La mulți ani!

Unul dintre puținele lucruri bune care mi s-au întâmplat în 2011 a fost că într-o duminică după-amiază când Delfinul dormea mi-a pușcat o idee: “Hai să-mi fac eu un blog” Și în 2 timp și 3 mișcări scrisesem vreo 3 postări (record nemaiegalat de mine veci).

Vă mulțumesc celor care au trecut pe aici, celor care m-au citit, fetelor care m-au promovat. Vă mulțumesc pentru ideile pe care mi le-ați  dat, pentru că m-ați făcut să mă simt mai puțin singură, pentru încurajări, pentru că nu ați fost întotdeauna de acord cu mine. Sunt fericită că v-am întâlnit și pentru asta îi mulțumesc lui 2011.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Cu drag, respect și admirație,

Anca

Despre ordine

Că tot vorbeam de ordine în postarea trecută, mi-am amintit ce spunea Francoise Dolto în „Când apare copilul” (Humanitas, 1994):

„Nu poți învăța un copil să fie ordonat înainte de 4 ani – și asta în cazul unui copil precoce, vioi și în bune relații cu lumea exterioară. Înainte însă copilul trebuie să-i vadă pe părinții săi când pun lucrurile la loc. sublinierea îmi aparține (…)

Ca să-l înveți pe un copil (după 4 ani) să fie ordonat, nu trebuie să-i ceri tot timpul să-și adune lucrurile (când se joacă acest lucru este practic imposibil), ci numai la un moment dat, când i se poate spune <Hai ajută-mă!> (…)

A fi ordonat nu înseamnă să ai mania ordinii. (…)

Un copil se simte în largul lui înconjurat de jucării, cărți și haine de-a valma. Obiectele sunt la dispoziția noastră și nu noi la dispoziția lor.”  (ah, ce mi-a plăcut asta!).

Din experiența proprie ordinea se obține în 3 pași (mai precoce îndepliniți decât preconiza Dolto):

Pasul 1: Copilul face dezordine (explorează, cercetează, descoperă). Adultul/adulții adună. Zilnic. Pe parcursul activității de adunare adulții își activează niște imagini relaxante din Caraibe. Sau inventează oniric existența unei bone plus a 3 menajere. Sau se consolează că Angelinei Jolie îi e mai greu cu 6 (6 are, nu?). Pasul 1 durează între 0 și 2 ani (am zis că generația asta e mai precoce, da?)

Pasul 2: Copilul face dezordine. Adultul/adulții adună. Tot cu gândul la Angelina. Sau la Brad (frumos). Copilul e invitat treptat să se alăture. Copilul cooperează. Când copilul nu are chef (rar de tot, jur!) se inventează concursuri de cine adună mai repede. Premii: pupici și îmbrățișări. (între 2 și nu știu câți ani că noi suntem fix în mijlocul acestei etape)

Pasul 3 (doar bănuit): Copilul adună singur. Adulții se pot gândi liniștiți la Angelina. Sau la Brad că e egalitate.

Concluzia pe bune? Ca să facă ordine un copil trebuie să facă mai întâi dezordine. Multă.

 

Exerciții de empatie

Empatia față de ceilalți și implicit față de copii nu e posibilă fără o bună înțelegere a sentimentelor nostre, dar mai ales a motoarelor care le generează și le duc înainte. Conștient sau inconștient, programat sau nu cu toții am abordat o anumită direcție în relația cu copiii noștri. Sigur avem momente când ne gândim dacă procedăm bine, unde greșim, de ce nu e totul perfect, etc. Dacă mai aveți dubii sau momente de nesiguranță (eu mai am uneori) gândiți-vă la următoarea situație: în relația cu șeful vostru (sau orice altă autoritate) răspundeți pozitiv și cooperant când sunteți tratat cu respect, demnitate sau când o autoritate prost înțeleasă îl face pe șef să strige, să amenințe, să critice, să denigreze? Dacă noi nu ne simțim bine în acestă ultimă situație (eu una nu mă simt bine!) de ce s-ar simți copiii noștri?

