Tag Archives: How to talk so kids will listen

How to Talk So Kids Will Listen – the end

Standard

– de Adele Faber și Elaine Mazlish

Prezentarea cărții și primul capitol în episodul 1

Episodul 2 despre cooperarea copiilor

Epsiodul 3 despre alternativele pedepselor

Episodul 4 despre încurajarea autonomiei

Episodul 5 despre laudă

Capitolul 6: Cum să eliberăm copiii de etichetări

(aș zice că mai degrabă trebuie să ne eliberăm noi adulții puțin)

Din păcate în capcana etichetărilor cădem cam toți mai mult sau mai puțin. De câte ori nu am auzit: „Copilul meu e leneș/încăpățânat/neastâmpărat/ fricos, etc?”. De câte ori nu ne-am auzit spunând chiar și cu drag vorbele astea? (eu mă mai aud uneori, dar mă gândesc cu groază la momentele în care nu mă aud…) Una  dintre autoare vorbește despre primele clipe de viață ale fiului ei când asistenta l-a numit pe nou-născut „încăpățănat”.  Din clipa etichetării (că doar o clipă durează) mama a plecat din spital acasă ferm convinsă că va avea un fiu încăpățânat. Autoarea a observat  (în ciuda pregătirii psihologice pe care o avea) cât de ușor a căzut în plasa etichetării. Din păcate foarte repede copiii vor împlini profeția și, necunoscând lumea (în primii ani de viață pentru ei totul este bun și bine), se vor comporta exact așa cum spun părinții. Chiar și în cazul în care eticheta nu e comunicată verbal, părintele va transmite indirect copilului părerea sa despre el.

„Ați fost surprinși de cât de repede v-ați dat seama cum vă văd părinții voștri? Uneori nu e nevoie de mai mult de câteva cuvinte, o privire sau tonul vocii pentru a-ți da seama că ești <încet și prost>, <o pacoste> sau că ești <o persoană plăcută și capabilă>. Cum te văd părinții poate fi transmis în câteva secunde. Când înmulțești aceste secunde cu orele zilnice de contact direct dintre părinți și copii începi să înțelegi cât de puternic pot fi copiii influențați de felul în care îi văd părinții lor.”

 

Cum să scăpăm de etichete?

  1. Caută prilejuri în care să-i arăți copilului o nouă imagine. (dacă e considerat „dezordonat”, descrie momentele în care a dovedit că poate fi ordonat, fără a eticheta acțiune, ci descriind-o: „Văd că e curat  și ordine în camera ta.”
  2. Oferă copiilor situații în care pot avea o imagine de sine diferită.
  3. Lasă-i pe copii să audă ceva pozitiv despre ei. (nu etichetare, chiar dacă pozitivă!) „Și-a ținut brațul drept deși injecția a fost dureroasă.”
  4. Fii tu comportamentul pe care dorești să-l vezi: „E greu să pierzi, dar voi încerca să dau dovadă de fair play. Felicitări!”
  5. Adună și ține minte momentele bune ale copilului tău.
  6. Când copilul se comportă în concordanță cu vechea etichetare prezintă-ți sentimentele și așteptările.  „Nu-mi place asta. În ciuda sentimentelor tale puternice aștept fairpaly din partea ta.”

La fel ca fiecare capitol și acesta are părțile de exerciții pentru părinți, discuțiile din timpul workshop-urilor și poveștile părinților.

Cartea (ediția mea e din 2001) se încheie cu o privire de ansamblu al celor 20 de ani de când cartea a fost publicată prima dată (1980), al workshop-urilor, activităților, corespondenței cu părinții. Mai mult, pe final, cartea oferă câteva idei despre teme „acute” ale parentingului: alegeri, consecințe, time-out, importanța jocului și a familiei. Despre astea nu scriu, vă las să le redescoperiți voi. 🙂

E final de „How to talk” aici pe blog. Sau poate e doar începutul. Oricum ar fi, cu mare drag vă recomand cartea, vă veți regăsi întrebări, dileme, supărări, neputințe și odată cu ele resurse nebănuite care erau de fapt în voi de multă multă vreme. Spor la citit și comunicat eficient!

(Dacă cineva găsește cartea în limba română, ar putea să-mi dea și mie de veste? Mulțumesc!)

