Monthly Archives: March 2012

Despre “educație”, numai de bine (II)

Standard

–                  Diana lipsește. A luat aseară un pumn de pastile și a dus-o salvarea. Dar nu are nimic, nu a murit.

Cu 10 minute intrai în clasă atât de fericită de soarele drag (ce bine că am scăpat de iarna asta mizerabilă care mi-a mâncat toate resursele…), plină de bucurii și dintr-o dată totul se blocase într-o buclă în care colega de cameră turuia “Ceva medicament… nu mai știu cum îi zice… ceva cu A… parcă, dar o știti pe Diana cum e…” Oare o știai? Ai știut vreodată ceva mai departe de ochii tulburători de albaștri în privirea mereu pierdută? Știai că nu era prima oară în ultimele luni când Diana iar striga mut Salvați-mă! Știai că  povestise râzând, ah, râsul pe care ajungi efectiv să-l urăști: „Știți, uneori când tata vine beat îi vine așa să mă bată și mă prinde de păr și mă lovește de pereți… „ Ți se întâmplă a mia suta oară să auzi povestea asta. Și tot rămâi pierdută evadând în dorul de copilul tău iubit mai presus de ceea ce credeai că e iubirea. Stai și te uiți tâmpă la toți. Ți se întâmplă a mia suta oară și eu tot nu poți să crezi. Nu poți să înțelegi. „Și Andreea e la dezintoxicare, știați?” continuă colega tirada. „Cum să fie la dezintoxicare, pentru numele lui Dumnezeu, e doar în clasa a 9-a?” „Pai da că doar și părinții ei se drogheză. …. Da, da și Ionuț s-a lăsat de școală. Oricum nu venea la ore. S- dus să stea cu taică-su. Îl bate, da cu cine să stea că maică-sa e în Italia? …”

… Nu cred, nu cred, nu-i adevărat.

Dar știi că e adevărat pentru că zilele trecute, când ai văzut tăieturile de pe încheieturile altei eleve, ai alergat disperată după psihologul școlii. Psihologul școlii e de fapt psihologul școlilor (n-avem resurse, știți prea bine, doar astea sunt vremurile) și ieri era chiar ziua în care avea activitate în altă școală… Și oricum n-ai ce face. O să o trimită la psihiatru, o să o îndoape cu medicamente care-i golesc privirea de viață și o să o trimită “cârpită” înapoi. Apoi o să declare că e un eșec… Pentru copiii ăștia nu mai e nici o speranță…

Ș-atunci visezi că cineva o să se trezească și o să vadă. Ministerul, parlamentari, președinți, oameni politici. Cineva! Oricine care ar putea schimba ceva. O  să înțeleagă că există școli la marginea orașului în care viața e pe anitidrepesive. O să vadă sătucele în care copiii cresc de capul lor neauziți și nevăzuți. Copii pentru care alcoolul, bătaia, înjuriile, abuzurile sunt normalitate. Copii lăsați în grija te miri cui în timp ce părinții plecați în străinătate adună bani și construiesc case în vis. Visezi că cineva se va trezi și va zice Gata! punând bazele unui sistem adevărat de protecție socială în care fiecare copil care nu poate fi îngrijit de părinți să-și găsească locul în familii care să-i respecte nevoile. Cineva care să vadă că sistemul de învățământ e doar o bulă imensă de săpun care o să împroaște în jur când se va sparge. Poate chiar cineva mânat de frica egoistă că acești copii vor pleca într-o zi din școala de la marginea orașului către centru. Dar care va face ceva. Oricine care ar putea să vadă cât de bolnavă este România și cum toate astea vor fi foarte clare și foarte la vedere pentru toată lumea în câțiva ani când acești copii vor ajunge pe străzi. Cineva care va înțelege că viitorul nostru (măcar pensiile și voturile dacă nu altceva) va depinde de ei. Cineva căruia să-i pese și de nevăzuții României. Cineva… Oricine…

…Povestea acestor copii e adevărată și deloc exagerată.  În fiecare școală din fiecare oraș din România acești copii există. Tot mai mulți în fiecare an.  Chiar dacă ne facem că nu-i vedem ei există. Poate că nu-i cheamă Diana și Andreea, Ionuț și Marius. Dar ei, și mulți alții, încă mai trăiesc urlând, lovind, automutilându-se, drogându-se, încercând să se sinucidă implorându-ne să-i vedem, să-i auzim și să-i iubim. Copiii aceștia există în școala de la marginea orașului. În fiecare școală, în fiecare oraș. În România.

