Category Archives: despre mine

Nevoi de vacanță

Standard

După ce îl țin în brațe îl anunț că micul dejun e pregătit:
– După ce mâncăm te țin în brațe până zici tu „Gata”.
– La ținut în brațe nu zic niciodată „Gata”.

Ceva vreme mai încolo, mă uit prin casă disperată că am multe de făcut. Și ca de obicei la disperare gândesc cu voce tare:
– Nici nu știu pe ce să pun mâna.
– Pune mâna pe mine că doar te iubesc, zice el și zâmbește șăgalnic.

Și astea se întâmplă după 2 zile în care am fost cu el 24 din 24. Clar, au nevoie de mult mult timp în care să fie cu noi și noi să fim acolo doar pentru ei, nu pentru vase, haine, mâncare, curățenie și orice altă minune s-ar mai putea găsi. Și iar mă gândesc că toate “comportamentele inacceptabile” ale copiilor, dar absolut toate!, se datorează acestei lipse de atenție a părinților pe care, din păcate, nici bunicii, nici prietenii, nici școala, nici activitățile extra, nici …, nici…., oricât de excepționale ar fi, nu pot să o compenseze.
Măcar săptămâna asta pot să mă străduiesc…

Once upon a December

Standard

Înainte nu știam nimic.

Nu aveam încredere.
Și nici credință.
Nu mă iubeam.
Nu mă vedeam.
Și nici nu înțelegeam.
Nu auzeam.
Nu ascultam.
Și nu recunoșteam că simțeam.
Uitasem să visez.
Să-mi imaginez.
Și uneori uitam să sper.
Înainte nu prea aveam deloc timp.
Prea puține idei.
Resurse limitate.
Și nicio direcție.
Pluteam pierdută
într-o lume rece,
neprietenoasă,
lipsită de magie
și de bunătate.
Înainte nu aveam curaj
Nici să trăiesc.
Nici să simt.
Și refuzam cu toată ființa mea să-mi aduc aminte.
Așa că, în ruptul capului,
n-aș fi îndrăznit să cred în Viață.
Sau să sper că merit.
Sau să știu că pot.
Înainte mi-era mereu frică.
Mereu.
Și mă gândeam că așa trebuie să fie.
Și că așa va fi.
Înainte
Nu-mi imaginam că poate fi înainte.
Sau, pur și simplu,
Că poate fi.

Apoi, într-o zi, a existat înainte.
Și tot ce a contat
a fost
după.

AZI

Standard

the-pain-of-separation-war-torn-mother-child-hugging-crying-angel-hands-painting-by-ishrath-humairah-in-oils-on-canvasAZI e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. V-am povestit despre ea anul trecut, iar pentru anul acesta îmi doream din nou o abordare colectivă. Apoi eu nu am am mai avut timp, cumva parcă nu m-am mai mobilizat să rog pe nimeni să scrie și n-am ținut neapărat să fie ceva de amploare. Poate pentru că trăim niște vremuri atât de agitate, înstrăinate, suntem înconjurați de atât de multă violență gratuită care vine doar din nefericirea celor din jur, încât mi s-a părut o povară în plus pe care eu o arunc și pentru câteva minute asupra unor cititori care mi-au adus doar bucurii și zâmbete. Așa că încerc să mă gândesc AZI altfel la un copil. Dar tot vă voi ruga ceva 🙂
Dacă în timpul zilei găsiți un moment de liniște vă rog să vă gândiți la un copil care are nevoie de o îmbrățișare, o vorbă bună sau pur și simplu de un zâmbet sincer și, dacă puteți, tot în gând oferiți-le. Iar dacă se întâmplă ca acel copil să fiți voi acum ceva ani, poate supărați, neiubiți, loviți, umiliți, certați, uitați într-o cameră sau într-un colț sau la bunici, vă rog din suflet iertați-vă că nu ați putut lupta atunci pentru voi și azi luați în brațe acel copil și spuneți-i că-l iubiți, că l-ați iubit mereu, dar poate n-ați știut să-i aratați pentru că nimeni nu v-a arătat cum și că acel copil merită să fie iubit și să fie fericit chiar dacă poate i s-a spus altceva și că azi puteți să începeți să reparați un rău care poate i s-a făcut acelui copil în copilărie. Și dacă e greu, înseamnă că e bine.
Aș vrea să sper că ziua de azi e una specială cu adevărat, o zi în care ne străduim “să vedem” mai bine copiii. Chiar dacă unii dintre ei sunt AZI adulți.

