Monthly Archives: May 2012

Lectura

Standard

Când încă nu eram părinte aveam impresia că toți copiii aveau prea multe jucării. Aveam și o teorie despre cum voi face și voi drege eu când voi avea copii. Dacă mi-am respectat teoria e de povestit. Dar știam încă de pe atunci că, pentru copiii mei, nu vor fi niciodată prea multe cărți și că teoria mea nu se va aplica și acolo. Dintre toate cadourile materiale pe care le putem face copiilor noștri cartea se detașează de departe: nu oferim doar povestea, ci drumul spre visare, nu doar aventuri, ci emoții și sentimente, nu doar căutări în fantezii, ci și rezolvări pentru viața de zi cu zi.  Cel puțin 100 de lucruri în 1, aș scrie pe toate cărțile și nu ar fi reclamă mincinoasă. De aceea susțin activități care implică lectura deschizătoare de drumuri. Laura și Activități copii lansează “Maratonul de citit“, un concurs de activități care au în centru cărțile, jocul și lectura (combinație perfectă!), cu premii în…….în…….. Da, în cărți! Pot participa copii alături de părinți, învățători, educatori. Mai multe informații găsiți pe site-ul Activități copii și pe blogul Laurei. Spor la citit! Atâta timp cât ne plac cărțile suntem niște norocoși…

Dacă n-aș fi handicapată din punct de vedere internautic și It-istic aș prelua și banner-ul, dar așa… Nu vă obosiți să-mi explicați, cu banner-ul pentru Bibi m-am chinuit juma de zi fără rezultat 😦

1 an

Standard

Nu aş fi putut lăsa să treacă ziua asta fără să-i urez blogului care împlinește un an La mulţi ani. Un an cât zece în care datorită scriiturii am devenit o mamă mai bună, mai organizată, mai clară decât eram înainte. A fost un an mai plin decât mi-aș fi închipuit vreodată întărindu-mi ideea, în care uneori nu îndrăznesc să sper, că trebuie să am încredere în mine și în instinctele mele de mamă. Un an frumos în care blogul mi-a fost mereu resursă de energie, încredere și bucurii.

Nu, n-aș putea lăsa să treacă ziua asta fără să le mulțumesc și celor care mă citesc din umbră și celor care-mi împărtășesc ideile, experiențele, lecturile, și, de ce nu, speranțele lor. Vă simt alături chiar și când tăceți, chiar și când nu sunteți de acord cu mine. Fără voi toate postările ar fi fost doar niște citate din cărți scrise întru aducere aminte. Atât. Feedback-ul vostru le-a dat viața, le-a îmbogățit, le-a rescris în eterne căutări și răspunsuri. Datorită vouă am descoperit cărți, bloguri, site-uri, idei atât de fascinante, revelatoare, imaginative, duioase încât zâmbetul m-a însoțit mereu atunci când vă citeam. Și v-am descoperit, fără să vă fi văzut vreodată, prieteni dragi, solidari, empatici. Voi sunteți de fapt cel mai mare câștig pe care mi l-a adus blogul.

La mulți ani, blogule, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai adus în anul care a trecut!

How to Talk So Kids Will Listen (3)

Standard

Episodul 1 și episodul 2. (în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 3: Alternativele pedepsei

Ar trebui să nu ne mai considerăm copilul o problemă care trebuie corectată. Să nu mai credem că dacă suntem adulți avem mereu dreptate. Să nu ne mai speriem că, dacă nu suntem destul de severi, copiii  vor profita de noi.

Vă spun sincer că am fost foarte interesată de capitolul acesta pentru că tot timpul am simțit că poți crește un copil fără a-l pedepsi în niciun fel în ciuda foarte multor opinii de genul „Așa ceva e imposibil.”  Pentru generația părinților de azi pedepsele și bătaia au fost ceva „normal” și chiar nu cred că există persoană care să nu fi fost niciodată pedepsită ceea ce face genul de abordare fără pedepse mai greu de acceptat.