Advertisements

How to Talk So Kids Will Listen (5)

Standard

Bine v-am regăsit în 2013!

Am rămas cu niște restanțe din anul trecut și chiar îmi doresc să-mi „plătesc datoria” pentru că e vorba despre „How to talk so kids will listen”, una dintre cele mai inspirate cărți de parenting pe care am citit-o, o carte care propune, în primul rând, o schimbare la nivelul limbajului în tratarea copilului ca o persoană egală cu adultul ale cărui opinii, dorințe, sentimente, emoții merită același respect, dar mai ales o carte care oferă niște exemple clare și concrete de comunicare eficientă nu doar cu copiii, ci și cu adulții.

Dacă doriți să revedeți avem:

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

(în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 5: Lauda

Am avut o revelație când am citit cealaltă carte scrisă de Adele Farber și Elaine Mazlish legată de implicațiile laudei: mi-am dat seama că poate fi foarte stresantă dacă e percepută de copil ca o recompensă mereu vânată ca dovadă a iubirii părinților. Mai mult decât atât, dacă opusele lauda și critica sunt folosite ca singure modalități de evaluare ale unui copil, acesta nu va putea niciodată să se se autoevalueze și astfel nu-și va cunoaște potențialul. Ce propun autoarele în locul laudei (în cazul unui copil care a respecatat rugămintea mamei și și-a făcut ordine în cameră):

  1.        Descrie ceea ce vezi: „Văd o podea curată, patul aranjat și cărțile ordonat aranjate pe raft.”
  2.       Descrie ceea ce simți (zic eu, impersonal, tocmai pentru a nu da o prea mare încărcătură sentimentelor părinților): „E o plăcere să intri în camera asta.”
  3.     Rezumă comportamentul copilului într-un cuvânt: „Ți-ai sortat creioanele, culorile și pixurile și le-ai pus în cutii separate. Asta numesc eu organizare.”

Alte idei din capitolul dedicat laudei:

  1. adaptează descrierea în funcție de vârsta copilului (ce merge la un copil de 4 ani  nu va funcționa în cazul unui copil de 8 ani)
  2. prea mult entuziasm poate inhiba copilul
  3. nu fă referire la nici un fel de eșec/slăbicune (chiar dacă trecută) a copilului, ci concentrează-te pe reușitele prezente.
  4. un NU hotărât lui „Sunt așa mândru de tine!” (imaginați-vă că șeful vostru v-ar spune asta de fiecare dată când reușiți ceva sau soțul/soția ar zice-o de fiecare dată când spălați o ceașcă de cafea și sigur nu o să vă mai pară o idee atât de bună); în locul ei autoarele propun: „Îmi închipui că ești atât de mândru de tine!”
  5. în cazul în care copilul se teme de eșec sau nu știe să-și gestioneze eșecul nu lauda e soluția, ci descrierea și acceptarea sentimentelor: „Cred că e foarte frustrant să lucrezi atât de mult la un proiect și să nu iasă așa cum își dorești.”

E penultimul capitol și deși vroiam să termin într-o singură postare se pare că vom mai avea încă una despre carte. Acum mă gândesc că motivul pentru care cartea a făcut o pauză aici pe blog e tocmai pentru că mie mi-e tare greu să mă despart de ea.

How to Talk So Kids Will Listen (4)

Standard

Dacă credeați că am terminat cu cartea asta (sau cu blogul la cât de rar scriu … ) vorba ardeleanului, apăi mai staț o țâră. La fiecare capitol din carte aveam sentimentul acela de uimire, că e „cel mai cel” ca după aceea să descopăr că următorul parcă-mi place și mai mult (noroc că englezii ăștia își pun cuprinsul la început că dacă o țineam tot așa eram în stare să zic că tocmai ăla e câștigătorul titlului de the best). Dacă doriți să revedeți sau ați ajuns aici căutând alte chestii avem episodul 1, 2, 3.

