Tag Archives: înțelegerea și acceptarea sentimentelor

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.

Exerciții de empatie

Standard

Empatia față de ceilalți și implicit față de copii nu e posibilă fără o bună înțelegere a sentimentelor nostre, dar mai ales a motoarelor care le generează și le duc înainte. Conștient sau inconștient, programat sau nu cu toții am abordat o anumită direcție în relația cu copiii noștri. Sigur avem momente când ne gândim dacă procedăm bine, unde greșim, de ce nu e totul perfect, etc. Dacă mai aveți dubii sau momente de nesiguranță (eu mai am uneori) gândiți-vă la următoarea situație: în relația cu șeful vostru (sau orice altă autoritate) răspundeți pozitiv și cooperant când sunteți tratat cu respect, demnitate sau când o autoritate prost înțeleasă îl face pe șef să strige, să amenințe, să critice, să denigreze? Dacă noi nu ne simțim bine în acestă ultimă situație (eu una nu mă simt bine!) de ce s-ar simți copiii noștri?

Mici exerciții de tipul „cum mă simt eu în situația x”  sunt la îndemâna tuturor. Alegeți câteva situații cu care nu vă simțiți comfortabil în relația cu copiii și adoptați câteva posibile strategii. De exemplu copilul nu-și adună jucăriile deși l-ați rugat de mai multe ori: ‘Ești dezordonat!”, “iar nu asculți!”, “De câte ori să-ți tot spun să aduni jucăriile, tu chiar nu înțelegi?”, “Iar m-ai supărat că nu ți-ai adunat jucăriile, e numai vina ta că sunt toate împrăștite pe jos”. Acum imaginați-vă că auziți toate acestea de la șeful vostru. O dată la 5 minute. În fiecare oră. În fiecare zi. Ce sentimente trezește: de cooperare pozitivă sau de teamă, lipsă de respect, vină și nesiguranță?

Dacă aveți o problemă: v-ați supărat dintr-un motiv oarecare și încercați să vă confesați celei mai apropiate persoane, ați vrea să auziți ceva de genul: „Sigur ai făcut tu ceva dacă s-a întâmplat asta!” Nu cred că a fost chiar așa” „Exagerezi! Ești sigur?” „Cred că situația nu e atât de gravă pe cât o prezinți” „Lasă, nu-i nimic!” sau, în locul acestora, un simplu „Te înțeleg că ești foarte supărat”? A asculta empatic nu necesită cine știe ce efort, ci presupune debarasarea de sfaturi, judecăți de valoare sau de impunerea propriei opinii.  Uneori doar a da un nume unui sentiment face minuni pentru că presupune înțelegerea și acceptarea lui, iar a schimba perspectiva punându-ne în locul celuilalt (fie el și un nou-născut) e cel mai bun exercițiu de empatie.

Spor la empatizat, e greu, știu, mie nu-mi iasă tot timpul, dar exersez. Și n-am de gând să mă dau bătută.