Mici exerciții de tipul „cum mă simt eu în situația x”  sunt la îndemâna tuturor. Alegeți câteva situații cu care nu vă simțiți comfortabil în relația cu copiii și adoptați câteva posibile strategii. De exemplu copilul nu-și adună jucăriile deși l-ați rugat de mai multe ori: ‘Ești dezordonat!”, “iar nu asculți!”, “De câte ori să-ți tot spun să aduni jucăriile, tu chiar nu înțelegi?”, “Iar m-ai supărat că nu ți-ai adunat jucăriile, e numai vina ta că sunt toate împrăștite pe jos”. Acum imaginați-vă că auziți toate acestea de la șeful vostru. O dată la 5 minute. În fiecare oră. În fiecare zi. Ce sentimente trezește: de cooperare pozitivă sau de teamă, lipsă de respect, vină și nesiguranță?

Dacă aveți o problemă: v-ați supărat dintr-un motiv oarecare și încercați să vă confesați celei mai apropiate persoane, ați vrea să auziți ceva de genul: „Sigur ai făcut tu ceva dacă s-a întâmplat asta!” „Nu cred că a fost chiar așa” „Exagerezi! Ești sigur?” „Cred că situația nu e atât de gravă pe cât o prezinți” „Lasă, nu-i nimic!” sau, în locul acestora, un simplu „Te înțeleg că ești foarte supărat”? A asculta empatic nu necesită cine știe ce efort, ci presupune debarasarea de sfaturi, judecăți de valoare sau de impunerea propriei opinii.  Uneori doar a da un nume unui sentiment face minuni pentru că presupune înțelegerea și acceptarea lui, iar a schimba perspectiva punându-ne în locul celuilalt (fie el și un nou-născut) e cel mai bun exercițiu de empatie.

Spor la empatizat, e greu, știu, mie nu-mi iasă tot timpul, dar exersez. Și n-am de gând să mă dau bătută.

Crăciun magic

Am cerut puțină zăpadă sub brăduț și am primit. Aș mai cere și ceva mai multă răbdare (măcar ca să pot accepta că pe la 11 seara după o zi de alergătură e un moment (sau două sau trei… ) numai bune să ne mai jucăm o dată și gata).  În rest sunt recunoscătoare că puțin timpul s-a oprit și măcar pentru o perioadă nu mai trebuie să alergăm.

SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE! SĂ VĂ FIE BINE!

Să nu uităm că, până la urmă, Crăciunul e despre un Copil…

(scena nașterii de Heidi Malott)

Crăciunul copilăriei mele

Înainte de Crăciunul copilăriei mele vedeta nu era nici Moșul, nici bradul sau cadourile, ci zăpada. Pândeam zăpada de prin 1 decembrie (și știam sigur că e 1 decembrie pentru că la TV se dădea același film propagandistic cu Silviu Stănculescu orb pe care îl văzusem și în 1 decembrie din anii trecuți) când ocroteam cu nespusă grijă fiecare petec de gheață pe care îl poleiam obsedant cu cizmele aproape rupte de atâta derdeluș. Iubeam zăpada pentru că era sursă inepuizabilă de inventat jocuri: dat cu sania, bulgărit, construit oameni de zăpada sau cazemate din spatele cărora ne bulgăream în echipe cu gâlceavă formate. Intram în casă doar să ne uscăm mănușile (de șosete nu îndrăzneam să zicem de frică să nu fim arestați în casă) și părinții își făceau cruce de fericire că au reușit să ne prindă câteva minute ca să ne poate îndesa variceva mâncare pe gât. Uneori aveam țurțuri în păr și nu ne mai simtem nici mâinile, nici picioarele, dar nu aveam muci și ne întâlneam cu o răceală o dată la câțiva ani.

