Scrisoare deschisă părinților care au semnat petiția împotriva suspendării învățătoarei de la Liceul de Muzică

Dragi părinți, voi începe direct ca să fiu scurtă și, sper, concisă.

Știu sigur că vă doriți binele copiilor dumneavoastră, că visați să li se întâmple lucruri minunate, că vă doriți pentru ei cariere de succes și vieți împlinite. Știu asta sigur pentru că nici un părinte întreg la cap nu dorește răul copilului lui. Din toate aceste motive credeți că e normal ca succesul să vină prin urletele umilitoare ale omului cu care copilul dumneavoastră își petrece cel puțin 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Cred că știu de ce gândiți așa. Am crescut crezând că așa trebuie să fie, că umilința, bătaia, strigătele, lipsa de respect “ne fac oameni”, că orice urmă de omenie trebuie să dispară ca să fim siguri că ne vom descurca în viață, că vom fi bogați și vom avea succes. Și severitatea unui părinte sau a unui dascăl e rețeta perfectă pentru viața aceasta pe care o visați pentru copiii dumneavoastră. Că doar așa pregătim copiii pentru viață, că inocența fascinantă cu care vin pe lume trebuie tăiată din rădăcină ca să fim siguri că „vor crește” și nu vor rămâne mereu dependenți de noi. Am crescut crezând că școala trebuie să fie un chin ca să fie bună (vă dați seama câtă contradicție aici? cum poate ceva groaznic să nască ceva bun?).

Îmi pare rău că am crescut cu credința că un copil merită să fie tratat mizerabil și că asta nu-l afectează mai târziu. Îmi pare rău că încă ne mințim că noi suntem bine pentru că am trăit așa ceva în copilărie. Îmi pare rău că nimeni nu v-a spus că părinții trebuie să fie primii și ultimii apărători ai drepturilor copiilor lor.

Îmi pare rău că nimeni nu v-a spus că aveți dreptul să fiți respectați. Dumneavoastră și copiii dumneavoastră. Că o viață cu adevărat împlinită presupune multă iubire, acceptare și înțelegere. Că dascălul nu are cum să crească oameni dacă el se comportă ca un neom. Că iubirea și respectul merg mână-n mână și ne fac să ne simțim bine, să fim fericiți. Și când suntem mai fericiți, suntem și mai buni. Că binele copiilor noștri vine de la a fi bun și nu de la a fi îngrozitor, umilitor, abuziv, nepăsător.

Dragi părinți, chiar vă înțeleg! Suntem de prea multă vreme în cercul acesta toxic ca să putem ieși ușor. E greu, dar niciodată nu e prea târziu să reparăm ce ni s-a greșit nouă și copiilor noștri. Niciodată nu e prea târziu ca să înțelegem că merităm să fim buni.

Ce vreau eu de la tine, (Stimate) Politicianule

Ieri un domn mi-a bătut la ușă cu rugămintea să-i completez un chestionar legat de viitoarele alegeri. De obicei nu am timp de așa ceva, dar ieri m-a prins într-un moment liber și chiar am stat să văd ce vrea. L-am întrebat de la ce partid era, dar mi-a servit mândru un ecuson al Societății de Sociologie. După câteva secunde aruncate pe paginile chestionarului mi-am dat seama de la ce partid era. Total neimportant, presupun că domnii respectivi centralizează cele mai vehiculate idei ca să le servească călduțe și magnific împachetate în campania electorală. Mie mi-a atras ideea o întrebare de genul „Din punctul dumneavoastră de vedere ce domeniu este prioritar pentru România?” (sincer nu-mi amintesc exact întrebarea, dar cam asta era ideea). Erau înșirate acolo tot felul de răspunsuri de la economie și sănătate la infrastructură. Ce căutam eu nu exista din păcate. Pentru că la ceea ce aș vrea eu să lucrezi cu adevărat, Politicianule, (scuză-mă că te tutuiesc, poți să-mi spui și tu Anca) e ceva ce se numește Protecția Copilului. Probabil o să-mi spui că așa ceva există deja, dar dă-mi voie să te contrazic. Mai departe de nivelul declarativ și formal NU EXISTĂ. Și nu pentru că oamenii angajați într-un asemenea domeniu nu-și fac datoria sau pentru că nu lucrează. Nu! Pentru că tu, Politicianule, deși le-ai creat un cadru legal acceptabil nu le creezi și condițiile să-l aplice: n-au bani, n-au resurse și de fapt ei sunt obligați să respecte pentru 5 minute niște legi foarte corect politice pe care, sincer, cred că te-au șantajat organizații mondiale să le adopți, ca apoi să fie nevoiți să se întoarcă la situația inițială. Dar așa să te gândești: odată cu ei se întorc și sute sau mii de copii abuzați (chiar știi oare câți sunt?).
Ce se poate face pentru protecția copilului în România? Uite ce zic eu că poți să faci:

