Monthly Archives: July 2012

Câteva citate despre profesori

Standard

Spune-mi și voi uita, arată-mi și s-ar putea să țin minte, implică-mă și voi înțelege.

(proverb chinez)

Dacă un copil nu se poate adapta metodelor noastre de predare, poate ar trebui să ne adaptăm noi cerințelor lui.

(Ignacio Estrada)

În timp ce noi încercăm să-l învățăm pe copil despre viață, copilul ne învață ce e viața.

Copilul trebuie să știe că e un miracol, că de la începutul lumii și până la sfârșitul ei nu a mai fost și nu va mai fi nimeni ca el.

(Pablo Casals)

Acela care-i învață pe copii învață el însuși mai mult decât ei.

(proverb german)

Am ajuns la concluzia înspăimântătoare că sunt elementul decisiv în clasă. Starea mea de spirit dă tonul. Ca profesor am puterea incredibilă de a face viața unui copil nefericită sau veselă. Pot fi o unealtă de tortură sau o inspirație. Pot să umilesc sau să binedispun, să rănesc sau să vindec. În orice situație eu sunt cel care decide dacă o criză se va amplifica sau se va liniști sau dacă un copil ca va fi umanizat sau dezumanizat.

(Haim Ginott)

Mai importante decât programa sunt metodele de predare și spiritul în care se face predarea.

(Bertrand Russell)

Profesorul care este într-adevăr înțelept nu te conduce către casa înțelepciunii sale, ci spre pragul propriei tale gândiri.

(Khalil Gibran)

În primul an de viață al copilului ne chinuim să-l învățăm să umble și să vorbească ca apoi o viață întreagă să îi spunem să stea jos și să tacă.

(Neil de Grasse Tyson)

Le-am luat de aici. Ultimul citat – care a devenit repede preferatul meu –  l-am descoperit  prima dată ca aparținând unei actrițe americane (nu mai știu unde), ca apoi să-l găsesc cu un alt autor.

Advertisements

Despre Montessori – guest post

Standard

scris de prietena mea, Oana

De când am rămas însărcinată vin o mulțime de lucruri bune spre mine care mă ajută și mă susțin în a-mi crește Minunea.

Din aceeași categorie este și contactul cu metoda Montessori. Am aflat întâmplător de ea, printr-un mail primit care anunța o conferință în oraș pe tema educației Montessori. Din pacate nu i-am dat curs, iar ulterior tot mai multe informații au venit spre mine despre metodă. Am primit cartea Descoperirea copilului, iar acum cateva zile am participat la un seminar ținut de Montessori Haus din Timisoara.

Personal, consider că Maria Montessori a fost o vizionara, o minte luminata fără doar si poate. Născută in Italia, creează aceasta metoda prin observarea cu atenție a copiilor cu deficiențe, initial, pentru ca apoi să-și extindă atenția și asupra celor normali și să pună bazele a ceea ce astăzi este o metodă alternativă educativă deosebită și care a dat mari personalități lumii contemporane.

Ea a observat în dezvoltarea umană patru etape distincte astfel: 0-6, 6-12, 12-18 si 18-24, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de dezvoltare specifică, la care dacă se revine ulterior informația se asimileaza mai greu și cu mai mari dificultăți.

Ce mă interesează îndeaproape pe mine este etapa 0-6 ani căreia îi corespunde teoria minții absorbante potrivit căreia copilul e ca un burete care absoarbe din mediu tot și care la rândul ei se împarte in doua. Este momentul în care ființa umană își rafinează simțurile și preia din jur achizițiile umane de bază. Aceste cunoștințe se acumulează în așa-zisele faze sensibile care se traduc printr-un interes deosebit față de un anumit domeniu. Dacă faza sensibilă nu este sesizată de adultul de lângă copil, ulterior se poate ajunge la situații în care informația se poate asimila bine cognitiv, dar individul nu simte cum să aplice practic. De aici vine eșecul multora în domeniul profesional. Maria Montessori dădea exemplul medicului care știe teoretic foarte bine cum trebuie să ia pulsul, dar cel puțin primele dăți când face asta nu simte exact ce și cum se face. Pentru a-i ajuta pe copii la aceasta rafinare a simțurilor, ea a creat în grădinițele ei materiale didactice specifice pentru toate simțurile. Educatorul prezintă copilului materialul atunci cand acesta se arată interesat de el, fără a-l corecta sau felicita pentru modul cum pune el în practica ceea ce i-a fost prezentat. Dacă educatorul observă la un copil un interes specific pentru ceva, în cel mai scurt timp îi prezinta cât mai multe informatii despre acel lucru.