Capitolul 4:  Încurajarea autonomiei

Sincer, sincer la partea cu autonomia  eu m-am simțit mereu defazată. Pe când citeam eu cum trebuie să-ți lași copilul independent și cum nu trebuie să fii cloșcă legată de copil și pe când eu ziceam „Da, da, cred!” copilul mai tare se agăța de mine. Chit că eu citeam și-l vroiam independent! Chit că nu eram de fapt cloșcă. Nu intru în detalii că s-a discutat destul de mult despre asta, dar probabil într-o zi mă adun să-mi spun și eu pe larg părerea. Pe scurt: autonomia copilului trebuie să meargă mână în mână cu vârsta și nevoile copilului. Că pentru asta mama/tata trebuie să fie detectiv, vrăjitor, psiholog, citittor în semne e drept. Dar drept e și că ne dorim ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar să vedem ce spun autoarele…

În primul rând mi-a plăcut că autonomia nu e doar un concept care să dea frumos în statistici, ci de fapt e o sumă de pași mărunți în care observi copilul, îi dai spațiu pentru a se desfășura, încerci să nu intervii când nu ți se cere ajutorul, ești acolo când are nevoie de tine. Ce m-a învățat pe mine capitolul acesta? Să fiu acolo cum/când are el nevoie. Nu țineam neapărat să fiu acolo ca să-mi satisfac mie vreo nevoie, dar greșeam grăbind lucrurile: îl îmbrăcam eu pentru că ne grăbeam, făceam eu că ieșea mai bine, etc etc. Citind capitolul acesta m-am relaxat, el m-a făcut să-mi dau seama că aloc de fapt ceva timp pentru o realizare enormă a copilului așa că balanța a înclinat greu spre „Hai să vedem cum faci tu asta!” în loc de eternul „Ne grăbim!”.

Le spunem copiilor ce să mănânce și cum să se îmbrace pentru că ni se pare nouă mult mai ușor. (…) Trebuie să luptăm cu noi înșine pentru a nu mai vedea eșecurile lor drept eșecurile noastre. E greu să le dăm voie celor dragi să se lupte și să facă greșeli când suntem siguri că doar câteva sfaturi înțelepte îi pot scăpa de durere și dezamăgire.

         1.      Lăsați copiii să facă alegeri. „Vrei pantalonii gri sau pantalonii roșii?”

         2.    Respectați încercările copiilor. (ideea aici e să nu ne repezim să rezolvăm noi, când copilul nu reușește, ci doar să facem o remarcă încurajatoare). „Să-și legi șireturile necesită multă îndemânare.”     

         3. Nu puneți prea multe întrebări. (pentru copiii care merg la școală sau la grădiniță e de evitat asaltarea lor cu tot felul de întrebări despre cum a fost ziua, când chiar au ceva de spus, copiii vor spune într-un fel sau altul) „Mă bucur să te văd. Bine ai venit acasă!”

         4. Nu că grăbiți să oferiți răspunsuri. „E o întrebare interesantă. Tu ce crezi despre asta?” (de multe ori copilul are deja ideea lui și doar dorește confirmarea)

        5.  Încurajați copiii să caute răspunsuri în afara casei.Tată, peștele meu pare bolnav… Ce să fac?”

Mă întreb dacă nu cumva ne pot ajuta la pet shop.”

      6.    Nu distrugeți speranțele. Asta e preferata mea! De multe ori din dorința de a feri copiii de dezamăgiri, părinții limitează foarte mult posibilitățile copiilor. În loc de „Nu vreau să fii dezamăgit. De  ce să dai o probă pentru rolul principal când nu ai nici un fel de experiență în actorie?”  mai bine „Deci dai probă pentru piesa de teatru? Asta sigur e o experiență interesantă!”

Fiecare idee prezentată mai sus este dezbătută și ilustrată cu experiențele părinților participanți la workshop: de exemplu unii părinți susțineau că a impune alegeri limitate (ca la punctul 1) e o forțare a copilului înspre a alege ceea ce dorește părintele, iar alternativa găsită tot de părinți era chestionarea copilului, acesta găsind o soluție care să-i convină și lui și părinților.

Pe lângă aceaste metode  de încurajare a autonomiei autoarele propun și altele: respectarea corpului copilului (ah, cum mă repezeam și eu să suflu nasul fără să spun nimic uitând că nu sunt stăpâna acelui nas!); nu vorbiți despre copil de față cu el, oricât de mic ar fi; urmăriți când e copilul cu adevărat pregătit pentru ceva.

La câte aș fi avut de spus am povestit puțin din capitolul acesta chiar dacă nu pare așa. A fost un capitol care a avut un impact destul de mare asupra comportamentului meu, m-a relaxat, mi-a deschis mult ochii și m-a făcut să caut soluții acolo unde nu gândeam.

