Monthly Archives: September 2011

Improvizații…

Standard

“Foarte puțini sunt capabili să aibă o relație directă cu ei înșiși. Cele mai simple gesturi ale noastre în lume sunt întrerupte de nevoia de a primi comentarii și interpretări favorabile din partea unei autorități. Sau ne temem că vom fi dezaprobați sau acceptăm necondițioant comentariile exterioare. Într-o cultură în care aprobarea și dezaprobarea au devenit elementul predominant de reglare a efortului și poziției fiecăruia, substituind adeseori iubirea, libertatea noastră personală se disipează. Categorisiți drept <buni>  sau <răi> încă de la naștere (un copil <bun> nu plânge prea mult) devenim atât de captivi în plasa aprobării/dezaprobării încât creativitatea ne este paralizată. Vedem cu ochii altora și mirosim cu nasurile altora.”         

“Primul pas spre joc este sentimental libertății personale. Înainte de a juca (experimenta) trebuie să fim liberi să facem acest lucru.”                                                                                        

                                                                                                                                 (Viola Spolin)

 

„Nu există nicio școală în lume în care dansul să fie predat zilnic, la fel ca matematica. De ce nu? Avem corpuri, copiilor le place să danseze… Cred că dansul ar trebui predat în fiecare zi în școală. Suntem întrupați. Nu suntem doar un cap într-o ramă. Iar felul cum simțim și felul cum gândim sunt profund afectate de corpul nostru și de modul în care îl percepem.”              

„Picasso a spus odată că toți copiii se nasc artiști. Problema e de a rămâne artiști pe măsură ce creștem. Cred cu pasiune că nu creștem în creativitate, ci în afara ei sau mai degrabă suntem educați în afara ei.” 

„Ceea ce știm este că dacă nu ești pregătit să greșești, nu vei veni niciodată cu ceva original. (…) Stigmatizăm greșelile. Avem sisteme de educație în care greșelile sunt cel mai rău lucru pe care îl poți face. Iar rezultatul este că învățăm astfel oamenii să își piardă capacitățile creative.”                     

                                                                                          (Sir Ken Robinson)

Advertisements

Poveste cu două grădiniţe

Standard

Începeau înscrierile la grădiniţă… Doamna B se uită în portofel şi văzu negru. Minunata căptuşeală neagră, clară şi neacoperită de nici cea mai mică impuritate strălucea maiestuos în soarele de primăvară. Doamna B oftă amarnic şi trecu pe lângă grădiniţa particulară uitându-se în cealaltă parte şi gândind optimist: „Nu mai e mult pâna la cealaltă viaţă…” şi intră în curtea grădiniţei de stat cu capul plecat, aşa cum îi stă bine oricărei fiinţe umane care nu e nici director, nici inspector. De pe pereţi, grădiniţa te informa că ea e în slujba copilului motiv pentru care decreta cu litere îngroşate (sau boldite) cum că un copil nu are voie să, şi să, şi să. Doamna B mai oftă odată şi adoptă crezul românesc de „bucuroşi le-om duce toate” şi îşi ceru scuze în gând junelui B în etate de 2 ani jumate. Căci junele B trebuia până în septembrie să se despartă de scutecul de unică folosinţă, multiubita lui suzetă de somn alintată drăgălaş Suzi sau Suzilichi şi de un pluşat cu care dormea. Asta dacă vroia să intre în rând cu lumea. Lumea care dorea ca el să se dezvolte armonios, care-l trata potrivit nevoilor lui, care promitea să-l respecte şi să-l crească frumos plus alte blablabla-uri pe care directoarea le recită pe nerăsuflate în faţa doamnei B. Sătulă ca de mere acre de blabla-urile arhicunoscute, pe doamna B o trecură toate apele dar spera că septembrie era departe.

În vară junele B trecu la chiloţel cât ai zice „scutec de unică folosinţă neprietenos cu mediul”. Fără probleme. Doamna B ar fi răsuflat uşurată dacă n-ar fi ştiut că nu acolo e baiul, ci că perfida, inestetica, needucativa de Suzi avea să-i pună la încercare calităţile de mamă. Că deja era septembrie şi iubirea junelui era mai vie ca oricând. Disperată (mai erau câteva zile până la momentul M) încercă metoda „atacă şi vezi tu ce-o mai fi” pe care o ura din toată inima. Adică îi şopti tânărului B că nu găsea suzeta şi îl asigură de toată dragostea ei. Junele B era un tânăr rezonabil: nu plânse, nu ameninţă, nu se refugie în comportamente distructive, ci din contră oferi un spectacol de cântec, joc şi voie bună însoţite de inevitabilul „bravo!” pe care şi-l servea generos la fiecare 5 minute. După trei recapitulări ale compilaţiilor Cutiuţa muzicală 1, 2, 3 şi 4, şapte Old MacDonald, treisprezece „Hush Little Baby”, două romanţe (aici Doamna B decretă că junele stătuse prea mult la bunici) variaţiuni pe tema „transporturi” ale valsului „Barca pe valuri” (trenul pe valuri, maşina pe valuri, avionul pe valuri, avionul militar pe valuri, avionul militar care face aplicaţii pe valuri, elicopterul pe valuri etc fără număr) şi când tocmai se pregătea să reia pe nişte versuri halucinante linia melodică de la Yellow Submarine doamna B aruncă prosopul. Nu că n-ar fi fost fan Beatles. Nici că se crăpau zorii zilei următoare. Numai şi numai pentru că junele B începuse să falseze. Şi doamna B ştia că falsatul era semnul unui stres major. Aşa că se mai aplecă o dată să caute sub pat şi declară victorioasă că o găsise pe Suzi. O jumătate de minut mai târziu junele B sforăia imperceptibil. Doamna B se uită la ceas, declară decesul metodei de renunţat la Suzi la ora 3, 14 dimineaţa şi se trânti pe pat.

