baie, doarme, poate chiar respiră pentru că așa vor alții. Probabil aia a fost perioada în care a devenit conștient de sine, de libertatea lui interioară. Nu știu. Știu că nu a fost ușor, că m-am trezit și eu urlând, că am plâns, că am cerut ajutor. Dar încet- încet, fără ca eu să încerc  să schimb lucrurile toate au dispărut puțin câte puțin până când infama perioadă s-a încheiat. Și am progresat trecând printr-un regres (că doar așa-i cu evoluția asta). La genul acesta de nevoi eu nu pot spune nu.

Cu toate astea am început să inserez câte un nu în viețile noastre: nu unor jucării în magazine, nu unui pumn de bomboane) Da, au fost crize de furie și în cazul ăsta. Eu le-am suporta cu stoicism și neclintire. Am stat acolo și am spus printre urlete că-l înțeleg că e supărat, că știu că vrea AIA, dar că nu. Într-adevăr zic 100 de da și vreo 3 de nu. Cam asta e paritatea. Dar da-urile nu prea sunt legate de nevoi materiale. În cazul lor încerc să setez limite dinainte: Mergem la supermarket, facem cumpărături, îți poți alege ceva, dar dacă jucăria costă prea mult, alegem alta. Nu merge totul pe roate, să nu vă închipuiți așa ceva, dar e un fel de limită pe care am învățat să o respectăm amândoi. Limitele sunt bune când ne învață ceva despre viața. Când transmitem mesajul că viața e echilibrată (bine, nu în ani de criză!), că există și supărare lângă bucurie, lacrimi lângă râs, pierderi lângă câștiguri. Limitele sunt bune pentru a explica (prin întâmplări de viață mai de grabă decât prin tirade plictisitoare) că în viață se pot întâmpla și lucruri mai puțin plăcute, că sunt parte din viață și din noi, că le acceptăm, că uneori le putem depăși. Paradoxal limitele uneori înseamnă libertate. Măcar de cunoaștere.

În final vreau să fac câteva prezicări: nu spun da  pentru că mi-e mai ușor așa (de multe ori e mai greu), nu spun da care înseamnă Bine, bine, fă ce vrei, dar lasă-mă în pace, foarte foarte rar spun da pentru că sunt prea obosită pentru nu și obiectul conflictului e prea puțin important, spun da când văd în spatele cererii cu totul și cu totul alte nevoi decât cele clar prezentate. E foarte important unde aplicăm limitele, ce vedem noi în ele, ce transmitem copilului prin ele  și nu cred că ajută la nimic dacă le folosim exclusiv în scop “educațional “ (ha!, din nou). Eu am făcut doar ceea ce am simțit ceea ce vă sfătuiesc și pe dumneavoastră! (să faceți ce simțiți voi, nu ce simt eu, da?)

În rest cam ca Mel Gibson în “Braveheart”: Freeeeeeeeeedoooooooooooooooom!!

Advertisements

25 responses »

  1. Te admir foarte mult pentru felul in care reusesti sa fii alaturi de copilul tau! Stiu ca nu ti-e usor, caci noi suntem cam asa intre nivelul 1 si 2 🙂 !
    Ma rog doar sa am ochii deschisi si sa nu uit , vorba ta, ce varsta are copilul meu!
    Multumesc!

    • Mulțumesc mult, Ioana, pentru încurajări. Așa e, nu e ușor (mă pregătesc să scriu 2 rânduri despre asta), dar există și o mare doză de bucurie în ceea ce fac. Am ajuns la concluzia că e foarte bine sa cerem ajutorul când nu mai putem, chiar dacă ajutorul ăla nu e chiar ce ne așteptam…
      Multe resurse vă doresc pentru trecerea de la un nivel la altul 🙂
      Te îmbrățișez!