Abia rezolvată operațiunea zăpada puteam să așteptăm Crăcinul. Iar nu pentru Moș, ci pentru mersul la colindat. Prin toamnă organizam găștile intitulate pompos “de mers la colindat”. Eu făcem echipă cu vecina mea, Simina, după ce grupul de fete de pe stradă se destrămase datorită unor ireconciliabile opinii legate de traseu și repertoriu în care se strecuraseră niște acuzații rușioase de falsat. Luam casele de pe stradă la rând și abia așteptam să ajungem la ultima unde tanti Măriuța ne trata cu prăjituri și suc (prăjituri ca prăjituri că eram sătule de lins cratițele, da sucul era ceva ce prindeam rar). Peste toate astea tanti Măriuța ne dădea câte o monedă de 5 lei când tariful tacit aprobat era de 1 leu de la vecinii fără copii și 3 lei de la cei cu. Era un fel de întrajutorare de genul „eu îi dau copilului tău, tu îi dai copilului meu” care, nu știu cum, vecinilor de lângă gardul nostru deținători de 11 bucăți copii (don’t ask!) le era ceva mai rentabilă.  Abia după ce rezolvam toată strada intram în casă unde sigur venise Moș Crăciun, dar parcă nu mai conta. Obrajii ne ardeau de frig și de emoția colindatului. Toată noaptea se auzeau colinde la fiecare casă. Seara târziu începeau să vină grupuri, grupuri de rude și prieteni de-ai părinților și, deja dormind, îi auzeam în vis și zâmbeam știind că mai urmează zile în care ne vom colinda alți prieteni și rude, că vom merge în vizită să vedem alți brăduți și să schimbăm pentru câteva ore jucăriile cu cele ale prietenilor. Într-un singur an colindele se auziseră ceva mai slab vreo oră cât la televizor se dădea Dallas-ul doar pentru a le auzi și mai puternic parcă pentru a-i aminti lui JR că o fi având el petrol, piscină și mașini, da nu mergea la colindat.

Erau anii 80, zăpada nu reușea să se murdărească de la cele 5 mașini care treceau pe strada micului oraș și rămânea așa imaculată, parcă așteptându-ne pe noi copiii până în primăvară când deja ne cam săturasem de ea. Lumea nici nu concepea să nu meargă la colindat și corurile pe care le auzeam erau chiar dumnezeiești, dar nu mai știu dacă pe atunci oamenii mergeau la colindat pentru că așa simțeau sau pentru că nu era nimic la televizor.

În stația de autobuz…

… aglomerație infernală. Trec 3 autobuze în care mi-e lehamite să mă înghesui. Lângă mine o bunică și o fetiță de 8-9 ani. Cred că și lor le e lehamite pentru că preferă să stea deoparte și să aștepte

…Buni, știi cum aș face eu?… nu aș lăsa în autobuz decât atâtea persoane câte locuri sunt. Așa nu s-ar îngrămădi doar cei puternici și am încăpea și noi ăștia mai mici.  Și în stație lumea ar sta la coadă și atunci am învăța cu toții să fim civilizați…

O lumea condusă de copii n-ar fi ca-n „Împăratul muștelor”.

Copilul credincios

Toți copii se nasc credincioși. Nu religioși, ci total dispuși să creadă. Vin pe lume cu un imens potențial de magie, imaginație și credință care poate fi dezvoltată sau înfrânată de adulții reprezentativi. Odată cu înaintarea în vârstă potențialul de magie scade, dar cu cât acesta a fost mai mare, cu atât creativitatea, imaginația copiilor e mai productivă. La fel și capacitatea lor de a se descurca în diferite situații, de a aborda inventiv nu doar activitățile de învățare, ci și situațiile de viață. Gândirea magică poate fi o sursă incredibilă de resurse personale, de dezvoltare a empatiei și de înțelegere a lumii. Unii s-ar putea întreba dacă nu cumva copilului ar trebui să i se prezinte realitatea tocmai pentru a nu avea un „șoc” mai târziu. Dar pentru copilul mic, realitatea, așa cum o percepem noi, e de neînțeles și orice încercare a noastră de a-l plasa în realitate presupune un efort psihic și spiritual de multe ori imposibil din punctul lui de vedere.

Gândirea magică poate fi în același timp și o unealtă a părintelui. Dacă un copil se sperie/plânge că există un monstru sub pat (și pentru el chiar există!) părintele n-ar trebui să încerce să-l convingă contrariul, ci să vadă odată cu copilul și altceva: Poate există un monstru sub patul tău, dar uite acolo e și o baghetă fermecată/înger/ zână bună care te protejează de monstru și care are/au grijă de tine. În lumea magică balanța rău-bine poate fi mereu echilibrată.

Vreau să cred în Moș Crăciun pentru că vreau să cred în bunătate, altruism, miracole (n-am aterizat de la Hollywood, stați liniștiți!). Și pot să-i contracarez atât de hulitul consumerism cu povești magice, cu gesturi generoase, fie ele și mici sau neștiute, cu vise împărtășite și chiar și cu cadouri. Pentru că ceea ce societatea numește „copil răsfățat” nu e  un copil care primește prea multe, ci cel care primește prea multe lucruri de care nu are nevoie. 

O lună magică vă doresc!