Monthly Archives: October 2012

Paradoxul

Standard

sau un alt răspuns pentru Mara

Copiii scot ce e mai bun din noi, nu credeți? Testându-ne limitele, ducându-ne în pragul crizelor de nervi, anulându-ne răbdarea, scoțând ce e mai rău din noi, copiii ne arată cu o perseverență de neclintit tot ce avem  mai bun în noi. Sunt zile (nu puține) în care îmi vine constant să-mi iau câmpii. Clipe intense, vii, puternice par să mă domine, să mă prindă într-un vârtej pe care mă chinui zadarnic să-l îmblânzesc. Apoi peste un minut sau o jumătate de oră, uneori peste o zi tot ce-am făcut își găsește un rost. Copilul arătă că, deși nu părea, m-a auzit, chestiuni blocate în revoltă încep să se miște și simt că tot ce fac are un sens, că mă mișc și eu odată cu el, că învăț și cresc și tot ceea ce am văzut rău la mine poate că nu a fost chiar așa, că în momentele cele mai dureroase am găsit cele mai inventive soluții chiar dacă atunci mă cuprindea o inexplicabilă groază că nu mai văd, că nu mai știu, chiar dacă mă simțeam aruncată forțat într-un carusel din care nu știam cum să mai ies. Testându-ne limitele copiii ne deschid un alt EU, unul pe care-l nu-l bănuiam, pe care-l visam uneori, o persoană incredibil de puternică, în stare să munte munții din loc. Redescoperim dintr-o dată un om intens și plin de viață care poate să scoată dintr-un disperat “Nu mai pot!” cele mai inventive feluri de a putea și de a fi. Descoperim că nu suntem doar fapte disparate aruncate haotic în stânga și-n dreapta, ci un întreg proces de devenire și reinventare. Ne regăsim pe noi cel pierdut cândva demult demult sau poate cel inventat atunci pe loc într-o nouă lume pe care n-am putut-o imagina mai înainte. Dar faci bine, mamă, stai liniștită, mi-a spus fiul meu într-o seară când mă prăbușisem epuizată și-i mărturiseam disperată că nu mai știu ce să fac. M-a dat jos din vârtejul propriei mele neîncrederi și m-a lăsat uimită într-o lume plină de speranță în care știam că munca mea nu e în zadar și în care zbaterile viitoare păreau hilar de neînsemnate. Ca mame renaștem mereu din propria cenușă. Atâta timp cât copiii ne mai spun “Te iubesc”, ne zâmbesc, ne iau în brațe facem bine ce facem.

Advertisements

Cuvintele magice

Standard

Cuvintele magice în momentele în care copilul e în mijlocul unei crize, în zilele în care nu ne regăsim, în care zic “Gata, atât!! Nu mai pot!” sau pur și simplu într-o zi oarecare, într-o stare oarecare …

Eu te iubesc orice ar fi! Eu te iubesc așa cum ești!

Te port mereu în gândurile mele, chiar și atunci când nu suntem împreună!

Sunt fericită că m-ai ales să-ți fiu mamă!

Îmi place să-mi petrec timpul cu tine!

Uneori doar unul, uneori toate, uneori variațiuni pe temă, uneori în cuvinte, alteori în fapte, dar mereu în simțire. Mă ajută pe mine, în primul rând, să fiu mai bună decât eram cu o clipă înainte.

Aveți cuvinte magice? Dacă da și dacă nu sunt prea personale, împărtășiți-le, vă rog, pentru că am nevoie de idei. Mulțumesc!

 

Minciuni nevinovate

Standard

Sau de ce nu-mi place să mint copilul.

Oare ce poate fi așa de rău într-o minciună nevinovată care te duce cât ai clipi tocmai atunci cât ai atâtea de făcut acolo unde oricum ajungi dar după minute (ore?) de explicații, negocieri, furii, supărări și limite? M-am întrebat de multe ori mai ales că țineam cu dinții în a fi sinceră cu fiul meu. Și-am încercat să fiu cât pot de sinceră de când s-a născut: de la explicat vaccinul, la pregătit plecările, la „sinucigașe” declarații de „Știu că e amar medicamentul și ție ți-e greu să-l iei”, la răspunsuri cât mai aprope de adevăr la întrebările („Auzi, dar tu ce nu ai puță?”Da, pe unde a scos copilul din burtică”) care măcar pentru o fracțiune de secundă m-au trimis în pragul infarctului, deși știam, știam și cică mă pregăteam pentru ele (dar despre asta într-un episod viitor când vom vorbi și despre o carte).

