Dilema

Am promis că scriu despre ce cred eu că înseamnă mamă bună. Şi poate dacă aş fi găsit răspunsul, aş fi scris…Primul gând care mi-a venit “Mamă bună e cea care crește un copil fericit” s-a lovit de tot felul de demontări Cum știu că e cu adevărat fericit? Dacă ceea ce mă face pe mine fericită, nu-l face pe copil? Cât înțeleg din sufletul unui copil care abia învață să se exprime? O mamă nefericită poate crește fericit un copil?

Și uite așa am ajuns la dilema căreia nu i-am găsit încă un răspuns… Acum vreo lună am văzut (nu de la început)  un documentar pe Discovery despre o englezoaică măritată cu un turc la mama lui acasă. Adică în Turcia. A născut un băiețel și curând după naștere au început să apară probleme între ea și soțul ei. Când copilul avea 3 ani deja soțul o bătea că nu zâmbea, că zâmbea prea mult, că nu se aranja, că prea se aranja, că nu era micul dejun gata, că, că, că. Motive găsea. O abuza verbal și o bătea chiar și de față cu fiul lor. Într-o seară când a bătut-o cu picioarele până a lăsat-o în sânge, s-a refugiat în casa socrilor ei și le-a mărturisit acestora că vrea să se întoarcă în Anglia. A avut primul șoc când socrul ei i-a spus că va pleca din Turcia doar dacă el are chef. Și-a dat seama că e prizonieră acolo și a mai îndurat încă 3 ani de chin până când soțul ei i-a dat voie să plece într-o vacanță în Anglia împreună cu fiul lor. Ajunsă acolo l-a sunat pe soț și l-a anunțat că nu se mai întoarce. În câteva zile el a ajuns în Anglia hotârât să-și recupereze familia. Ajunși la tribunal femeia a aflat cu stupoare că deși ea poate să rămână în Anglia, nu avea nici un drept asupra fiului care, născut în Turcia, nu era cetățean britanic. Tatăl s-a întors cu băiatul în Turcia, iar ea a rămas în Anglia. Toate demersurile legale de a-și recupera copilul s-au dovedit a fi un eșec deoarece fiul era cetățean turc. După câtva timp soțul a angajat niște mercenari care au răpit-o și au dus-o în Franța unde el o aștepta cu o mașină. Împreună cu fiul lor. Ca să nu-si tulbure copilul femeia s-a lăsat dusă prin toată Europa până la granița Bulgariei cu Turcia. Acolo, era deja dată în consemn la frontieră așa că au fost opriți de vameși. Pentru că nu erau divorțați și pentru că femeia nu a îndrăznit/știut să depună plângere împotriva soțului au fost lăsați să plece. Dar ea s-a reîntors în Anglia. Fără copil. A ținut legătura cu fiul ei ajuns, la momentul reportajului, student la o facultate din Turcia. Dar femeia a recunoscut că deși scăpase din căsnicia de coșmar nu s-a simțit liberă cu adevărat decât atunci când copilul a devenit independent.

Prima mea întrebare obsesivă a fost binențeles cum a putut să-și lase copilul. Nu e nici o învinovățire în întrebarea asta, e doar recunoșterea mea că nu aș fi putut să plec fără copil. Dar nu știu ce aș fi făcut dacă eram cu adevărat în locul ei. Era o mamă rea că a plecat? Ar fi fost o mamă rea dacă ar fi rămas (un copil martor permanet al unor abuzuri familiale crește cu o traumă uriașă și cu o imagine distorsionată a relațiilor familiale)? E mamă rea că nu a luptat mai mult? Ar mai fi putut face ceva în plus? Nu știu. Eu n-am găsit răspuns…

Și încă mă întreb ce-aș fi făcut în locul ei dacă aș fi avut strict două opțiuni: să-mi părăsesc copilul știind că e bine îngrijit, dar privat de prezența maternă sau să rămân lângă el și să-l supun, odată cu mine, unui abuz… Voi ce-ați fi făcut?

Cea mai frumoasă meserie din lume

Când MoniQ mi-a propus să iau leapșa celor 10 lucruri care mă fac fericită m-am gândit că totuși nu prea există obiecte de care să mă fi legat foarte strâns. Dar am zâmbit senin știind că sunt multe lucruri care mă fac fericită și în vârful topului ar fi stat meseria mea. Apoi am zâmbit amar gândindu-mă că într-un top al lucrurilor care mă fac nefericită tot meseria mea ar fi fost pe primul loc. Și azi, când toată lumea caută vinovați și face analize peste analize (agresive, absurde, hilare, nerealiste, trunchiate, politice, etc) încerc să-mi fac curaj să vă spun de ce meseria mea mă face nefericită:

… pentru că atât te-a învățat sistemul: că te bați cu morile de vânt. Și morile de vânt sunt periculoase.