Pentru mulți dintre noi sarcasmul, predicile, atenționările, jignirile și amenințările erau ceva obișnuit în limbajul în care am fost crescuți. 

Primul exercițiu pe care-l propun autoarele este acela de a răspunde la întrebarea „De ce pedepsim?”

Dacă nu-i pedepsești copiii ți se vor urca în cap.

Uneori sunt atât de frustrat că nu mai știu ce altceva să fac.

Dacă nu pedepsești un copil cum va face diferența dintre bine și rău?

– sunt câteva dintre răspunsurile date de părinții participanți la workshop. Toate demontate de aceiași părinți care au trebuit să scrie cum se simțeau în copilărie când erau pedepsiți:

Îmi uram mama.

Mă gândeam „Tata are dreptate, eu sunt rău, merit să fiu pedepsit.”

Începeam să-mi imaginez că mă îmbolnăvesc foarte tare și lor o să le pară rău că m-au pedepsit.

Răspunzând părinții ajung la concluzia că de fapt pedeapsa nu modelează în nici un caz comportamentul, ci dă naștere unor sentimente de ură, răzbunare, vină, autocompătimire, nevrednicie.

Alternativele pedepsei, pe care tot părinții le-au descoperit la workshop lucrând la o situație dată (un adolescent împrumută trusa de scule a tatălui său și le uită în ploaie unde ruginesc) au fost următoarele:

  1. Exprimă sentimente fără a jigni persoana („Sunt foarte furios că fierăstrăul meu cel nou a fost lăsat în ploaie să ruginească”)
  2. Prezintă-ți așteptările. („Aș dori ca uneltele mele să-mi fie returnate după ce au fost folosite”)

–          cred că asta este una dintre problemele relației părinte-copil: faptul că părintele nu exprimă înainte, clar și concis, ceea ce se așteaptă de la copil și presupune că că acesta înțelege, prevede, ghicește.

  1. Arată-i copilului cum să repare ceea ce a greșit. („Cred că se poate unge cu puțină vaselină”)
  2. Oferă-i copilului opțiuni ( „Poți să-mi împrumuți uneltele și să ai grijă de ele sau poți să renunți la privilegiul de a le folosi. Tu decizi”.)
  3. Acționează. (Părintele nu mai împrumută trusa de scule copilului)

Cu ultima soluție eu am avut anumite îndoieli „Oare nu e și asta o formă de pedeapsă?” probabil din cauză că e foarte fină diferența dintre „consecința faptei tale” și „pedeapsa faptei tale”. În primul rând cred că acestă soluție se aplică doar copiilor destul de maturi să poată înțelege logic conceptul de consecință, iar acțiunea părintelui trebuie să se refere strict la fapta respectivă.

  1. Rezolvați împreună problema. („Cum putem face ca să fiu sigur că de fiecare dată când îmi împrumuți uneltele ai grijă de ele?”)

Rezolvarea problemelor implică participarea activă a părintelui și a copilului, se aplică în cazul conflictelor recurente și presupune câțiva pași:

  1. Vorbește despre sentimentele și dorințele copilului.
  2. Vorbește despre sentimentele și dorințele tale.
  3. Căutați împreună soluții.
  4. Scrieți toate soluțiile fără a le analiza sau eticheta.
  5. Hotărâți împreună ce soluții vă plac, care nu vă plac și pe care le veți folosi pe mai departe.

La fel ca și celelalte capitole și acesta se încheie cu întrebările, comentariile și experințele părinților – sursă bogată de inspirație, dar vă las în compania unui paragraf care, la fel ca multe din acestă carte, m-a uns pe suflet:

Avem nevoie de multă încredere ca să înțelegem că dacă ne găsim timpul să ne așezăm și să ne împărtășim sentimentele unei persoane mai tinere, ascultând totodată și sentimentele ei, vom găsi soluția care este bună pentru amândoi. (…) În cazul unui conflict nu mai trebuie să ne mobilizăm forțele unul împotriva celuilalt și să ne preocupăm de cine va învinge și cine va fi învins. În loc de toate astea ne putem folosi energia ca să găsim soluția care să ne respecte pe amândoi ca persoane independente. Îi învățăm pe copii că nu trebuie să ne fie nici victime, nici dușmani. Le dăm instrumentele care să-i ajute să fie participanți activi în problemele cu care se confruntă – acum când sunt acasă și mai târziu în lumea complicată care îi așteaptă.