  2. Absolut de acord cu tine. Cu o singura mentiune, eu am urat toata viata nu-urile spuse cu pasiune de maica-mea, dupa care urma o tacere mormantala. Asa ca la nivelul 2, in care am inceput sa mai spunem nu-uri, le-am urmat intotdeauna de explicatia pentru care am scos nu-ul pe gura. De obicei un adevar, macar partial daca nu total, si nu intotdeauna adecvat puterii de intelegere (pe care o credeam eu) a copiilor. Ceva de genul: “stiu ca vrei jucaria aia din raft, dar daca o luam pe aia trebuie sa o platim si nu ne raman bani destui de mancare. Daca ne e foame nu avem ce manca, in schimb daca vrei sa te joci ai acasa alte jucarii ca asta. Ce preferi, fara jucarie sau fara mancare? Spre uluiala mea totala, intotdeauna au ales calea rationala (da, amandoi), ok mami, nu ne chiar trebuie jucaria asta… Dupa cum au inteles perfect ca la unele ocazii e mai “liber” la jucarii si dorinte, dar alteori trebuie sa se gandeasca bine (“mami, imi place mult robotelul asta care stie sa vorbeasca, crezi ca pot sa-l primesc de ziua mea?”) si in general mi se par amandoi copii cu care poti rationa si le explic ca oricarui alt adult de ce am hotarat un lucru sau altul. Si ei au puterea de a-mi da argumente sau replici. Cel mai greu lucru e sa recunosti ca ai gresit ca parinte si ca al tau copil a venit cu o idee mult mai buna, mi s-a spus ca imi subminez autoritatea recunoscand de fata cu el ca ideea mea e mai proasta ca a lui si cerandu-mi scuze cand gresesc. Mie una nu mi se pare. Copiii nu sunt animale de companie, creierul lor e structurat chiar mai bine decat al adultilor pentru ca nu are doza de “perfidie” pe care o dobandim cu trecerea anilor si a experientei de viata…
    Foarte bun (ca de obicei) post!

    • Daaaaaaaaa, daaaaaaaaaaa explicatul e sfânt! Ai dreptate, nu l-am mai menționat pentru că eu atât explic că mă doare gura și mă gândeam că e explicit. Simona, eu recunosc frecvent în fața copilului dacă greșesc și chiar mă bucur că vine cu o idee mai bună. Nu m-am simțit niciodată amenințată de el, dar știu că există și oameni care gândesc așa. Mi-ai dat o idee de postare 😉
      Și alegerile copiilor reușesc mereu să ne surprindă, așa-i?

  3. Eu spun “da” si “nu” atunci cand le simt (si când un al enşpelea simţ al meu îmi spune ca nu lezez). Si, paradoxal, ceea ce se creeaza astfel intre noi ne ajuta mai mult decat daca am instala o limita, un “da” sau un “nu” spre disconfortul profund (si real) al unuia dintre noi.. Aka, tinem cont unul de celalalt asa cum suntem, iar asta e f important in universul nostru.

    Iti recomand cu caldura “De la pediatrie la psihanaliza” (Winnicott) – acolo o sa gasesti un capitol despre valoarea iluziei (si implicit a deziluziei) in universul bebelusilor, a copiilor in experientele timpurii. Sigur, la inceput mama trebuie sa aiva contact si sa fie cat mai mult in serviciul bebelusului (intre timp trebuie sa fim constienti -aka realisti- ca 100% nu e posibil), astfel bebelusul se iluzioneaza ca, raspunzandu-i-se prompt la nevoi, el este de fapt in charge of everything, ca el le face si le poate pe toate, chiar are senzatia ca el insusi se hraneste la san (sanul apartinandu-i ca organ din el insusi), ca el face sa fie curat, confortabil, ca el se alina la adormire si trezire, etc, dupa care usor usor se deziluzineaza (cand, si in perceptia lui, mama devine parte separata de el). Sigur, deziluzionarea fortata de la inceput (aka a ignora, a separa nou-nascutul si a arbora intransigente si limite de nestramutat “spre a forma un caracter independent”) nu mai are niciodata valoare (si nici succes) in dezvoltarea emotionala si psihica a copilului daca in primele experiente mama lui nu a fost capabila sa creeze suficiente “ocazii de iluzie”. Autorul explica foarte fain de ce bebelusul are nevoie sa se iluzioneze si apoi sa se deziluzioneze, caci altfel el nu poate lua contact cu realitatea, dezvoltandu-si nefericite psihoze. Insa deziluzionarea asta se produce treptat, natural, iar foaia nu se intoarce niciodata brusc – in sensul ca “pana la 2 (x) ani fac si ii permit sa faca tot ce vrea el, dar dup`aia pot sa impun limite.”. In fine, in acelasi context sunt aduse in discutie si obiectele si fenomenele tranzactionale (o paturica, o lingurita, o masinuta, suzeta, sanul sau chiar mama in sine) care ajuta bebelusul sa se adapteze gradat, prin iluzie si deziluzie, facand legatura (tranzactia) dintre realitatea lui interioara cu cea exterioara. Dar limitele, nu-urile astea au valoarea lor si trebuie sa existe. Sunt firesti.