Advertisements

Despre “educație”, numai de bine (I)

Standard

De multe ori, nouă, adulților, ne e frică. Frică de ceea ce nu cunoaștem, frică de ceea ce nu e ca noi, dar mai ales frică de ceea ce nu putem controla. Ne e frică de libertatea copiilor noștri pentru că vedem în ea răbufniri viitoare în anii în care „îi vom scăpa din mână”, vedem ratări de care doar noi, părinții, suntem responsabili, vedem droguri, anturaj dubios și infracțiuni. Ne e frică de primul „nu” al copilului care abia învață să mergă, de primele rebeliuni, de păreri personale, de răsfăț, de prima notă mică (ah, Gigel de la 4 are doar FB-uri!). Așa că alegem să îi protejăm. Mai întâi îi învățăm, încet-încet că nu au drepturi, că vor fi iubiți doar dacă nu deranjează pe nimeni. Îi controlăm prin frică pentru că sigur așa vor învăța ce-i disciplina. Îi învățăm să stea în banca lor să fim sigur-siguri că vor fi apreciați.  Îi învățăm să se descurce singuri mai înainte de a ști să vorbească și ne lăudăm că sunt independenți. Îi dresăm să fie supuși și ne lăudăm că sunt cuminți. Îi abandonăm acolo alături de noi în goana după bani, în vremuri de criză în care ne zbatem să supraviețuim. Îi facem părtașii trăirilor nostre, deversăm în ei frustrări, neîmpliniri, neînțelegeri și neacceptări și suntem fericiți că „avem un suflet care să ne înțeleagă”.  Uităm mereu ce vîrstă au și ne lăudăm că sunt responsabili. Îi înecăm în teme, activități, obligații și ne lăudăm că sunt performați întrezărind cariere luminoase.  Îi învățăm să meargă cu turma pentru că ne e rușine că s-ar putea să fie altfel. Îi pregătim pentru o societate în care să-i fie bine societății.  Ca să-i integrăm. Și ca nu cumva să fie respinși. Pentru că în 20, 30 sau chiar 40 de ani noi asta am învățam. Că suntem iubiți doar condiționat, că suntem buni doar dacă  cei din jur decid asta. Nimeni nu ne poate acuza că nu vrem binele copiilor noștri. Ba chiar îl vrem. Ne întrebăm în nopți de nesomn cum să facem să le fie bine. Dar uităm un lucru. Că frica ne conduce. De prea multe ori gândirea noastră e încețoșată de teama de a nu pierde controlul, de lipsa stimei de sine, de lipsa acceptării și a respectului în care am fost crescuți de părinți care, la rândul lor, ne-au vrut doar binele. Iar părinții care mai târziu, în adolescența copiilor, pierd controlul sunt exact cei care se luptau mai abitir să-l dețină.

Poster

Standard

Atât de mult mi-a plăcut posterul când l-am găsit pe Marvelous Kiddo că l-am pus pe desktop. Apoi m-am gândit să fac și eu. Și repede-repede mi-au venit niște idei. (pentru un efect mai puternic am repetat propoziția cu vârsta). Mai am multe gânduri care nu mi-au încăput, dar am de gând să mă mai joc pe niște coli pe care să le plasez strategic prin casă. Ca să nu uit. Ce ziceți, aveți chef să vă jucați și voi? Pentru că vreau să mă inspir și de la alții. Așa că, dacă vreți, considerați că e o leapsă. Desenați, puneți pe blog și anunțați-mă să vin să văd.

Să aveți o săptămână frumoasă!

Un articol controversat

Standard

Într-o zi, pe când Delfinul avea un an și un pic, la masă în scăunelul lui scuipa uneori lingurița de piure. De 5 ori o înghițea, o dată  scuipa.

–        Uite-l cum se prostește, a comentat cineva lângă mine.

–        Nu, nu se prostește, am replicat eu. Scuipă dacă e prea multă mânare într-o înghițitură. Scuipă dacă e ceva ce nu poate mesteca. Instinctiv el știe cât poate mânca, ce nu poate înghiți sau mesteca și de câtă mâncare are nevoie.

Și, în general, Delfinul știa ce e mai bine pentru el. Doar că nu întotdeauna știam eu să citesc semnele, să deslușesc ițele comunicării sale. Și dacă instinctele corpului erau atât de clare, de corecte și de potrivite de ce nu aș fi avut încredere și în cele ale sufletului?

Nu știu când am avut revelația asta a copilului care știe despre el, pe vremea aia habar nu aveam de autorii  pe care azi îi îndrăgesc, dar știu că revelația mi-a adus o liniște care mi-a fericit anii în care am stat acasă cu Delfinul.

Am avut mereu încredere în el și mereu el a avut dreptate. Uneori a fost foarte greu, dar întotdeauna la capătul greului am mai învățat ceva despre noi și după aceea iar ne-a fost ușor. Măcar o perioadă.

Când am citit articolul lui Peter Gray despre jocurile video (care, în virtutea aceleiași idei de mai sus, susține că fiecare copil știe cum să-și petreacă mai bine timpul liber și că nu e nimic dăunător în a alege jocurile pe calculator, iar a avea încredere în pasiunile lui nu înseamnă doar acceptare, ci și responsabilizare) am zis “NU, nu e așa. Nu se poate! Am văzut prea mulți copii, adolescenți, adulți dependenți de calculator (și despre calculator e vorba). NU! Nu cred că un copil ar fi capabil să-și limiteze singur timpul pe calculator. Nu cred că un copil pentru care calculatorul este viață ar putea…” Și aici m-am oprit. Da, depinde ce însemnă calculatorul pentru copil. Dacă i-a fost și mamă și tată și partener de joacă și găleată de frustrări și prieten în bucurii, și sprijin și durere dacă e viața lui, atunci nu, nu va putea renunța la ea. Pentru că asta ar însemna sinucidere. Dar pentru copiii care primesc asta în viața reală de la oameni poate e atât de clar precum spune Peter Gray.

