Poezia de duminică

Știi tu ce înseamnă să fii copil?

Să fii copil înseamnă să fii ceva total diferit de omul de azi.

Să-ți tâșnească spiritul din apele botezului.

Să crezi în dragoste

Să crezi în frumusețe

Si-n credință.

Să fii atât de mic încât piticii să-ți poată șopti la ureche

Să transformi dovlecii în calești și șoriceii în căluți

Să schimbi urâțenia în frumusețe și nimicul în tot

Căci fiecare copil își are zâna păzitoare în sufletul lui.

 

Cât de mult regret momentele în care nu am timp să stiu…

(o poezie de Francis Thompson și traducerea mea super stilizată după textul de aici, iar incredibila imagine de aici)

How to Talk So Kids Will Listen – the end

– de Adele Faber și Elaine Mazlish

Prezentarea cărții și primul capitol în episodul 1

Episodul 2 despre cooperarea copiilor

Epsiodul 3 despre alternativele pedepselor

Episodul 4 despre încurajarea autonomiei

Episodul 5 despre laudă

Capitolul 6: Cum să eliberăm copiii de etichetări

(aș zice că mai degrabă trebuie să ne eliberăm noi adulții puțin)

Din păcate în capcana etichetărilor cădem cam toți mai mult sau mai puțin. De câte ori nu am auzit: „Copilul meu e leneș/încăpățânat/neastâmpărat/ fricos, etc?”. De câte ori nu ne-am auzit spunând chiar și cu drag vorbele astea? (eu mă mai aud uneori, dar mă gândesc cu groază la momentele în care nu mă aud…) Una  dintre autoare vorbește despre primele clipe de viață ale fiului ei când asistenta l-a numit pe nou-născut „încăpățănat”.  Din clipa etichetării (că doar o clipă durează) mama a plecat din spital acasă ferm convinsă că va avea un fiu încăpățânat. Autoarea a observat  (în ciuda pregătirii psihologice pe care o avea) cât de ușor a căzut în plasa etichetării. Din păcate foarte repede copiii vor împlini profeția și, necunoscând lumea (în primii ani de viață pentru ei totul este bun și bine), se vor comporta exact așa cum spun părinții. Chiar și în cazul în care eticheta nu e comunicată verbal, părintele va transmite indirect copilului părerea sa despre el.

„Ați fost surprinși de cât de repede v-ați dat seama cum vă văd părinții voștri? Uneori nu e nevoie de mai mult de câteva cuvinte, o privire sau tonul vocii pentru a-ți da seama că ești <încet și prost>, <o pacoste> sau că ești <o persoană plăcută și capabilă>. Cum te văd părinții poate fi transmis în câteva secunde. Când înmulțești aceste secunde cu orele zilnice de contact direct dintre părinți și copii începi să înțelegi cât de puternic pot fi copiii influențați de felul în care îi văd părinții lor.”

 

Cum să scăpăm de etichete?

1. Caută prilejuri în care să-i arăți copilului o nouă imagine. (dacă e considerat „dezordonat”, descrie momentele în care a dovedit că poate fi ordonat, fără a eticheta acțiune, ci descriind-o: „Văd că e curat  și ordine în camera ta.”
2. Oferă copiilor situații în care pot avea o imagine de sine diferită.
3. Lasă-i pe copii să audă ceva pozitiv despre ei. (nu etichetare, chiar dacă pozitivă!) „Și-a ținut brațul drept deși injecția a fost dureroasă.”
4. Fii tu comportamentul pe care dorești să-l vezi: „E greu să pierzi, dar voi încerca să dau dovadă de fair play. Felicitări!”
5. Adună și ține minte momentele bune ale copilului tău.
6. Când copilul se comportă în concordanță cu vechea etichetare prezintă-ți sentimentele și așteptările.  „Nu-mi place asta. În ciuda sentimentelor tale puternice aștept fairpaly din partea ta.”

La fel ca fiecare capitol și acesta are părțile de exerciții pentru părinți, discuțiile din timpul workshop-urilor și poveștile părinților.

Cartea (ediția mea e din 2001) se încheie cu o privire de ansamblu al celor 20 de ani de când cartea a fost publicată prima dată (1980), al workshop-urilor, activităților, corespondenței cu părinții. Mai mult, pe final, cartea oferă câteva idei despre teme „acute” ale parentingului: alegeri, consecințe, time-out, importanța jocului și a familiei. Despre astea nu scriu, vă las să le redescoperiți voi. 🙂

E final de „How to talk” aici pe blog. Sau poate e doar începutul. Oricum ar fi, cu mare drag vă recomand cartea, vă veți regăsi întrebări, dileme, supărări, neputințe și odată cu ele resurse nebănuite care erau de fapt în voi de multă multă vreme. Spor la citit și comunicat eficient!

(Dacă cineva găsește cartea în limba română, ar putea să-mi dea și mie de veste? Mulțumesc!)

Cine schimbă lumea?

Nu știu de ce, multă vreme am crezut că pentru a schimba lumea trebuie să fac nu știu ce gest măreț care să redreseze omenirea. Mi-am dat seama în timp că lumea se schimbă din gesturi mici, că oamenii care se adună schimbă lumea, că dorința de a face ceva este la fel de importantă ca gestul.