1. Citește niște studii. Ca să vezi cum stăm cu cifrele în țara pe care mori de nerăbdare să o conduci. Ca să înțelegi că tatăl care o bate pe mamă comite un abuz asupra copilului chiar dacă pe el nici nu-l atinge. Ca să știi că neglijarea e o formă de abuz. Ca să fii informat.

2. Investește în Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Angajează profesioniști care își doresc să lucreze în acest domeniu. Dacă n-ai idee de unde să-i iei să știi că pe foarte mulți asistenți sociali români îi găsești în Marea Britanie lucrând pentru copiii de acolo. Adu-i înapoi că au o experiență fantastică și te pot ajuta foarte mult. Plătește-i bine ca să se poată concentra pe ceea ce fac!

3. Dezvoltă o rețea puternică de asistenți maternali și de centre de plasament. Verifică-i permanent și nu lăsa loc pentru nici un caz de abuz.

4. În momentul în care ai oamenii și locul ADUNĂ TOȚI COPIII DE PE STRĂZI. Toți copiii trimiși la cerșit, drogați ca să stea la cerșit, abandonați pe străzi, care locuiesc în condiții improprii în canale, sub poduri sau în corturi la marginea pădurii. Gândește-te că toți acești copii care rămân în acest mediu vor fi în viitorul mult prea apropiat asistați social sau dependenți de sistemul de sănătate (oare cum se dezvoltă creierul unui bebeluș care a fost îmbătat sau drogat să stea nemișcat în brațele mamei care cerșește?). Mulți vor fi infractori. Toți vor susținuți financiar de stat și de contribuabili ceea ce e destul de neproductiv pentru economia care era pe primul loc în prioritățile tale.

5. Schimbă politicile de adopție. Dă-le șansa acestor copii să trăiască într-un mediu normal. Ia-i legal și pentru totdeauna din familiile care nu le pot asigura un trai decent. Adoptă legile prin care acești părinți decad din drepturi. Monitorizează constant fiecare caz de adopție.

6. Conștientizează populația în legătură cu drepturile și nevoile copiilor. Fă campanii, lipește citate din legi pe stâlpi, repetă-ne la televizor și la radio despre cum să fim părinți mai buni. Du-te în maternități, creșe, grădinițe, școli, spitale de pediatrie și constant și repetat conștientizează personalul care lucrează cu copiii despre drepturile copiilor și respectul pe care-l datorează acestora.

7. „Amendează” toate cazurile de abuz. Învață oamenii să vadă cazurile de abuz care se întâmplă în apropierea lor și să intervină în apărarea copiilor. Încurajează-i pe copii să-și cunoască și să-și ceară drepturile. Ia măsuri dure împotriva celor care recidivează. Consiliază cu adevărat și pe termen lung orice copil care a trecut printr-o experiență traumatizantă.

8. Nu le mai da dreptul părinților să-și abandoneze copiii, nici măcar sub ambalajul frumos al lui „Lucrez în străinătate ca să aibă copilul meu o viață mai bună”. Nu are, să știi. Are o viața groaznică fără apropierea părinților.