Bucuria de a face…

Standard

Căutând ba una ba alta, am găsit un filmuleț despre influența părinților. Nu sunt lucruri pe care să nu le știm, nu am avut cine știe ce revelații privindu-l, dar mi-a făcut bine să-mi reamintească unele idei. Am rămas cu gândul la unul dintre ultimele mesaje: să transmitem copiilor „bucuria de a face, nu teama de a nu reuși”.

Și de aici am dat de un filmuleț motivațional pe care îl mai văzusem.

În comentariile de la ultimul film unii se întrebau de ce copiii tind să copieze mai ales obiceiurile proste ale părinților. Nu cred că e așa, doar că uneori se subliniază doar ceea ce “rău”. Dar de fapt primul film explică toate astea mai bine decât mine.

Darul

Standard

 Pentru mine a fi mamă e cea mai mare onoare. Nu e ceva ce am câștigat, paradoxal nu e ceva ce vine de la mine, habar nu am dacă am meritat sau nu, e pur și simplu ceva ce am primit de undeva departe de ceea ce pot eu înțelege. Un dar pentru care vreau să fiu recunoscătoare în fiecare zi.  Și încă un prilej să-i mulțumesc fiului meu care m-a ales să-i fiu mamă.

LA MULȚI ANI!

“Toxic Parents” – câteva citate

Standard

Câteva citate (prea puține, pentru câte am selectat) din cartea „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward despre care am mai vorbit. Aș fi vrut să fie fără nici un comentariu dar nu m-am putut abține… Primele două citate cred că răspund întrebării mamă bună/mamă rea care a chinuit blogosfera. E o carte greu de citit (capitolul despre abuzul sexual e un coșmar) dar inspirantă. Traducerea pasajelor de mai jos îmi aparține (dacă există meseria de traducător de cărți despre parenting mi-ar plăcea să o am…)*

Părinții maturi din punct de vedere afectiv vor avea credințe care implică sentimentele și nevoile tuturor membrilor familiei. Vor oferi copilului o bază solidă de dezvoltare și inerenta independență. Au concepții precum “copiii au voie să se opună”, „este greșit să-ți lovești în mod deliberat copilul”, „copiii ar trebui să fie lăsați să facă greșeli”.  Pe de altă parte, concepțiile părinților toxici sunt întotdeauna egoiste și egocentrice: „în orice condiții copiii ar trebui să-și respecte părinții”, „dacă nu faci cum zic eu ești sigur pe calea greșită”, „copiii ar trebui văzuți, dar nu și ascultați”. Părinții toxici rezistă oricăror dovezi care le clatină sistemul de credințe. În loc să se schimbe ei dezvoltă o imagine distorsionată a realității. Din păcate copiilor le lipsește gândirea complexă ca să poată face diferența între adevărata realitate și cea deformată.

Una dintre cele mai importante deosebiri dintre părinți toxici și cei sănătoși este legată de gradul de libertate de exprimare a membrilor familiei. Familiile sănătoase încurajează libertatea individuală, responsabilitatea, independența, încrederea și respectul de sine. Familiile toxice descurajează exprimarea personală. Toată lumea trebuie să se conformeze concepțiilor și acțiunilor părinților toxici. Ei promoveză fuziunea tuturor membrilor familiei și  lipsa limitelor personale. La nivel inconștient este foarte greu pentru membrii familiei să-și delimiteze propriul spațiu emoțional.

O schimbare de rol apare în aproape toate familiile cu părinți toxici. Un părinte alcoolic preia rolul copilului datorită nevoii de atenție și a comportamentului patetic și irațional.

Mulți părinți care-și abuzează fizic copiii ajung la maturitate cu lipsuri emoționale și nevoi neîmplinite. Din punct de vedere emoțional ei văd în propriii copii părinți-surogat de la care așteaptă împlinirea unor nevoi emoționale care nu le-au fost satisfăcute în copilărie. Iar în momentul când copilul nu-i poate împlini aceste nevoi, furia părintelui abuzator îi controlează comportamentul.

Este extrem de greu să recâștigăm sentimentele de încredere și siguranță pe care părinții le-au călcat în picioare. Ceea ce așteptăm de la ceilați, atitudinea lor față de noi se bazează pe ceea ce am primit în copilărie de la părinții noștri. Dacă, în mare măsură, relațiile cu părinții ne-au oferit siguranță emoțională și respectarea drepturilor și sentimentelor creștem așteptându-ne ca cei din jur să ne ofere același lucru. (aș adaugă faptul că există nu doar așteptarea, ci și împlinirea atitudinii cu care am fost obișnuiți în copilărie: dacă n-am avut ceva în copilărie – siguranță, respect, iubire – există mari șanse să nu avem nici la maturitate)

* healthy parents am tradus părinți sănătoși ca să evit adjective gen bun, adecvat etc, dar și în ideea că oricine se poate însănătoși.