Adică lecțiile sunt individuale, educatorul doar dirijeaza cumva activitatea, copilul este cel care hotărăște când și ce anume învață. Toate materialele sunt puse la îndemâna copiilor, ei le pot lua oricând pentru a exersa ceea ce au învatat. Din fiecare material este doar un singur exemplar, ceea ce-i obliga la respect și cultivarea răbdării dacă acel material este ocupat când vor ei să-l utilizeze. Pentru că educatorul nu intervine pentru a corecta, fiecare material este de așa natură conceput încât are un control al erorii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul materialului copilul își dă seama dacă a făcut sau nu bine. Sunt concepute astfel încât să fie estetice și simpla lor vedere să atragă atenția copilului. Copilul poate lucra singur, cu un alt coleg sau în grup mic. El este cel care hotărăște cum vrea să lucreze. Poate să o faca stând jos pe un covoraș sau la masă. Educatoarea care ne-a ținut seminarul ne-a zis că sunt copii care nu lucrează nimic și câte o săptămână, dar care apoi sunt mult mai siguri în utilizarea materialului.

Nu există jucării în grădinițele Montessori. Inital, Maria Montessori le-a gandit și cu jucării, dar a observat că erau lăsate în paragină și preferate materialelor de lucru. De unde și concluzia că oricărui copil îi place să învețe.

Asimilarea cunoștințelor cognitive se realizează prin exemple practice. Matematica nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit, dar am văzut că se poate preda într-un mod foarte aplicat care o face mai inteligibila, din punctul meu de vedere.

Lucrul care m-a încântat de-asemenea citind, iar apoi constatând efectiv la gradinița din Timisoara a fost că metoda presupune o arie curriculară a vieții practice în care copiii sunt efectiv învațați să se descurce singuri, fiecare la nivelul vârstei pe care o are. La cei mici incepe, de exemplu, cu a-i învăța să mănânce singuri, pentru ca la cei mari, de vârstă școlară, să existe o zi, miercurea, când sunt lăsați să se gospodarească singuri. Adică ei hotărăsc dimineața ce vor să mănânce, fac lista de necesar, pornesc la cumpărături, se întorc și-și gătesc ceea ce și-au dorit. Mi se pare o metoda minunată de a dezvolta independența unui copil, de a-l ajuta să-și asume responsabilități cu placere.

Întreaga metodă este gândită să dezvolte individul cât mai armonios și mai în conformitate cu nevoile lui interioare. Libertatea este la mare preț, dar o libertate înțeleasă în adevăratul sens. Talentele fiecărui copil sunt observate și cultivate. Li se dezvolta independența, responsabilitatea și capacitatea de a face alegeri.

Deocamdată in România există școli Montessori până la clasa a VI-a. Nu îmi dau seama cum arată un copil care termină 15 ani de școlarizare prin această metodă (am pus și grădinița). Costurile sunt mari pentru un părinte care alege să-și dea copilul la o astfel de școală și pentru mine ar însemna puțin și asumarea unui risc. Suntem mult prea obișnuiți, cred, cu rigorile învățământului clasic și aș simți că risc puțin dându-l pe copil să urmeze la Montessori. Dar gândindu-mă la beneficii precum independența sau libertatea, mai că mi-aș asuma acest risc.

Time-out-ul

Standard

Într-una dintre postările sale Raluca mărturisea că nu-i plăcuse cartea lui John Gray, „Copiii sunt din rai”, pentru că promova time-out-ul ca metodă de gestionare a crizelor de furie ale copiilor sau de disciplinare a acestora. Pentru cei care nu știu time-out-ul se aplică de la vârsta de 2 ani și  presupune lasarea copilului aflat în mijlocul unei crize de furie/moment de rebeliune într-un spațiu neutru, dar prietenos un număr de minute egal cu vârsta copilului pentru a învăța să-și gestioneze singur stările negative.  Cam asta ar fi teoria. O să vă povestesc „practica” mea.