    • Gratioaso, n-am citit cartea de care zici, dar tare imi suna cunoscute ideile… pe undeva tot le-am intalnit eu…
      Fain, tare fain ai completat ce spuneam 🙂

  4. Si eu sunt pro “explicatii” – de fapt ele nu sunt refuzuri si limite cat punere in comun a realitatilor (a mea cu a copilului). Altfel, copilul, nou-nouţ pe pamantul asta (si care chiar daca ar fi trait vreodata o alta viata, acum cu siguranta nu si-o aminteste 🙂 ), de un` sa stie “de ce nu?”.

  5. Thumbs up articolului! Cam asa crestem si noi, cu NU-uri rare si explicatii. Din pacate, atunci cand sunt obosita rau, tind sa-l iau pe Nu in brate mai des si uneori copilul e confuz.
    Ah, si mai e “bucuria serilor”: dupa ce am strans de 3 ori animalutele in cutie, Irina le rastoarna si a 4-a oara… prilej de mare nervi mai ales ptr taica-sau, care deja ii spune Nu cum o vede spre cutie. Io ce sa fac in situatia asta? Vreun sfat? 😀 multumiri de la mine si mai ales de la fie-mea (care o da in reprize de-alea luuungi de plans cand ridica taica-sau vocea).

    • Xelo, nu pot decat sa-ti spun ce facem noi in situatia asta: ii spunem copilului pe un ton cat se poate de serios “daca te duci si le rastorni din nou din cutie, o sa te rog sa le pui singur(a) la loc, fara ajutor de la mami si tati, noi am obosit sa le tot strangem”… in 9 cazuri din 10 la noi functioneaza :-)))

      • nu functioneaza la noi 😦 avem “dezbaterea” asta cu lucrurile aruncate pe jos si se uita la mine, rade si atat. Irina are 20 de luni, copilul tau ce varsta are? Poate incepe sa functioneze mai incolo.

      • Xelo, ai mei sunt mai mari acum (el tocmai ce-a facut 5 ani, iar ea are pe la 2 ani jumate), dar asta am remarcat ca functioneaza demult, dinainte de 20 de luni. E posibil sa depinda de la copil la copil, ma gandesc, ce functioneaza la noi nu neaparat functioneaza si la altii. Eventual daca gasesti ceva care o sensibilizeaza pe Irina, ceva care o pune “pe jar”, asta e partea cea mai grea din parintie, cum sa ceri colaborarea copilului cand retetele “universale” din carti nu functionaza decat la unii copii… Tinem pumnii!

    • Xelo, cand intrebi ce sa faci in situatia asta, la ce te referi mai exact? La situatia in care tatal se enerveaza atat de rau, ridica vovea si spune “nu” imediat ce ii sesizeaza intentia SAU la situatia in care copilul de nici 2 ani insista sa “desfaca” ceea ce voi (credeti ca) ati organizat (pt ea)? Intai si-ntai, trebuie stiut ca pana pe la 3 ani copilul are o inteligenta-burete, creierul lui nefunctionand sub indicatii ci e mai curand preocupat sa asimileze, dupa care, de la 3 ani+, dobandeste usor usor si calitatea cooperarii in adevaratul sens al termenului. Deci pe principiul asta nu prea e de dorit ca parintii sa insiste si sa pretinda unui copil la o varsta sub 3 ani sa fie organizat, sa-si stranga jucariile, etc, DAR. Daca pt parinti ordinea e o valoare de nestramutat, atunci e mai indicat ca ei sa-si procure si sa-si organizeze spatii de depozitare la care copilul mic sa nu aiva acces. E drept, sunt copii care-si vor stange jucariile si vor coopera in sensul asta chiar si sub 3 ani, dar aici ramane de de facut diferenta daca vine de la ei sau se intampla sub presiune.
      Insa e de avut in vedere ca, in perioada inteligentei-absorbante (sau a inteligentei-burete), copilul sa fie cat mai putin supus exigentelor de ordine si curatenie deoarece un astfel de regim ii poate afecta potentialul creativ.. si numai. Pe scurt, murdarirea chiar este buna si dezordinea adultului poate fi ordinea copilului. 🙂
      Anca, parca am mai discutat despre asta pe blogul tau. Ne ajuti cu un link?

      Gata, merg amu sa fac pasca, numai bine tuturor!