Revenim: am fost obsedată să nu-mi mint copilul. Multă vreme n-am înțeles de ce, mi se părea o formă de respect și gata. Apoi mi-am dat seama că a turna minciuni nevinovate: „E dulce medicamentul”, „Vine mami imediat.” (deși imediat înseamnă peste 8 ore) înseamnă a zdruncina copilului încrederea în propriile sale intuiții. Pentru că el la 2 zile, la fel ca la 2 ani și la fel ca la 12 simte. Instinctiv, apoi prin prisma experiențelor el simte și implicit știe că nu e cum spun eu. Dar eu, părintele sunt zeul, soarele în jurul căruia el cu emoțiile, sentimentele și instinctele lui se învârte. Și o lungă perioadă de timp zeul se crede și se urmează necondiționat. A-i spune copilului repetat (nu vorbesc de cazuri singulare) că-i albă când toate instinctele lui îi spun că-i neagră, înseamnă a-i nega o parte din sine și din încrederea pe care o are în el. A-i valida intuiția înseamnă a-i transmite un mesaj clar: „Da, ceea ce simți e adevărat!”și a deschide calea spre stima de sine crescută, independența și  inteligența emoțională pe care le prețuim atât de mult mai târziu.

Adevărul e poate calea mai lungă și mai grea pentru adult. Dar e cea mai ușoară și cea mai darnică pentru copil.

In mintea mea

Standard

Blogul refuză să se mai scrie, postări rupte zac nesfârșite în cotloanele laptopului, războaiele pe care nu le-am purtat la timpul lor ies încet la iveală, lehamitea de a explica la nesfârșit mă sugrumă, nevoia altora de a găsi și impune explicații întortocheate mă ține mută în fața ecranului, războaiele lor contra timpului meu, netăcerea mea și imposibilitatea de a mai spune ceva, copiii fac totul cu un motiv clar, deschide ochii, vei înțelege, copii răsfățați e o tâmpenie mai mare ca mine, impulsul de a justifica greșeli, nevoia de a avea întotdeauna dreptate, de fapt toți greșim, machiavelic mod de a te liniști și de a nu admite că poate te înșeli, ar însemna să admiți că nu ești perfect și asta e groaznic, nu-i așa, iubirea se oprește când nu ești perfect, de ce citești printre rânduri, de ce îmi scrii tu cuvinte în locul propriilor mele cuvinte, de ce ți-e frică, de ce ți-e atât de frică încât să nu vezi, nu ești niciodată tu împotriva copilului tău care te joacă pe degete, ci tu alături de el atât cât are nevoie, mă înfioară zecile de povești cu somatizări de început de grădiniță/școală pe care le aud/citesc anul acesta, aș vrea uneori să nu le mai văd, mă sperie ura asta pentru cărți a unor oameni care trăiesc prin cărți, de unde, Doamne ferește, ai înțeles că citesc carte de rețete, meticulozitatea speriată cu care compui armate să lupte împotriva cui și cu ce folos, în lumea în care totul e simplu și clar nu vrei deloc să vii, explicații eșuate din start, tăcerea mă îneacă și mă gâtuie și vreau să spun, vreau să-ți spun asta pentru că o simt și ei, doar ei, știu că o simt, chiar dacă tu îi vezi și răi și prost crescuți și gălăgioși și piatra de moara care te duce acolo unde nu vrei să ajungi pentru că ți-ai jurat că tu nu o să ajungi niciodată aici, în noapte aia îndepărtată din club în care ei erau doar o idee pe care trebuie să o ai pentru că toată lumea are idei, e legea firii și oricum oare cine o să-ți aducă un pahar cu apă atunci, și zbuciumul împotriva a ceea ce simți dacă te oprești pentru o secundă, doar pentru o secundă în care îți dai voie să nu mai fii copilul speriat, să-ți vezi durerea de atunci în zbaterea de azi în care te chinui să fii împotriva a ceea ce simți, oare câtă povară mai poți duce, câtă ură și câtă durere e în înfierbântarea ta, în tabăra ta, în neacceptarea celor care nu sunt așa, mai vreau să spun atâtea vorbe care clocotesc în mine și pe care le scriu înainte să adorm în blogul minții, singurul pe care îl mai scriu, vreau să vă spun dar împotriva tuturor încercărilor mele blogul refuză să se mai scrie…