Am mai povestit că mie mi-a plăcut cartea lui John Gray. Am citit-o înainte de a deveni mamă și mi-a deschis o lume, pe care o bănuiam, despre ascultarea copiilor, validarea sentimentelor, respectarea nevoilor lor. Când am citit-o  time-out-ul mi se păruse floare la ureche pe lângă monstruozitățile (fără exagerare!) despre care auzisem/văzusem că sunt folosite în disciplinarea copiilor. Nu mi-am făcut nici un plan dacă îl voi folosi sau nu atunci când voi deveni mamă, n-am mai încercat să aflu nimic despre metoda asta. Când fiul meu a început să facă crizele de furie mi-am dat seama că pentru noi time-out-ul e o metodă total nepotrivită și că nu îl voi folosi niciodată. Mi-am adus aminte de toate astea ascultând-o vineri la Social Media pe Irina Petrea încercând să explice de ce time-out-ul este benefic. Unul dintre motivele invocate de ea era faptul că plasarea copilului în alt loc (altă cameră, de exemplu) îl ajută deoarece elimină alți factori stresanți care au dus la declanșarea crizei. Cu explicația acesta eu nu sunt de acord, nu pentru că ar fi mai ușor să oprești acei factori (televizor, calculator), ci din experința mea. Fiul meu a început crizele de furie în momentul în care a intrat în colectivitate (la 2 ani) și deși la creșă era considerat un copil extrem de „cuminte”, crizele de furie le făcea doar acasă când eram doar noi 2, în momente în care nu existau stimuli externi. Adică în mediul care îi era drag și cu omul care îl înțelegea. Niciodată cu educatoarele, niciodată la creșă, pe stradă sau în magazine. Doar acasă și neapărat cu mine de față.  Eu am înțeles atunci că el mi se plânge așa cum mă plâng eu prietenilor mei. Niciodată necunoscuților. Și l-am ascultat, am fost acolo, am făcut ceea ce aș fi aștepta să facă prietenii mei dacă eu aveam o problemă. Mi-aș fi dorit ca prietenii să mă invite într-o sufragerie, frumoasă, luminoasă ca să-mi plâng supărarea vreo jumate de oră și abia după ce voi fi terminat cu stările negative să mă prezint în fața lor sau mi-aș fi dorit un umăr pe care să plâng, o atitudine empatică? Eu am oferit ce am dorit eu să primesc la rândul meu…

Un alt pericol al time-out-lui e mesajul de neacceptare pe care părintele îl transmite copilului, un fel de „atunci când ești furios, supărat, necooperant, nu vreau să te văd” care poate duce în cazul copiilor la reprimarea sentimentelor negative doar pentru a fi pe placul părinților. Și eu de reprimarea asta mă feresc ca dracul de tămâie pentru că e cauza ascunsă a multor suferințe viitoare. Time-out-ul, mai ales în cazul unor crize de furie, îl lasă pe copil să creadă că părintele nu îi este aproape tocmai atunci când îi este mai greu, un pericol destul de mare și pentru dezvoltarea copilului și pentru relația copil-părinte de mai târziu.

Deci pentru noi…NU!

P.S. Raluca, mie tot îmi place John Gray. 😉

Povești terapeutice

Standard

Unul dintre cele mai faine lucruri legate de blogul ăsta e faptul că mi-a dat posibilitatea să văd foarte clar când mă înșel. Când am zis că există povești „bune” și povești „rele” am greșit, zic eu. Între timp m-am mai deșteptat (ha!) și mi-am dat seama că a citi chiar și povești triste/nefericite/dure (atunci când copilul dorește asta!) e de multe ori benefic pentru copil deorece se regăsește pe sine, temerile sale, întrebările în povestea respectivă, are un sentiment de apartenență, de „nu mi se întâmplă doar mie”/„nu sunt singurul ciudat care simte așa”, prin povești își poate exprima și chiar înțelege sentimente și emoții care altfel poate ar fi nedeslușite, în povești își rezolvă conflicte care sunt ale lui și doar ale lui și tot poveștile îl aduc mai aprope de o lume în care totul e posibil. Poveștile vorbesc în locul nostru. De aceea cu drag vă recomand un link de povești terapeutice. Deocamdată nu le-am citit pe toate, trec cu greu peste derapajele de punctuație, iar la început poveștile nu m-au impresionat (nu sunt cine știe ce revelații), dar povestea de început, cea cu papagalul care lovit de stăpânul lui chelește și nu mai vorbește până în ziua în care întâlnește un om chel pe care îl întreabă dacă și el a chelit pentru că a fost lovit, mi-a adus aminte că vreun an m-am chinuit să-i explic copilului cum eu nu plâng când mă spăl pe cap, cum jucăriile lui nu plâng când se spală pe cap, nu pentru a-l certa, ci într-o încercare disperată de a-l convinge că spălatul pe cap e o plăcere. Cu cât eram eu mai veselă, cu atât era el mai trist și mă întreba mai cu foc „Da, nu plângi?”. Până în ziua în care m-am trezit și i-am spus că și eu plângeam când eram copil și mă spăla mama pe cap. De atunci, din clipa în care și-a dat seama că mai există un om care a chelit pentru că a fost lovit, a încetat să mă mai întrebe de ce nu plâng când mă spăl pe cap.

Povestiți-vă, așadar!