      • Scuze pentru intarzierea raspunsului.
        Sa raspund la intrebare: tatal ei se enerveaza si ridica vocea cand vede ca Irina se duce a 4-a oara sa rastoarne cutia. Cutie in care am strans impreuna animalele de 3 ori (si Irina, adica). Nu cerem ordine exemplara, noi suntem 2 dezordonati, dar din cand in cand strangem cartile, jucariile – plus ca asta facea parte din ritualul de seara al Irinei – strangeam jucariile (doar animalele, sa le punem la culcare), ne spalam pe dinti si mergeam in pat.
        I-a trecut si tatalui ei, i-a mai trecut si Irinei. Acum e intr-o perioada in care nu vrea deloc-deloc sa stranga sau sa puna ceva la loc si o las. Inteleg ca asa isi creeaza propria ei ordine. Ce conteaza ca lasa lingurile in mijlocul bucatariei sau polonicul in sufragerie? Se strang. Si taica-sau s-a relaxat oleaca 🙂
        Am renuntat la stransul animalelor seara, din pacate asa am pierdut din ele (aveam 12 mici, de 3-4 cm, era f. atasata de ele – si din cauza asta insistam sa le strangem).

  6. Functioneaza cel mai bine mereu sa-ti tratezi copilul indiferent cat de mic cu bun simt si respect, si sa-ti lasi intuitia sa te ghideze. Nu se pot aplica niste reguli generale de crestere si educare a copilului, adica ce face mama X cu copilul ei, poate incerca si mama Z dar fara sanse de izbanda pentru ca micutii sunt unici. Abordarile trebuie cu necesitate personalizate. La fel cum unii copil isi incep diversificarea cu sucul de portocala, dar altuia acest suc ii provoaca tulburari gastrice, tot asa e si cu educatia.
    Fiecare trebuie sa isi “simta” copilul.
    Nu e posibil ca o femeie -mama sa nu “simta” cum trebuie sa-si educe copilul pentru a-l creste bine. Numai ca asta implica devotament, dedicatie 100 %, nu divizare a atentiei in 13 directii (ex. job solicitant, n-spe obligatii familiale, intretinerea de n-spe relatii sociale la nivel complex), pentru ca odata copilul nascut e normal sa ti focusezi asupra lui intreg potentialul, e o munca asidua de zi si noapte, fara “concedii”. Dar rezultatele nu se lasa asteptate. La finele fiecarei etape de varsta, daca ti=ai facut treaba ca lumea ca mama si mentor, vei constata la copilul tau achizitii ferme, bine consolidate care-l fac dezirabil, capabil de a se ajusta, adapta la viata cotidiana, de a-si gasi in sine si in familia lui un echilibru sanatos, pentru ca pana la urma este esential sa crestem un copil capabil de a -si gasi cu usurinta echilibrul in viata, multumirea, si de a stii sa descopere caile sigure de rezolvare a problemelor.

    Numai bine, sanatate!
    lia

    • Lia, bine ai venit pe aici! Chiar nu stiu ce sa mai adaug la ce spui pentru ca ai mare dreptate. Nu exista retete, intr-adevar si a simti copilul e chiar la indemana tuturor…
      Multumesc mult pentru vizita si pentru comentariu 🙂

  7. Xelomon, tare bine te inteleg! Poti sa intrebi ce-l deranjeaza pe tata (ca e clar un conflict acolo) faptul ca iar trebuie sa adune jucariile sau “nesupunerea” Irinei? La varsta Irinei TOTUL e joaca, descoperire, cercetare. Chiar si “provocatul” adultilor. Asta am uitat sa spun in articol: eu nu prea pot spune Nu nici jocului: daca face ceva in joaca eu am foarte multa intelegere pentru lucrul respectiv (atat timp cat nu-i lezeaza integritatea fizica)
    Noi oamenii mari invatam tare greu sa ne relaxam…

    • Anca, pe tata cred ca il deranjeaza amandoua.
      Ah, la fel ca tine nici eu nu pot spune Nu vazand-o jucandu-se, asta e “munca ei”. Pe langa problema integritatii fizice, mai intervin cand joaca ei nefericeste alt copil (de ex. ne-am intalnit cu o fetita care avea creta si Irina insista sa-i ia toate cretele si sa le tina numai ea). Ah, mai e uneori cazul urgentelor – trebuie sa plecam peste 5 min, trebuie sa plecam ACUM.
      Apropo, cu copiii vostri cum e cand trebuie sa mergeti undeva? si cand e vb. de mers afara (care-i place tare mult), ne luuuungim pana ne imbracam, mai citim o carte, mai stam pe olita sau ne jucam cu mingea, ne incaltam in sfarsit si ne alergam nitel pana sa iesim pe usa… adica e nevoie de timp, nu gluma. Acum il am, sper sa nu fie la fel si mai incolo, cand nu-l voi mai avea