După ce născusem mă tot întâlneam în plimbările mele cu o mamă cu o fetiță de vreo 7 ani paralizată într-un scaun cu rotile. Vă dați seama că la fiecare întâlnire tot ce puteam să gândesc erau mulțumiri lui Dumnezeu pentru copilul meu sănătos. Mama părea mereu nervoasă și obosită și am încercat să o înțeleg. N-am putut. Până în ziua în care am văzut un documentar în care era prezentat un centru din Scoția pentru copiii cu probleme psihomotorii, dar și pentru părinții lor care aveau cu adevărat nevoie de cineva care să simtă ca ei și care să-i înțeleagă. Atunci m-am gândit la mama cu care mă tot întâlneam și la țara asta în care un astfel de centru mi se părea un vis îndepărtat. Dar azi oameni frumoși, oameni care vor și care simt că pot face ceva se adună să schimbe puțin puțin lumea asta românească în care parcă nu ne mai găsim locul.

 Prin campania 50000 DE SPERANȚE se dorește să se strângă 1 milion de dolari pentru a demara construcţia unui centru de recuperare și reabilitare (și reabilitarea mi se pare un gest vizionar fantastic) a copiilor cu probleme psihomotorii. Pe pagina lor găsiți informații despre numărul de tricouri cumpărate până acum (fiecare tricou reprezentând o donație de 99 de ron), despre ce vor să schimbe inițiatorii campaniei și despre cum putem, dacă vrem, să schimbăm puțin lumea. Eu aș mai spune că și gestul de a scrie despre asta, de a spune mai departe, de a găsi niște prieteni cu care să cumpărați un tricou dacă suma vi se pare prea mare, de a convinge pe cineva e excepțional. Și ne apropie mai mult de fărâma aceea de omenie pe care o căutăm cu toții când cotidianul ne strange prea tare.

(Incredibil, dar am reușit să pun și bannerul cu tot cu link în dreapta)

Ghicitoare fără premiu

Cine credeți că a spus?

“Tânăra generație iubește luxul. Copiii din ziua de azi au obiceiuri proaste și disprețuiesc orice fel de autoritate, nu-i respectă pe cei în vârstă și în loc să învețe le place să vorbescă mult și fără rost; nu se mai ridică în picioare când adulții intră în cameră, își contrazic părinții, înfulecă mâncarea și își terorizează profesorii.”

Așa-i că vi se pare cunoscut?

How to Talk So Kids Will Listen (5)

Bine v-am regăsit în 2013!

Am rămas cu niște restanțe din anul trecut și chiar îmi doresc să-mi „plătesc datoria” pentru că e vorba despre „How to talk so kids will listen”, una dintre cele mai inspirate cărți de parenting pe care am citit-o, o carte care propune, în primul rând, o schimbare la nivelul limbajului în tratarea copilului ca o persoană egală cu adultul ale cărui opinii, dorințe, sentimente, emoții merită același respect, dar mai ales o carte care oferă niște exemple clare și concrete de comunicare eficientă nu doar cu copiii, ci și cu adulții.

Dacă doriți să revedeți avem:

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

(în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 5: Lauda

Am avut o revelație când am citit cealaltă carte scrisă de Adele Farber și Elaine Mazlish legată de implicațiile laudei: mi-am dat seama că poate fi foarte stresantă dacă e percepută de copil ca o recompensă mereu vânată ca dovadă a iubirii părinților. Mai mult decât atât, dacă opusele lauda și critica sunt folosite ca singure modalități de evaluare ale unui copil, acesta nu va putea niciodată să se se autoevalueze și astfel nu-și va cunoaște potențialul. Ce propun autoarele în locul laudei (în cazul unui copil care a respecatat rugămintea mamei și și-a făcut ordine în cameră):

1.        Descrie ceea ce vezi: „Văd o podea curată, patul aranjat și cărțile ordonat aranjate pe raft.”
2.       Descrie ceea ce simți (zic eu, impersonal, tocmai pentru a nu da o prea mare încărcătură sentimentelor părinților): „E o plăcere să intri în camera asta.”
3.     Rezumă comportamentul copilului într-un cuvânt: „Ți-ai sortat creioanele, culorile și pixurile și le-ai pus în cutii separate. Asta numesc eu organizare.”

Alte idei din capitolul dedicat laudei:

1. adaptează descrierea în funcție de vârsta copilului (ce merge la un copil de 4 ani  nu va funcționa în cazul unui copil de 8 ani)
2. prea mult entuziasm poate inhiba copilul
3. nu fă referire la nici un fel de eșec/slăbicune (chiar dacă trecută) a copilului, ci concentrează-te pe reușitele prezente.
4. un NU hotărât lui „Sunt așa mândru de tine!” (imaginați-vă că șeful vostru v-ar spune asta de fiecare dată când reușiți ceva sau soțul/soția ar zice-o de fiecare dată când spălați o ceașcă de cafea și sigur nu o să vă mai pară o idee atât de bună); în locul ei autoarele propun: „Îmi închipui că ești atât de mândru de tine!”
5. în cazul în care copilul se teme de eșec sau nu știe să-și gestioneze eșecul nu lauda e soluția, ci descrierea și acceptarea sentimentelor: „Cred că e foarte frustrant să lucrezi atât de mult la un proiect și să nu iasă așa cum își dorești.”

E penultimul capitol și deși vroiam să termin într-o singură postare se pare că vom mai avea încă una despre carte. Acum mă gândesc că motivul pentru care cartea a făcut o pauză aici pe blog e tocmai pentru că mie mi-e tare greu să mă despart de ea.