How to Talk So Kids Will Listen (3)

Standard

Episodul 1 și episodul 2. (în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 3: Alternativele pedepsei

Ar trebui să nu ne mai considerăm copilul o problemă care trebuie corectată. Să nu mai credem că dacă suntem adulți avem mereu dreptate. Să nu ne mai speriem că, dacă nu suntem destul de severi, copiii  vor profita de noi.

Vă spun sincer că am fost foarte interesată de capitolul acesta pentru că tot timpul am simțit că poți crește un copil fără a-l pedepsi în niciun fel în ciuda foarte multor opinii de genul „Așa ceva e imposibil.”  Pentru generația părinților de azi pedepsele și bătaia au fost ceva „normal” și chiar nu cred că există persoană care să nu fi fost niciodată pedepsită ceea ce face genul de abordare fără pedepse mai greu de acceptat.

Pentru mulți dintre noi sarcasmul, predicile, atenționările, jignirile și amenințările erau ceva obișnuit în limbajul în care am fost crescuți. 

Primul exercițiu pe care-l propun autoarele este acela de a răspunde la întrebarea „De ce pedepsim?”

Dacă nu-i pedepsești copiii ți se vor urca în cap.

Uneori sunt atât de frustrat că nu mai știu ce altceva să fac.

Dacă nu pedepsești un copil cum va face diferența dintre bine și rău?

– sunt câteva dintre răspunsurile date de părinții participanți la workshop. Toate demontate de aceiași părinți care au trebuit să scrie cum se simțeau în copilărie când erau pedepsiți:

Îmi uram mama.

Mă gândeam „Tata are dreptate, eu sunt rău, merit să fiu pedepsit.”

Începeam să-mi imaginez că mă îmbolnăvesc foarte tare și lor o să le pară rău că m-au pedepsit.

Răspunzând părinții ajung la concluzia că de fapt pedeapsa nu modelează în nici un caz comportamentul, ci dă naștere unor sentimente de ură, răzbunare, vină, autocompătimire, nevrednicie.

Alternativele pedepsei, pe care tot părinții le-au descoperit la workshop lucrând la o situație dată (un adolescent împrumută trusa de scule a tatălui său și le uită în ploaie unde ruginesc) au fost următoarele:

  1. Exprimă sentimente fără a jigni persoana („Sunt foarte furios că fierăstrăul meu cel nou a fost lăsat în ploaie să ruginească”)
  2. Prezintă-ți așteptările. („Aș dori ca uneltele mele să-mi fie returnate după ce au fost folosite”)

–          cred că asta este una dintre problemele relației părinte-copil: faptul că părintele nu exprimă înainte, clar și concis, ceea ce se așteaptă de la copil și presupune că că acesta înțelege, prevede, ghicește.

  1. Arată-i copilului cum să repare ceea ce a greșit. („Cred că se poate unge cu puțină vaselină”)
  2. Oferă-i copilului opțiuni ( „Poți să-mi împrumuți uneltele și să ai grijă de ele sau poți să renunți la privilegiul de a le folosi. Tu decizi”.)
  3. Acționează. (Părintele nu mai împrumută trusa de scule copilului)

Cu ultima soluție eu am avut anumite îndoieli „Oare nu e și asta o formă de pedeapsă?” probabil din cauză că e foarte fină diferența dintre „consecința faptei tale” și „pedeapsa faptei tale”. În primul rând cred că acestă soluție se aplică doar copiilor destul de maturi să poată înțelege logic conceptul de consecință, iar acțiunea părintelui trebuie să se refere strict la fapta respectivă.

  1. Rezolvați împreună problema. („Cum putem face ca să fiu sigur că de fiecare dată când îmi împrumuți uneltele ai grijă de ele?”)

Rezolvarea problemelor implică participarea activă a părintelui și a copilului, se aplică în cazul conflictelor recurente și presupune câțiva pași:

  1. Vorbește despre sentimentele și dorințele copilului.
  2. Vorbește despre sentimentele și dorințele tale.
  3. Căutați împreună soluții.
  4. Scrieți toate soluțiile fără a le analiza sau eticheta.
  5. Hotărâți împreună ce soluții vă plac, care nu vă plac și pe care le veți folosi pe mai departe.