Pentru 2013 și nu numai

Standard

Tot ce îmi doresc mie în 2013 vă doresc și vouă celor care mi-ați fost alături: mai multă răbdare, mai mult râs, mai multă putere, mai multă empatie, mai mult timp pentru copilul meu și pentru copilul din mine, mai mult chef de joc, mai puțini nervi și mai puțină încrâncenare, mai multă înțelegere și acceptarea că relațiile cu copiii nu sunt niciodată line pentru că ei, la fel ca și noi, sunt Vii. Și acesta e un motiv pentru care îi mulțumesc lui 2012.

LA MULȚI ANI!

Paradoxul

Standard

sau un alt răspuns pentru Mara

Copiii scot ce e mai bun din noi, nu credeți? Testându-ne limitele, ducându-ne în pragul crizelor de nervi, anulându-ne răbdarea, scoțând ce e mai rău din noi, copiii ne arată cu o perseverență de neclintit tot ce avem  mai bun în noi. Sunt zile (nu puține) în care îmi vine constant să-mi iau câmpii. Clipe intense, vii, puternice par să mă domine, să mă prindă într-un vârtej pe care mă chinui zadarnic să-l îmblânzesc. Apoi peste un minut sau o jumătate de oră, uneori peste o zi tot ce-am făcut își găsește un rost. Copilul arătă că, deși nu părea, m-a auzit, chestiuni blocate în revoltă încep să se miște și simt că tot ce fac are un sens, că mă mișc și eu odată cu el, că învăț și cresc și tot ceea ce am văzut rău la mine poate că nu a fost chiar așa, că în momentele cele mai dureroase am găsit cele mai inventive soluții chiar dacă atunci mă cuprindea o inexplicabilă groază că nu mai văd, că nu mai știu, chiar dacă mă simțeam aruncată forțat într-un carusel din care nu știam cum să mai ies. Testându-ne limitele copiii ne deschid un alt EU, unul pe care-l nu-l bănuiam, pe care-l visam uneori, o persoană incredibil de puternică, în stare să munte munții din loc. Redescoperim dintr-o dată un om intens și plin de viață care poate să scoată dintr-un disperat “Nu mai pot!” cele mai inventive feluri de a putea și de a fi. Descoperim că nu suntem doar fapte disparate aruncate haotic în stânga și-n dreapta, ci un întreg proces de devenire și reinventare. Ne regăsim pe noi cel pierdut cândva demult demult sau poate cel inventat atunci pe loc într-o nouă lume pe care n-am putut-o imagina mai înainte. Dar faci bine, mamă, stai liniștită, mi-a spus fiul meu într-o seară când mă prăbușisem epuizată și-i mărturiseam disperată că nu mai știu ce să fac. M-a dat jos din vârtejul propriei mele neîncrederi și m-a lăsat uimită într-o lume plină de speranță în care știam că munca mea nu e în zadar și în care zbaterile viitoare păreau hilar de neînsemnate. Ca mame renaștem mereu din propria cenușă. Atâta timp cât copiii ne mai spun “Te iubesc”, ne zâmbesc, ne iau în brațe facem bine ce facem.

Scrisoare către fiul meu

Standard

Iubitul meu fiu,

când vei avea anii mei sau mai mult sau mai puțin mi-aș dori să poți zice, uitându-te în trecut: “Mamă, n-am fost cel mai deștept, cel mai frumos, primul între colegi, cel mai rapid, cel mai puternic, cu cele mai mari note, cel mai ascultător, cel mai cuminte, cel mai lăudat, aplaudat, căutat, cel mai independent, cel mai tăcut, cel mai confortabil copil.  N-am fost toate astea, mamă, pentru că eram ocupat să fiu fericit.

Dacă mi-ai zice doar Atât, ar fi Totul.

Drumul scăunelului albastru către gunoi

Standard

Cu un Treosc! spart în sute de bucățele piciorul bătrânului scaun de plastic albastru se rupse în bucătăria Bunicilor și Băiețelul căzu drept în genunchi și apoi pe burtă. Se întoarse, studie paguba și-i spuse Mamei:

– Trebuie să cumpărăm lipici să-l lipim.

– Păi nu prea cred că îl mai putem lipi, evaluă și mama paguba și uită de scăunel până sosiră Bunicii și descoperiră nefericita întâmplare.