9. Amendează toți comercianții care vând țigări și alcool minorilor. Ai făcut oare un calcul câți bani publici se cheltuie pentru recuperarea unui copil îmbolnăvit pe viață din cauza consumului timpuriu de țigări sau alcool? Ai întrebat un medic specialist care e diferența între a începe să fumezi la 10 ani sau la 20 de ani? Știi cât ne costă pe noi toți asta? Știi câți bani se economisesc dacă se reduce numărul bolilor și, implicit, al tratamentelor aferente?

10. Nu izola copiii defavorizați în enclave confortabile pentru restul populației. Integrează-i în școli și în grupuri care să-i susțină și care să-i pregătească pentru o societate funcțională.

11. Introdu cursuri de educație sexuală în școli. Fă cursuri de educație parentală pozitivă pentru elevii de liceu. O să-i ajute mult mai mult decât dacă citesc nu știu ce Letopiseț.

12. Concentrează-te pe sistemul de învățământ. Este falimentar, anacronic, lipsit de aplicabilitate sau de viziune și uneori abuziv. Fii atent că noile legi doar înrăutățesc o situație care e deja disperată. Adună specialiști adevărați care să schimbe din temelii sistemul fără a bulversa copiii mai mult decât sunt deja.

13. Ocrotește-i și încurajează-le copilăria. Respectă-le vârsta. Dă-le dreptul și oferă-le cadrul să fie și să se comporte ca niște copii. Asta dacă îți dorești adulți funcționali.

14. Respectă-i. Încearcă să-i înțelegi și-ți va fi mai ușor. Și ție și celor din jur.

Dacă faci toate astea am o veste bună și una proastă. Vestea proastă e că nu-i vei putea salva pe toți. Vestea bună e că dacă-i salvezi pe cei mai mulți, vei salva țara pentru care azi îți smulgi hainele de pe tine subtil și, probabil, foarte eficient.

Bazar

Iar.
Bazar.
Exemplar.
Făcut cu har.
La Waldorf, așadar.

AZI

AZI e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. V-am povestit despre ea anul trecut, iar pentru anul acesta îmi doream din nou o abordare colectivă. Apoi eu nu am am mai avut timp, cumva parcă nu m-am mai mobilizat să rog pe nimeni să scrie și n-am ținut neapărat să fie ceva de amploare. Poate pentru că trăim niște vremuri atât de agitate, înstrăinate, suntem înconjurați de atât de multă violență gratuită care vine doar din nefericirea celor din jur, încât mi s-a părut o povară în plus pe care eu o arunc și pentru câteva minute asupra unor cititori care mi-au adus doar bucurii și zâmbete. Așa că încerc să mă gândesc AZI altfel la un copil. Dar tot vă voi ruga ceva 🙂
Dacă în timpul zilei găsiți un moment de liniște vă rog să vă gândiți la un copil care are nevoie de o îmbrățișare, o vorbă bună sau pur și simplu de un zâmbet sincer și, dacă puteți, tot în gând oferiți-le. Iar dacă se întâmplă ca acel copil să fiți voi acum ceva ani, poate supărați, neiubiți, loviți, umiliți, certați, uitați într-o cameră sau într-un colț sau la bunici, vă rog din suflet iertați-vă că nu ați putut lupta atunci pentru voi și azi luați în brațe acel copil și spuneți-i că-l iubiți, că l-ați iubit mereu, dar poate n-ați știut să-i aratați pentru că nimeni nu v-a arătat cum și că acel copil merită să fie iubit și să fie fericit chiar dacă poate i s-a spus altceva și că azi puteți să începeți să reparați un rău care poate i s-a făcut acelui copil în copilărie. Și dacă e greu, înseamnă că e bine.
Aș vrea să sper că ziua de azi e una specială cu adevărat, o zi în care ne străduim “să vedem” mai bine copiii. Chiar dacă unii dintre ei sunt AZI adulți.