La fel ca și celelalte capitole și acesta se încheie cu întrebările, comentariile și experințele părinților – sursă bogată de inspirație, dar vă las în compania unui paragraf care, la fel ca multe din acestă carte, m-a uns pe suflet:

Avem nevoie de multă încredere ca să înțelegem că dacă ne găsim timpul să ne așezăm și să ne împărtășim sentimentele unei persoane mai tinere, ascultând totodată și sentimentele ei, vom găsi soluția care este bună pentru amândoi. (…) În cazul unui conflict nu mai trebuie să ne mobilizăm forțele unul împotriva celuilalt și să ne preocupăm de cine va învinge și cine va fi învins. În loc de toate astea ne putem folosi energia ca să găsim soluția care să ne respecte pe amândoi ca persoane independente. Îi învățăm pe copii că nu trebuie să ne fie nici victime, nici dușmani. Le dăm instrumentele care să-i ajute să fie participanți activi în problemele cu care se confruntă – acum când sunt acasă și mai târziu în lumea complicată care îi așteaptă.

 

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (2)

Standard

Primul capitol și prezentarea cărții se găsesc aici (ce e în italics e citat din carte)

Capitolul 2:  Cooperarea copiilor

În momentul în care sentimentele copiilor sunt înțelese și acceptate, cooperarea vine de la sine, de aceea capitolul 2 al cărții mi se pare o continuare logică al primului.  Capitolul începe cu o listă pe care părintele trebuie să o completeze în care scrie tot ce îi cere copilului într-o zi obișnuită („Spală-te pe dinți”, „Stai cuminte” etc). Un exercițiu de conștientizare pentru că de multe ori, intrând pe „pilot automat”,  nu suntem prea atenți la ce și cât cerem de fapt.

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovățim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poți să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Ești tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ți faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ținem prelegeri și să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenționăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu ești și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Știi că mâine ai test și ți-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai ești!”)
  10.    Să nu facem profeții negative. („Știi ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

În momentul când le-am citit mi s-au părut ceva clar „de nefăcut” , dar făcând exercițiul propus de autoare – să scriu cum mă simt eu în toate aceste cazuri – mi-am dat seama că le mai comit și eu (și eu am zis că trebuie să plec chiar dacă el nu vine și deși eu nu am perceput-o ca pe o amenințare așa a fost și că uneori încep și eu cu isteriile „Ai grijă, vine mașina!”)

Ce ar trebui să facem: (situația:  un prospop ud lăsat de copii în dormitorul părinților)   

               1.Descriem problema sau ceea ce vedem.  („E un prosop ud pe patul meu.”)

              2. Oferim informații. („Prosopul îmi udă pătura.”)

              3.  Spunem într-un cuvânt. („Prosopul!”)

             4. Vorbim despre sentimente. („Nu-mi place să dorm într-un pat ud.”) *

              5. Scriem un bilețel. (Pe suportul de prosoape  apare un bilețel pe care scrie: „Te rog pune-mă la loc ca să mă pot usca.”)

Pe mine m-a cucerit ultima metodă (binențeles potrivită pentru copiii care știu să citească) pentru că tot ceea ce iese din tipare (un prosop care vorbește!) ajunge mult mai repede la sufletul copiilor. (un tată povestea că prelua diferite voci, de exemplu de roboți, când dorea să transmită un mesaj). Unul dintre copiii părinților participanți la workshop spunea că agrea tare mult ultima metodă pentru că: „Nu devine din ce în ce mai zgomotoasă!”

Acesta e pe foarte foarte scurt capitolul 2. Poveștile părinților sunt la fel de savuroase și inspirante ca și cele din capitolul 1, dar vreau să vă citez pasajele cu care se încheie capitolul:

Părinții ne-au întrebat:  „Dacă folosesc aceste metode corect copiii mei vor coopera întotdeauna?” Răspunsul nostru a fost: „Sperăm că nu! Copiii nu sunt roboți. Mai mult decât atât scopul nostur nu e să oferim o serie de tehnici de manipulare a comportamentului astfel încât copiii să coopereze întotdeauna.

Scopul nostru e să respectăm  interesul copilului, inteligența și inițiativa lui, sentimentul responsabilității, umorul și  abilitatea lor de a fi empatici.”

* într-o postare ulterioară voi relua subiectul legat de sentimentele părinților dintr-o perspectivă strict personală

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.