      • Xelomon, am crezut că asta cu mișcatul greu ni se întâmplă doar nouă 🙂 Eu am și “încurajat” comportamentul ăsta în primii 2 ani când am zis că facem ce vrem când vrem, nu ne grăbim nicăieri. Mai greu e când trebuie să ajungem undeva. Suntem mereu întârziați :). Dar dimineața spre grădi și serviciu să știi că ne organizăm mai bine. A fost mai greu la început, dar ne-am obișnuit pe parcurs. În rest și la 3 ani e cum zici tu, ba mai căutăm o jucărie (fix pe aia pe care nu o găsim), ba mai stăm pe oliță, ba nu vrem să ne îmbrăcăm…

  8. Anca, balsam din ala fin articolul tau!

    N-am prea inteles niciodata de ce un NU al copilului devine o problema pentru adulti, sincer asa cum nu inteleg de ce un NU al adultului ar fi problematic pentur un copil. Neintelegerea mea vine dintr-o naivitate interioara pe care sper sa mi-o pastrez: eu corelez NU-ul mereu cu ceva care vine din suflet, care are greutate existentiala si care trebuie neaparat luat in serios (chiar daca nu musai si respectat!).

    Atunci cand n-am reusit sa accept un NU, de cele mai multe ori a fost din cauza orgoliului meu copilaresc de fi luat prea personal nevoia celuilalt de a spune DA sie insusi.

    Te pup RalucaJ

    • Raluca, eu am spus mulți “da” până să ajung să spun “nu”. E foarte important ce se ascunde în spatele lui “nu” sau “da”. Dacă e cumva nevoia de a răscumpăra propria copilărie (“îți dau orice vrei pentru că eu nu am avut când am fost copil”), nevoia de liniște (“spun câți da vrei, numai să nu te mai aud!”) și multe altele care nu iau în seama nevoile copilului atunci chiar că nu e de bine. Sunt multe de spus, mă bate gândul să reiau subiectul pentru că voi ați venit cu multe idei noi. 🙂
      (Mulțumesc pentru că mi-ai spus de cursul de la Sibiu! Am dat mai departe.)

  9. Libertatea aceasta despre care vorbesti si la care tin foarte mult a fost drastic incalcata in cazul nostru cand a inceput fiica-mea gradinita. Si cand nu a mai vrut sa doarma la pranz. Asa ca sunt momente cand esti nevoit (oricat de mult iti displace) sa impui copilului (nu prin forta, doamne fereste) sa mearga la culcare devreme fiindca stii ca nu va face unei zile lungi cu trezit de dimineata. Pentru ca vezi ca e rupt de oboseala si desi isi doreste sa mai stea….nu mai face fata. Asa ca pentru a evita problemele trezitului de dimineata si eventuala stare proasta in timpul zilei din cauza insuficientei odihnei, pui piciorul in prag si nu mai negociezi nimic.

    Copila mea e o negociatoare innascuta, atat spre placerea si amuzamentul cat si disperarea noastra. Dar sunt trei lucruri pe care nu le negociem: nu ne facem rau noua, altora si nici lucrurilor. Trei reguli simple cu arie de acoperire destul de larga. Mentionez ca demontarea unei masinute sau a sparge din greseala o farfurie nu intra sub nicio forma sub “nu facem rau lucrurilor”.

    Insa trebuie sa plecam la o anumita ora din casa si sa ne grabim putin mai mult in unele ocazii, lucru ce nu face placere nimanui dar ceea ce vreau sa spun e ca atunci cand copilul se simte iubit, in siguranta si i se explica lucrurile iar el stie ca nu faci asta ca sa-l chinui pe el ci pentru ca sunt niste norme pe care trebuie sa le respectam, atunci el devine cat poate de cooperant in ciuda eventualelor frustrari resimtite. Am descoperit ca este minunat cat de intelegatori si buni si generosi sunt copiii atunci cand simt si stiu ca suntem de partea lor, ca le validam simtamintele, chiar daca nu suntem de acord cu anumite lucruri sau nu permitem altele.

    Imi este ciuda uneori ca nu le pot face pe toate in ritmul meu, daramite in al ei…. dar face parte din viata.

    • Anca, bine ai venit pe aici. Spui că libertatea a fost încălcată din cauza programului sau a grădiniței (ca superb stabiliment de educație!)? Cred că grădinița e o schimbare majoră în viața oricărei familii. “Programul” pe care copilul nu l-a cunoscut niciodată (trezitul de către alții, plecatul din casă, etc) e extrem de greu pentru fiecare copil.
      Ritmul copilului e o chestiune care mă macină și pe mine, pe care, de nevoie, îl mai influențez și eu. Nu-mi place deloc, așa cum spui tu și pe mine mă amețește ritmul meu, darămite pe copil…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s