Profeția care se împlinește de la sine

Citind articolul din „Adevărul” despre sistemul educațional din Finlanda mi-am adus aminte despre un experiment făcut de Robert Rosenthal și Leonore Jacobson bazat pe conceptul de profeție care se împlinește de la sine despre care am mai scris. Ideea acestei postări mi-a venit citind comentariile articolului care aveau un mesaj recurent: „Nu se poate, dom’le!” așa că nu voi vorbi despre sistemul finlandez de învățământ (la un moment dat am pus pe blog un film făcut pe acestă temă de BBC) și nici despre cel românesc, deși poate ar fi multe de spus.
În 1948 Robert Merton a lansat conceptul “profeției care se împlinește de la sine” (self-fulfilling prophecy) drept o previziune care devine adevărată datorită legăturii dintre credința în ea și comportament. Ceva mai târziu Rosenthal și Jacobson au condus mai multe studii în școli bazându-se și pe acest concept. Pe scurt: într-o școală din fiecare clasă au ales, la întâmplare!, niște elevi despre care au spus profesorilor lor că pot avea rezultate bune la școală în anii următori (că au un IQ ridicat și că au șanse să progreseze mult într-un timp scurt). După un an rezultatele acelor elevi erau mult mai bune, decât fuseseră în anul trecut, elevii progresaseră cu adevărat, se comportau mai frumos și aveau șanse foarte mari să aibă succes și în viitor. Mai mult decât atât chiar și profesorii arătau un real entuziasm în a lucra cu acești elevi, dovedind veridicitatea conceptului lansat de Merton. Morala acestui experiment e simplă și nu cred că mai necesită interpretări: Dacă adultul reprezentativ crede în tine, vei reuși!
Așa că schimbarea sistemului nostru de învățământ e un drum lung în care adulții – părinți, profesori, guvernanți – trebuie să încerce măcar să schimbe felul de a gândi, abordarea și așteptările procesului pe care-l inițiază.
Noi, ca părinți, putem învăța să ne învingem frica și să renunțăm încet încet la așteptările negative pe care le avem în legătură cu copiii noștri și să le înlocuim cu profeții pozitive pe care să le transmitem sincer copiilor noștri. Iar ca profesorii putem să nu mai așteptăm să se schimbe un sistem ca să fie mai bine, ci să ne schimbăm noi treptat în micro-sistemul pe care-l guvernăm: clasa.

Împotriva salariilor mizerabile, a sistemului corupt și aberant în care lucrează profesorii au tot dreptul să protesteze în stradă. Dar în toate acestea elevul nu are nici o vină și el nu trebuie să plătescă, în nici un caz, pentru așa ceva.

Logica Ministerului Educației

Probabil speriat de „exodul” copiilor către învățământul privat, învățământul alternativ și cel confesional, Ministerul Educației a pornit inspecții riguroase în școlile și grădinițele din aceste tipuri de învățământ să vadă exact ce “vrăji” fac cei de acolo pentru a-i deturna pe atât de mulți copii din excepționalul, bine-organizatul, eficientul învățământ tradițional. Nu și-au pus deloc problema că poate acesta din urmă e de verificat, că poate rezultatul a mai mult de 20 de ani de organizare execrabilă a început să se vadă de mult mult timp, că dacă ei nu se trezesc, părinții au încetat de ceva vreme să mai doarmă, că acești copii merită mult mai mult decât ei pot să conceapă și mai ales că, acționând așa, doar perpetuază un tip de gândire destructivă care nu a adus nimic bun niciodată. Minți luminate din conducerea acestui minister gândesc doar cum să dea vina pe alții pentru tot ceea ce nu funcționează, în loc să se întrebe cum s-a ajuns în această situație și mai ales cum pot repara acum măcar o parte din răul făcut. Lipsa vizionarismului e marea problemă a tuturor guvernanților care s-au perindat în “anii libertății noastre”, iar Ministerul Educației este poate cel mai vizibil exemplu al acestei deficiențe patologice pentru că, pentru a înțelege cu adevărat Copilul în slujba căruia ești, trebuie să fii puțin intuitiv, iluminat și vizionar și să vezi viitorul Adult din el. Asta dacă îți dorești o societate funcțională*…

* (Sincer, am început să mă gândesc că nu-ți dorești. Pentru că adulții dintr-o societate funcțională ar putea, din când în când, să iasă pe stradă și să strige că refuză să fie otrăviți, de exemplu. Și de aici la a te da jos pe tine din locul tău călduț-călduț nu e decât un strigăt.)