– Îl aruncăm la gunoi, decretară Bunicii și abia atinseră scăunelul că Băiețelul începu să plângă zgomotos:

– Nuuuuuuuuuuu, nuuuuuuuuu nu-l arunca….

– Bine, bine, ziseră Bunicii speriați de orice sentiment negativ mai ceva ca de o criză economică într-o țară instabilă politic. Nu-l luăm, nu-l luăm, îl lăsăm acolo!!!

Mama care se chinuia de ceva vreme să învețe lecția sentimentelor negative și care, culmea, tocmai citea la subiect, speriată de spectrul unui scaun rupt blocând bucătăria, dar și mai speriată de eterna „nevinovată” aruncare sub preș a tuturor durerilor, supărărilor, plânsetelor pe principiul “nu auzim, nu exprimăm = nu există” începu să jelească:

– Vaaaaaaaaaaaai, vaaaaaaaaaaaaai scăunelul meu drag și iubit…. vaaaaaaaaaaaaaaaaaaai vaaaaaaaaaaaaai, te-ai ruuuuuuupt și acum trebuie să te arunc la guuuuuuuuuuuunooooooooooooooooooi și mi-eeeeeee greeeeeeeeeeeu, mi-e tare greeeeeeeeeeeeu să mă despart de tine, vaaaaaaaaaaaaai cât te-am iubit și cum am stat eu pe tineeeeeeeeeeeeee și acum te-ai rupt și eu sufăăăăăăăăăăăăăăăăăăr și mă doooooooaaaaaaaaaare….vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaai, plânse Mama aruncând un ochi când la Băiețel când la Bunici, până când Băiețelul o luă de mână și-i spuse:

–    Gata, ajunge, acum putem să-l aruncăm la gunoi!

Și în liniștea chiar de după furtună se mai auzi doar un Treosc! când căzură fețele Bunicilor.

P.S. Mama îi mai mulțumește și Otiliei pentru inspirație.

 

1 an

Standard

Nu aş fi putut lăsa să treacă ziua asta fără să-i urez blogului care împlinește un an La mulţi ani. Un an cât zece în care datorită scriiturii am devenit o mamă mai bună, mai organizată, mai clară decât eram înainte. A fost un an mai plin decât mi-aș fi închipuit vreodată întărindu-mi ideea, în care uneori nu îndrăznesc să sper, că trebuie să am încredere în mine și în instinctele mele de mamă. Un an frumos în care blogul mi-a fost mereu resursă de energie, încredere și bucurii.

Nu, n-aș putea lăsa să treacă ziua asta fără să le mulțumesc și celor care mă citesc din umbră și celor care-mi împărtășesc ideile, experiențele, lecturile, și, de ce nu, speranțele lor. Vă simt alături chiar și când tăceți, chiar și când nu sunteți de acord cu mine. Fără voi toate postările ar fi fost doar niște citate din cărți scrise întru aducere aminte. Atât. Feedback-ul vostru le-a dat viața, le-a îmbogățit, le-a rescris în eterne căutări și răspunsuri. Datorită vouă am descoperit cărți, bloguri, site-uri, idei atât de fascinante, revelatoare, imaginative, duioase încât zâmbetul m-a însoțit mereu atunci când vă citeam. Și v-am descoperit, fără să vă fi văzut vreodată, prieteni dragi, solidari, empatici. Voi sunteți de fapt cel mai mare câștig pe care mi l-a adus blogul.

La mulți ani, blogule, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai adus în anul care a trecut!

10

Standard

De cînd mă tot învârt eu şi mă sucesc să fac leapşa MoniQului anotimpuri au trecut peste blogosferă şi alte lepşe se învârt ameţitor. Dar eu tot cu gândul la a mea. Aia cu 10 lucruri care mă fac fericită. Când am auzit de leapşa m-am uitat rotund vreo 3 zile prin casă că poate, poate găsesc şi eu ceva. N-am găsit. Adică nu prea am lucruri de care să mă ataşez iremediabil. Am o senzaţie că există ceva material în casa mea de care să mă simt legată şi tot nu găsesc. Dar lucruri care să mă facă fericită există, totuşi…