Şi iar o porni spre grădiniţă mai îndoită ca niciodată. Şi începu cu glas tânguitor să-şi spună păsul: „Ştiţi… acomodarea e grea…, n-aş vrea să-l supun încă unui stres măcar pentru o perioadă…, s-ar putea…, aţi vrea… pentru început … doar la somn că în rest nu are nevoie…se poate să….?” Doamna de la grădinţă (doamna B nu ştia cu cine avusese onoarea) zâmbi politicos până auzi numele Infamei când ejectă un NUUUUUUUUUUU atât de lung şi de oripilat încât doamnei B îi fu ruşine că există. Îi mai fu ruşine peste încă 2 zile când se duse iar să vorbescă chiar cu educatoarea grupei mici.  Şi mai plecă puţin capul până aproape dădu cu el de pământ. Era clar: avea un copil disfuncţional. Ori copilul ori sistemul. Şi sistemul, ştim cu toţii, nu avea cum să fie.

Dar doamna B avea un as în mâneca. Singura problemă e că nu ştia sigur dacă îl are. Aştepta plină de speranţă răspunsuri de la Grădiniţa 2 şi interviul în care junele B afla dacă avea sau nu avea loc. Doamna B încă mai tremura când pronunţă întrebarea dătătoare de palpitaţii în ultimele săptămâni. Şi doamna educatoare de la grădiniţa 2 îi răspunse: „Doamnă B, noi nu putem hotărî când e momentul ca un copil să renunţe la suzetă. Fiecare copil are ritmul lui. Şi în general părinţii ştiu când vine acest moment pentru că ei îşi cunosc copiii cel mai bine.” În acest moment doamna B se ciupi puţin. Şi doamna educatoare 2 continuă: „Ba chiar se poate să existe şi un regres în cazul controlului urinar. Adică să mai facă şi pe el . Dar nu e nici o problemă. Integrarea într-un mediu nou e foarte stresantă pentru copilul mic şi îl putem face să treacă mai uşor peste acest stres acceptându-i problemele.” Doamne B se ciupi tare. „Noi recomandăm integrarea treptată, adică în fiecare săptămână vin unul sau 2 copii noi tocmai pentru a ne putea concentra pe copilul care are nevoie de ajutorul, atenţia şi dragostea noastră. Copil care se desparte de familie, de mediul lui cunoscut şi confortabil poate pentru prima oară. Pentru început noi nu îl „învăţăm” nimic, ci ne preocupăm de integrarea lui lină şi naturală într-un mediu nou.” Doamna B îşi dădu chiar o palmă ca să fie sigură că nu visează. Şi că nu bătuse câmpii atâtea amar de zile. Fugi repede acasă, să facă bagajele şi să se mute cu căţel şi cu purcel la Grădiniţa Waldorf.

P.S. Că tot vorbeam cu Andreea: în Cluj, grădinița și școala Waldorf sunt gratuite. La grădiniță se plătește masa ca și în orice altă grădiniță și eventual o sumă modică (chiar modică!) pentru tot felul de cheltuieli. Ca în orice grădiniță de stat.

Părintele ca profesor

Standard

…pentru buna mea prietenă, L., care “începe școala”…

Unii părinți se nasc empatici. Alții învață pe parcurs. Și unii și alții au nevoie de exercițiu constant. Dar se poate pentru toți… Iar în momentul în care părinții vor accepta că, la fel ca și ei, copiii nu sunt perfecți, că nu trebuie să fie excepționali în fiecare secundă a vieții, că așa cum au preferințe pentru anumite materii, tot așa pot avea materii de care să nu fie atrași, momentul de cotitură, școala, va fi mult mai ușor de trecut.