(Edvard Munch – The Scream)

Unde poate începe abuzul sexual

Când am citit prima dată „Toxic Parents” eram sigură că nu voi putea trece de capitolul abuzul sexual. Cred că v-am mai spus asta… Nu știu cum de am reușit să-l citesc, dar am făcut-o. Apoi, tot mai impresionată de autoare, am început să caut informații despre alte activități ale ei și am aflat că fuseses primul psihoterapeut care a înființat o clinică de recuperare a victimelor abuzului sexual în SUA, că se concentrase mult pe tipul acesta de abuz pentru că, la rândul ei, fusese o victimă, că mai scrisese cel puțin o carte despre incest. Cartea, „Betrayal of Innocence”, am împrumutat-o de la o prietenă, am început-o să o citesc și când citisem câteva pagini pur și simplu m-am blocat și am spus: „Gata, nu mai pot, nu mai vreau să știu așa ceva, nu mă interesează!” Cartea încă mai zace înfricoșătoare și neterminată pe o etajeră întru răbdarea prietenei mele care mi-a lăsat-o să o citesc.
Mi-am dat seama că uneori începuturile incestului sau abuzului sexual stau în gesturi mărunte pe care noi le luăm de bune și le proliferăm fără să ne dăm seama. Poate în momentul în care insistăm ca un copil să pupe un necunoscut sau chiar o bunică sau un bunic pe care el nu simte că vrea sa-l pupe. Sau în momentul în care condiționăm aproape orice dăm unui copil de primirea unui pupic, îmbrățisări de la el (plimbându-mă zilele trecute prin programele de la televizor am stat ca hipnotizată la promo-ul emisiunii “Schimb de mame” unde o mămică – bănuiesc că cea de schimb – îi oferă unei fetițe ceva, dar ține strâns de obiect până când fetița o pupă docil pe obraz). Sunt ferm convinsă că în multe cazuri aceste gesturi sunt bine intențioante, că nu e nimic sexual sau pervers în ele. Cu toate acestea copiilor le transmit semnalul ca e ok ca adulții să ceară dovezi ale iubirii fizice, făcându-i mult mai vulnerabili în fața adevăraților abuzatori. Probabil că, inconștient, aici începe abuzul sexual: în a trasmite copilului mesajul că un adult poate să-l forțeze să facă ceva ce nu-i place (chiar dacă e un biet pupic al unui adult bine intenționat). Poate cu asta ar trebui să înceapă prima lecție de educație sexuală a copilului:
1. Nu forțați copilul să pupe, să îmbrățișeze, să se apropie de nimeni dacă nu o cere chiar el (incluzând chiar și părinții și bunicii).
2. Răspundeți cât mai clar oricăror întrebări despre sexualitate chiar dacă sunt stânjenitoare (un copil informat e un copil protejat)
3. Nu vă feriți să-i învățați pe copii denumirile științifice ale organelor sexuale: penis, vagin, vulvă. (aici găsiți un articol interesant despre teama de o educație sexuală obiectivă chiar și la case mai mari)
4. Ascultați-vă copiii și credeți-i, oricât de șocant e ceea ce vă spun pentru că, în cazul lor, niciodată nu iese fum fără foc.
5. Militați pentru introducerea educației sexuale în școli și nu vă speriați de ea.
6. Reclamați orice caz de abuz despre care auziți sau pe care îl cunoașteți. La un moment dat cineva tot va trebui să vă audă.
Cred că v-ați dat seama că v-am povestit toate astea pentru Sophie. Al cărei jurnal eu n-am putut să-l citesc. Și pe care nu știu altfel cum să o ajut, decât amintindu-vă despre blogul dedicat ei, despre pagina de Facebook și despre bazarul în care oameni inimoși se străduiesc să adune bani ca să o ajute. Și poate, prin Sophie, vom învăța să salvăm alți copii care trec prin același coșmar.
Dumnezeu fie cu tine, Sophie!

how many times…?