 

Tabăra Altfel

Standard

Prietena mea, Oana, organizează o tabără cu adevărat diferită de ceea ce știam noi în copilărie. Oana, de abia aștept să se încadreze Delfinul la grupa de vârstă să-l trimit și pe el! 🙂

Te invităm la o Altfel de tabără. O tabără a bucuriei, a relaxării și apropierii de sine, de natură și de ceilalți!
 Cine?
Pentru cei curajoși, care vor să trăiască fericiți și cu bucurie fiecare zi. În principiu, pentru oricine are între 10 și 14 ani
(± 1).
Când?
În 23-27 Iulie 2012.
Unde?
La Moneasa, într-o cabană frumoasă, într-o zonă de pace și energie!
Ce?
Ziua 1: Aflu că “Tot ce am nevoie este la mine”! Resurse, valori, siguranță, protecție, încredere – toate sunt în puterea ta!
Ziua 2: Descoperi răspunsurile la întrebarea: Cine sunt Eu? Ce vreau și cum pot obține?
Ziua 3: Explorezi cum vrei să fii cu ceilalți, cum poți trăi în armonie și bucurie.
Ziua 4: Te uimește puterea gândurilor și a convingerilor pozitive pe care le poți avea.
Ziua 5: Iei cu tine o trusă de unelte utile oricând în viață!
 Cu cine?
Vei fi însoțit de doua trainere cu experiență Oana si Irina.
Cât?
750 lei – 5 nopți cazare, 3 mese zilnic, programul de activități zilnic, materiale, pauze de ceai și petrecerea de final.
 Ce zic alții?
· Mi-a plăcut totul. Am învățat să fiu mult mai ambițios. Plec acasă fericit.
· Am învațat să mă relaxez și să am încredere în mine.
· Am învat cum să îmi controlez emoțiile și să le exteriorizez.
· Să comunic mai bine și să cunosc persoanele mai bine și să țin spatele mai drept.
· În tabără am învat tot ce am eu nevoie; am un suflet!
 Cum?
Te poți înscrie la numarul de telefon: 0745 326 022 sau pe email: oanabob@yahoo.com
Detalii despre tabere gasești pe site-ul nostru: www.tabara-altfel.ro

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (2)

Standard

Primul capitol și prezentarea cărții se găsesc aici (ce e în italics e citat din carte)

Capitolul 2:  Cooperarea copiilor

În momentul în care sentimentele copiilor sunt înțelese și acceptate, cooperarea vine de la sine, de aceea capitolul 2 al cărții mi se pare o continuare logică al primului.  Capitolul începe cu o listă pe care părintele trebuie să o completeze în care scrie tot ce îi cere copilului într-o zi obișnuită („Spală-te pe dinți”, „Stai cuminte” etc). Un exercițiu de conștientizare pentru că de multe ori, intrând pe „pilot automat”,  nu suntem prea atenți la ce și cât cerem de fapt.

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovățim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poți să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Ești tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ți faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ținem prelegeri și să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenționăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu ești și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Știi că mâine ai test și ți-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai ești!”)
  10.    Să nu facem profeții negative. („Știi ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

În momentul când le-am citit mi s-au părut ceva clar „de nefăcut” , dar făcând exercițiul propus de autoare – să scriu cum mă simt eu în toate aceste cazuri – mi-am dat seama că le mai comit și eu (și eu am zis că trebuie să plec chiar dacă el nu vine și deși eu nu am perceput-o ca pe o amenințare așa a fost și că uneori încep și eu cu isteriile „Ai grijă, vine mașina!”)