Niște profesori din SUA au încercat experimentul total al empatiei: acela de a se pune în locul elevilor încercând să găsesească alternative metodelor educaționale bazate pe amenințări, certuri și umiliri care clar nu funcționau. Au cuprins totul în cartea Comunicare eficientă – acasă și la școală  de Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton, apărută la Editura Curtea Veche, București, 2002, traducere de Irina Negrea. Mi-a plăcut cartea, am învățat lucruri interesante din ea și m-a cucerit pentru că se bazează pe abordarea dragă mie de înțelegere și acceptare a sentimentelor copiilor. E o carte și pentru părinți și pentru profesori, pentru toți cei care vor să-și îmbunătățească relația cu copiii/elevii lor. De vreo săptămână mă tot gândesc ce să citez din ea sau cum să o rezum și cum să aleg din multitudinea de idei constructive prezentate atractiv și sub formă de benzi desenate.

Așa că doar câteva idei… (tot ce e în italics e citat din carte)

  • Ca să-și înțeleagă mai bine elevii, profesorii au făcut un exercițiu de empatie: unul dintre ei a fost profesorul iar restul elevii care trebuiau să scrie pe hârtie cum se simt în diferite situații. Voi cita doar episodul „cearta”, aparent binevoitoare și total inofensivă:

Profesorul: Iar ți-ai uitat creionul acasă? Nu te-ai gândit că nu vei avea cu ce să scrii?

Reacțiile elevelor: Mă simt umilită.

                               Niciodată nu fac nimic bine.

                              Ce rău e profesorul ăsta.

Veți găsi exemple de genul acesta în carte, dar cred că importantă e ideea acestui exercițiu pe care îl putem face cu toții în relaționarea cu cei mici.

  • Rezistența copiilor în cazul unei teme (fie acasă, fie la școală) poate fi tradusă în cuvinte și descoperită exact problema (nu privire de ansamblu, ci detailată) care scade rezistența copiilor

Elevul: Ce povestire tâmpită!

Profesorul: Înseamnă că nu-ți place ceva din aceasta.

Elevul: E plictisitoare. Cui îi pasă de Betsy Ross?

Profesorul: Oh, deci nu te interesează personajul…

Elevul: Nu, dar mi-a plăcut ultima povestire pe care am citit-o cea cu un cal și un cățel.

Profesorul: Am impresia că preferi cărțile despre animale.

Elevul: Da…Așa cred și eu. După ce o termin pe asta o să-mi mai iau o carte despre câini.

  • Cîteva sugestii pentru rezolvarea problemelor:
  1.  Ascultă care sunt sentimentele și necesitățile copilului.
  2.  Rezumă punctul de vedere al copilului. („Pari destul de descurajat. Ai încercat să rezolvi tema, dar nu ți-a reușit”)
  3.  Invită-l pe copil să analizeze situația împreună cu tine.
  4.  Hotărâți împreună care idei nu vă plac, care vă plac și cum plănuiți să le puneți în practică
  • La început m-a contrariat prima parte a titlului capitolului „Laude care nu umilesc, critici care nu jignesc”, dar până la urmă a fost partea din carte în mijlocul căreia am avut o revelație: de foarte multe ori laudele sunt greșit percepute. Alternativa propusă de autoare e descrierea faptelor care poate duce la sentimente pozitive din partea copiilor. Copiii se simt foarte stânjeniți în fața unor laude care îi evaluează. Le resping. Ba uneori se poartă dinadins urât pentru a-ți demonstra că te-ai înșelat. Așa că în loc de: „Ești ordonat” la care răspunsul nerostit al copilului poate fi: „Nu chiar, nu am făcut totul bine”, mai bine „Văd că te-ai pregătit deja pentru școală. Ți-ai terminat temele, ți-ai ascuțit creioanele, ți-ai făcut ghiozdanul.”  În cea de-a doua parte după ce aude descrierea faptelor lui, copilul se laudă singur (Știu să mă organizez și să fac planuri singur”)

În cazul criticilor se recomandă în primul rând concentrarea pe părțile bune (există!) și apoi descrierea a ceea ce mai trebuie făcut.

NU: Profesor: Tot nu ai făcut ultimele 2 probleme! În ritmul în care lucrezi, n-o să termini nicodată!

        Elev: … Niciodată nu fac nimic bine…

CI:  Profesor: Ai făcut deja mai mult de jumătate! Trei probleme deja rezolvate și mai ai doar 2.

      Elev: Pot să le fac…

Ar mai fi multe de citat, exemplele sunt variate iar scrisorile părinților și ale profesorilor (autoarele au ținut seminarii pe temele acestea) oferă situații concrete, dar și soluții creative, uneori surprinzătoare, dar plăcute și care respectă nevoile și sentimentele copiilor. Aș dori doar să mai adaug că am aflat astfel de o carte nouă How to Talk So Kids Will Listen and How to Listen So Kids Will Talk, despre care căutând informații am dat peste asta. Și mi-a plăcut…

 (sper că nu am fost prea haotică în exprimare…)