„How many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see”

 

Prima dată am auzit de la Paula că 19 noiembrie este Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor  și mi-am zis că trebuie să facem ceva. Apoi m-am gândit că ne putem mobiliza mai mulți să facem o Săptămână de prevenire a abuzului și violenței împotriva copiilor. Așa am aflat că la nivel mondial există o perioadă (1-19 noiembrie)  dedicată acestei cauze.

De aceea vă rog, scrieți zilele acestea, scrieți pe bloguri, pe facebook, pe twitter, în ziare, reviste. Scrieți dacă puteți. Orice pe subiect. Un cuvânt, o poveste, un îndemn. Desenați, fotografiați, bricolați. Știți de ce? Pentru copiii omorâți în bătaie, pentru cei uciși de neglijență, pentru fiecare palmă, fiecare pumn, pentru orice părinte, îngrijitor, profesor care lasă pe veci o cicatrice. Pentru fiecare știre care v-a lăsat înfiorați zile întregi, pentru fiecare articol la care ați plâns. Pentru umilințe, rușine, dezumanizare, durere, lacrimi, suferință. Pentru un adolescent care a spus la un moment dat: „Știți ce aș fi vrut atunci? Ca cei din jur să știe. Atât. Să știe.” Haideți să scriem pentru că noi avem puterea și mijloacele care le lipsesc copiilor și pentru ca ei să știe că măcar cineva se gândește la ei.

Și poate anul acesta scriem, iar anul viitor schimbăm puțin ceva. Și poate în câțiva ani va exista o lege corectă și aplicabilă care să apere copiii. Scrieți, vă rog, despre copii pe care îi cunoașteți, pe care i-ați văzut, despre care ați auzit, care v-au impresioant. Scrieți despre copilul din voi. Haideți să scriem ca să știm și  ca să ne facem auziți. Eu personal scriu pentru un copil căruia i-am promis la un moment dat și pentru care n-am putut face atunci mai nimic. Dar pot acum. Pot să nu mai întorc capul si să pretind că nu văd.

Mi-am plesnit copilul prima dată când avea un an și jumătate. Da, eu! N-ați fi crezut așa-i? Nici eu. Abia începuse să umble bine singur, a venit după mine în baie și și-a băgat mână în WC. „Ce faci?” am strigat și pleosc! i-am lovit mânuța. De aici totul a început să se deruleze cu încetinitorul: convingerea că am făcut o tâmpenie, dar mai ales șocul de a fi făcut exact ce aș fi jurat că nu voi face vreodată, am simțit ca un uragan forța adânc imprimată în concepția celor dinaintea mea despre educație, am văzut ca într-un film alb-negru palme umilitoare de-a lungul anilor, i-am văzut pe Ioana și pe Marius și pe atâția alții a căror poveste nu vrea să iasă din mine. Și-am început să tremur. Totul a durat o fracțiune de secundă. Când m-am întors fiul meu plângea în ușa băii și-și freca mânuța lovită. Am ezitat un moment până să mă uit în ochii lui. Mi-era rușine, mi-era frică și aș fi dat orice să dau timpul înapoi. Când m-am uitat în ochii lui am văzut privirea întrebătoare care nu putea înțelege în ruptul capului: „De ce? De ce tu, cea care mă iubești fără opreliști, ai fi făcut așa ceva. De ce?!!” M-am uitat în ochii lui care nu mai înțelegeau nimic și mi-am cerut iertare. I-am spus că din trecutul generației mele a venit ceva mai puternic decât mine, ceva care mi-a spus atunci pe loc că așa de face. Dar că asta nu era adevărat, acum înțelegeam, înțelegeam mai bine ca oricând. Mi-am cerut scuze și am plans cu fiul meu în brațe. Am plans de fapt  pentru generația părinților de azi care au crescut crezând că așa se face.