  1. Despre locul 1 am scris. Sunt multe de spus. Să fii fericit aproape în fiecare zi că mergi la serviciu e ori o boală ori o binecuvântare. Încă nu s-a decis cum e în cazul meu 🙂
  2. Cărţile. Toate. Chiar nu am Cartea preferată sau Autorul total. Toate mi-au fost alături în vremuri faine şi vremuri grele, m-au învăluit şi m-au purtat în lumi pe care poate nu le-aş fi imaginat niciodată. Mi-au dat speranţă, m-au învăţat să visez şi să gândesc, m-au făcut mai bună. M-au durut, m-au bucurat, mi-au cântat, m-au îmbrăţişat şi m-au ţinut aşa strâns-strâns fără să-mi dea drumul vreme lungă după ce le închisesem. Datorez enorm cărţilor pentru că reprezintă o parte mare din ceea ce sunt eu.
  3. Muntele. Ah, muntele, prilej etern de evadare chiar şi-n gând unde caut mirosul ăla de brad care opreşte timpul şi care pe mine mă scoate din limitările propriului corp. Acolo sunt Eu, liberă şi neîngrădită. Iubesc orice munte, dar există un loc în Apuseni la care mă întorc obsesiv să mă caut pe mine atunci când des mă pierd între zgomotele năucitoare ale oraşului. Şi mersul cu cortul, vacanţa perfectă, pe care am pierdut-o între timp. Dar ştiu că va reveni…

  1. Muzica. Pentru că e vie.
  2. Blogurile. Ăsta şi cel pe care îl împart cu prietene dragi. Toate blogurile pe care le citesc şi care mi-au fost sprijin pe care n-aş fi crezut că-l voi găsi într-o viaţă virtuală. Oamenii din spatele lor pe care îi simt mai aproape decât pe mulţi din cei cu care îmi intersectez paşii reali.
  3. Filmele şi serialele. Nu chiar toate. Dar dacă vă spun că am văzut cap-coadă „Friends” de vreo 20 de ori mă credeţi? Dacă aveţi nevoie de vreun rezumat al unui episod pe mine să mă căutaţi.
  4. Limba engleză. 100 de ani dacă aş trăi tot n-ar înceta să mă fascineze.
  5. Florile. Visez la casa aia perfectă în care într-o bucătărie primitoare ar exista tot timpul flori colorate într-o vază albastră. Florile mele din ghivece. Lalelele, floarea soarelui, margaretele, florile de câmp pentru că mi se pare că trăiesc plenar.
  6. Cana primită de la o prietenă dragă. Că-mi înseninează dimineţile de cafegistă. Deşi norocoasa sunt eu.

  1. Laptopul meu. Un vis. Imaterial şi el prin (deocamdată) neapartenenţă. Îl voi avea curând şi gândul ăsta mă fericeşte peste poate.

Nu ştiu cui să dau leapşa. Lui Xelomon, Adei şi Simonei dacă mă citesc. Şi cui o mai vrea.

Copilul ca produs al percepției părinților

Standard

“(…) dacă vei porni de la idea: <copilul meu este o problemă>, atunci copilul tău va rămâne o problemă. Dacă îți etichetezi copilul ca fiind <un monstru scăpat din mână, greu de stăpânit, un mic tiran, cel care face ce vrea cu noi, cel care face ce vrea cu mine> și continui să crezi că este cu adevărat așa cum l-ai etichetat, copilul va continua să fie cu adevărat tot ceea ce crezi tu că este. Fenomenul acesta se numește profeția care se împlinește de la sine. Părerea pe care o ai despre o persoană se transmite prin comportamentul tău acelei persoane, care își ia măsuri pentru a se comporta conform așteptărilor tale.”

Citatul face parte din cartea „Educă-ți pozitiv copilul” de dr. Tanya Byron (Editura Aramis, 2009), o carte cu care nu am fost în totalitate de acord (sau care nu s-a potrivit fiului meu și concepțiilor mele despre creșterea copilului), dar în care am găsit foarte multe lucruri interesante, care m-au ajutat să-mi înțeleg fiul mai bine și la care voi reveni pe parcurs. Despre percepția părinților asupra copiilor ar fi multe de spus (și o voi face) dar aș vrea să subliniez un lucru: copiii, mai ales cei mici, nu fac diferențele paradigmatice gen  bine și rău pe care societatea ni le-a impus nouă. Dacă își aude părinții caracterizându-l într-un anume fel el înțelege că de fapt asta se așteaptă de la el și se va comporta ca atare. Pentru că, deși pare greu de crezut, tot ceea ce își dorește un copil e să facă pe plac părinților. Ca să fie iubit.