… pentru că în momentul în care ai decis să lași un elev corigent înainte de bacalaureat ai și primit o scrisorică de la inspectorat în care clar ți se spunea să-l reexaminezi. Tot clară era și ideea că trebuie să-l și treci. Pentru că după ce 3 profesori de limba română din comisia de reexaminare au decis că elevul nu ar cam trebui să treacă, îți aduci aminte ce te-a învățat sistemul: că te lupți cu morile de vânt. Îl treci tocmai pentru a se întoarce de la bac cu nota 9 la română. Ca să-ți râdă în nas și să te bată pe umăr (te bați cu morile de vânt, fraiere!)

… pentru că în momentul în care ești corector la bacalaureat descoperi zeci de lucrări identice și te duci frumos la inspectorul de specialitate să-i spui și lui că poate e interesat de o bârfă nouă. Nu e interesat de vreme ce-ți spune răstit: „Doamnă, i-ai prins copiind?? Nu??!! Atunci poate ar fi mai bine să taci.” Și știi că morile de vânt îți cam suflă în ceafă.

… pentru că ți-ai mușcat limba imediat după ce ai spus cu voce tare: „Păi cum să fie Moromete tipul intelectualului?” Morile pot să-ți facă vânt, amărâtule, așa că taci, spune-ți în gând că Moromete e intelectual, că roman interbelic e și Letopisețul lui Ureche și orice vor ei că dă bine „la procentul ăla cu promovabilitatea” pentru care tremură toți inspectorii și toti directorii. Măcar o dată pe an au și ei morile lor de vânt.

… pentru că de ani de zile nu te mai duci supraveghetor la bacalaureat pentru că nici nu vrei să știi ce se întâmplă acolo. Da, nu vrei! Pentru că asta te-a învățat sistemul: să bagi capul în nisip și să nu-ți pese.

… pentru că ești invitat foarte politicos să-l treci pe elevul ăla de la seral pe care nu l-ai văzut niciodată („dar, totuși e seral, haideți să fim înțelegători”). Nu ești înțelegător, dar știi sigur că altcineva a fost de vreme ce elevul a trecut la materia ta. Țac, țac, țac…

… pentru că ei știu că totul e doar o formalitate. Pentru că au aflat de la colegii lor că așa a fost și anul trecut. Și acum 2 ani. Și acum 5 ani. Și lași capul plecat pentru că știi că ei au dreptate.

… pentru că dacă ai fi corect ai pica vreo 80% dintr-o clasă. Și ce ne facem dacă rămânem fără elevi??

… pentru că elevul are sute de absențe motivate cu scrisul lui pe tipizate medicale despre care nici măcar nu te mai întrebi cum au ajuns la el. Că doar nu e treaba ta să-l tragi de mânecă pe doctor.

… pentru că de mult (ohoo, ești veche, mamaie!) nu mai contează a ști, ci a avea

… pentru că doar nu-i fi tu, cu 800 de lei salariu, modelul lui… dragul meu profesor, ef uai ai pentru modele există bani aruncați de pe mașină-n norocoșii aflați exact sub mâna divină, există speranța unui milionar etern în căutare de pupilă (nu ai aflat exact ce e pupila, da’ mai contează dacă are bani??) și normal există partidul la putere. Oricare ar fi ăla…

… pentru că, în momentul în care întrebi în stânga și-n drepta prin presa care azi spumegă nemulțumită și atotștiitoare dacă n-ar fi oameni interesați să scrie despre toate astea și multe altele te lovești de inevitabila „vai, dar nu putem să supărăm inspectoratul că ne pierdem colaborarea cu ei și avem și noi o pită de produs”,  știi că morile de vânt se înmulțesc amețitor…

… pentru că gunoiul de sub preș se adună și se adună și se adună. Și taci. Un an, doi, opt. Taci. Înghiți. Te revolți acolo în interior cât să-ți faci doar ție rău. Dar taci. Pentru că știi că dacă ai deschis gura ai pierdut cea mai frumoasă meserie din lume…

 

Parcă m-a luat cu frig pe la spate…