Când mi-am plesnit copilul prima dată mi-am jurat mie că va fi și ultima dată.

 

Câteva citate despre profesori

Spune-mi și voi uita, arată-mi și s-ar putea să țin minte, implică-mă și voi înțelege.

(proverb chinez)

Dacă un copil nu se poate adapta metodelor noastre de predare, poate ar trebui să ne adaptăm noi cerințelor lui.

(Ignacio Estrada)

În timp ce noi încercăm să-l învățăm pe copil despre viață, copilul ne învață ce e viața.

Copilul trebuie să știe că e un miracol, că de la începutul lumii și până la sfârșitul ei nu a mai fost și nu va mai fi nimeni ca el.

(Pablo Casals)

Acela care-i învață pe copii învață el însuși mai mult decât ei.

(proverb german)

Am ajuns la concluzia înspăimântătoare că sunt elementul decisiv în clasă. Starea mea de spirit dă tonul. Ca profesor am puterea incredibilă de a face viața unui copil nefericită sau veselă. Pot fi o unealtă de tortură sau o inspirație. Pot să umilesc sau să binedispun, să rănesc sau să vindec. În orice situație eu sunt cel care decide dacă o criză se va amplifica sau se va liniști sau dacă un copil ca va fi umanizat sau dezumanizat.

(Haim Ginott)

Mai importante decât programa sunt metodele de predare și spiritul în care se face predarea.

(Bertrand Russell)

Profesorul care este într-adevăr înțelept nu te conduce către casa înțelepciunii sale, ci spre pragul propriei tale gândiri.

(Khalil Gibran)

În primul an de viață al copilului ne chinuim să-l învățăm să umble și să vorbească ca apoi o viață întreagă să îi spunem să stea jos și să tacă.

(Neil de Grasse Tyson)

Le-am luat de aici. Ultimul citat – care a devenit repede preferatul meu –  l-am descoperit  prima dată ca aparținând unei actrițe americane (nu mai știu unde), ca apoi să-l găsesc cu un alt autor.

Despre Montessori – guest post

scris de prietena mea, Oana

De când am rămas însărcinată vin o mulțime de lucruri bune spre mine care mă ajută și mă susțin în a-mi crește Minunea.

Din aceeași categorie este și contactul cu metoda Montessori. Am aflat întâmplător de ea, printr-un mail primit care anunța o conferință în oraș pe tema educației Montessori. Din pacate nu i-am dat curs, iar ulterior tot mai multe informații au venit spre mine despre metodă. Am primit cartea Descoperirea copilului, iar acum cateva zile am participat la un seminar ținut de Montessori Haus din Timisoara.

Personal, consider că Maria Montessori a fost o vizionara, o minte luminata fără doar si poate. Născută in Italia, creează aceasta metoda prin observarea cu atenție a copiilor cu deficiențe, initial, pentru ca apoi să-și extindă atenția și asupra celor normali și să pună bazele a ceea ce astăzi este o metodă alternativă educativă deosebită și care a dat mari personalități lumii contemporane.

Ea a observat în dezvoltarea umană patru etape distincte astfel: 0-6, 6-12, 12-18 si 18-24, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de dezvoltare specifică, la care dacă se revine ulterior informația se asimileaza mai greu și cu mai mari dificultăți.

Ce mă interesează îndeaproape pe mine este etapa 0-6 ani căreia îi corespunde teoria minții absorbante potrivit căreia copilul e ca un burete care absoarbe din mediu tot și care la rândul ei se împarte in doua. Este momentul în care ființa umană își rafinează simțurile și preia din jur achizițiile umane de bază. Aceste cunoștințe se acumulează în așa-zisele faze sensibile care se traduc printr-un interes deosebit față de un anumit domeniu. Dacă faza sensibilă nu este sesizată de adultul de lângă copil, ulterior se poate ajunge la situații în care informația se poate asimila bine cognitiv, dar individul nu simte cum să aplice practic. De aici vine eșecul multora în domeniul profesional. Maria Montessori dădea exemplul medicului care știe teoretic foarte bine cum trebuie să ia pulsul, dar cel puțin primele dăți când face asta nu simte exact ce și cum se face. Pentru a-i ajuta pe copii la aceasta rafinare a simțurilor, ea a creat în grădinițele ei materiale didactice specifice pentru toate simțurile. Educatorul prezintă copilului materialul atunci cand acesta se arată interesat de el, fără a-l corecta sau felicita pentru modul cum pune el în practica ceea ce i-a fost prezentat. Dacă educatorul observă la un copil un interes specific pentru ceva, în cel mai scurt timp îi prezinta cât mai multe informatii despre acel lucru.

Adică lecțiile sunt individuale, educatorul doar dirijeaza cumva activitatea, copilul este cel care hotărăște când și ce anume învață. Toate materialele sunt puse la îndemâna copiilor, ei le pot lua oricând pentru a exersa ceea ce au învatat. Din fiecare material este doar un singur exemplar, ceea ce-i obliga la respect și cultivarea răbdării dacă acel material este ocupat când vor ei să-l utilizeze. Pentru că educatorul nu intervine pentru a corecta, fiecare material este de așa natură conceput încât are un control al erorii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul materialului copilul își dă seama dacă a făcut sau nu bine. Sunt concepute astfel încât să fie estetice și simpla lor vedere să atragă atenția copilului. Copilul poate lucra singur, cu un alt coleg sau în grup mic. El este cel care hotărăște cum vrea să lucreze. Poate să o faca stând jos pe un covoraș sau la masă. Educatoarea care ne-a ținut seminarul ne-a zis că sunt copii care nu lucrează nimic și câte o săptămână, dar care apoi sunt mult mai siguri în utilizarea materialului.

Nu există jucării în grădinițele Montessori. Inital, Maria Montessori le-a gandit și cu jucării, dar a observat că erau lăsate în paragină și preferate materialelor de lucru. De unde și concluzia că oricărui copil îi place să învețe.

Asimilarea cunoștințelor cognitive se realizează prin exemple practice. Matematica nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit, dar am văzut că se poate preda într-un mod foarte aplicat care o face mai inteligibila, din punctul meu de vedere.

Lucrul care m-a încântat de-asemenea citind, iar apoi constatând efectiv la gradinița din Timisoara a fost că metoda presupune o arie curriculară a vieții practice în care copiii sunt efectiv învațați să se descurce singuri, fiecare la nivelul vârstei pe care o are. La cei mici incepe, de exemplu, cu a-i învăța să mănânce singuri, pentru ca la cei mari, de vârstă școlară, să existe o zi, miercurea, când sunt lăsați să se gospodarească singuri. Adică ei hotărăsc dimineața ce vor să mănânce, fac lista de necesar, pornesc la cumpărături, se întorc și-și gătesc ceea ce și-au dorit. Mi se pare o metoda minunată de a dezvolta independența unui copil, de a-l ajuta să-și asume responsabilități cu placere.

Întreaga metodă este gândită să dezvolte individul cât mai armonios și mai în conformitate cu nevoile lui interioare. Libertatea este la mare preț, dar o libertate înțeleasă în adevăratul sens. Talentele fiecărui copil sunt observate și cultivate. Li se dezvolta independența, responsabilitatea și capacitatea de a face alegeri.

Deocamdată in România există școli Montessori până la clasa a VI-a. Nu îmi dau seama cum arată un copil care termină 15 ani de școlarizare prin această metodă (am pus și grădinița). Costurile sunt mari pentru un părinte care alege să-și dea copilul la o astfel de școală și pentru mine ar însemna puțin și asumarea unui risc. Suntem mult prea obișnuiți, cred, cu rigorile învățământului clasic și aș simți că risc puțin dându-l pe copil să urmeze la Montessori. Dar gândindu-mă la beneficii precum independența sau libertatea, mai că mi-aș asuma acest risc.