Ce ar trebui să facem: (situația:  un prospop ud lăsat de copii în dormitorul părinților)   

               1.Descriem problema sau ceea ce vedem.  („E un prosop ud pe patul meu.”)

              2. Oferim informații. („Prosopul îmi udă pătura.”)

              3.  Spunem într-un cuvânt. („Prosopul!”)

             4. Vorbim despre sentimente. („Nu-mi place să dorm într-un pat ud.”) *

              5. Scriem un bilețel. (Pe suportul de prosoape  apare un bilețel pe care scrie: „Te rog pune-mă la loc ca să mă pot usca.”)

Pe mine m-a cucerit ultima metodă (binențeles potrivită pentru copiii care știu să citească) pentru că tot ceea ce iese din tipare (un prosop care vorbește!) ajunge mult mai repede la sufletul copiilor. (un tată povestea că prelua diferite voci, de exemplu de roboți, când dorea să transmită un mesaj). Unul dintre copiii părinților participanți la workshop spunea că agrea tare mult ultima metodă pentru că: „Nu devine din ce în ce mai zgomotoasă!”

Acesta e pe foarte foarte scurt capitolul 2. Poveștile părinților sunt la fel de savuroase și inspirante ca și cele din capitolul 1, dar vreau să vă citez pasajele cu care se încheie capitolul:

Părinții ne-au întrebat:  „Dacă folosesc aceste metode corect copiii mei vor coopera întotdeauna?” Răspunsul nostru a fost: „Sperăm că nu! Copiii nu sunt roboți. Mai mult decât atât scopul nostur nu e să oferim o serie de tehnici de manipulare a comportamentului astfel încât copiii să coopereze întotdeauna.

Scopul nostru e să respectăm  interesul copilului, inteligența și inițiativa lui, sentimentul responsabilității, umorul și  abilitatea lor de a fi empatici.”

* într-o postare ulterioară voi relua subiectul legat de sentimentele părinților dintr-o perspectivă strict personală

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.

Stăpânii timpului

Standard

Am găsit la Laura informații despre inițiativa “Fiecare copil contează!” a celor de la Biochefarm International care a inscripționat fiecare suzetă cu logo-ul NUK și care donează un procent din vânzări organizației Salvați copiii. Am vrut de mult să scriu un text de drag jocului copilăriei și campania aceasta m-a dus exact către postarea cu pricina. Îmi plac mult cei de la Salvați copiii, au derulat câteva programe a căror finalizare s-a văzut într-o țară în care mai trebuie tare multă muncă pentru respectarea drepturilor copiilor. Mai multe informațiii despre campanie găsiți pe facebook și pe twitter, iar despre concursul la care se pot câștiga premii între 100 și 250 euro pe Blogal Initiative.

Pe vremea când eram stăpânii timpului, când mîine și ieri nu existau clipa aceea a jocului prezent ne purta în lumi imaginare în care visul ne reinventa. Acum era în strada cu tei fugă în jocuri împrumutate sau inventate regăsind libertatea primelor timpuri ale lui a fi. Acum era jocul în care ne ascundeam retrăind emoția de a nu fi găsiți și închipuind lumi atotputernice și controlatoare. Acum era energia rotundă în care eram una cu mingea, cu saltul și cu înălțarea. Ba rațe, ba vânători și uneori țări în jocul geografiei personale. Apoi mai mult decât atât Jocul Teilor notat mai întâi firav pe foi de hârtie, reguli elaborate de mâna de copii devenise jocul nostru, doar al nostru, nemaijucat de nimeni niciodată. Acum erau primele chicote înroșite în flori, fete, filme sau băieți aruncând în visare o lume ce curând avea să vină. Acum însemna uneori și grupul nostru închis al fetelor jucând elastic și încercând să atingem văzduhul. Și mica noastră societate în care exersam să fim vânzătoare, mame, actrițe, doctorițe… Acum era goana cu bicicleta în orășelul liniștit la capătul căruia visam să descopăr o peșteră la fel ca Victor și Ursu și Lucia… Acum era în satul bunicilor clipa în care soarele apunea în lunca Mureșului trăgându-și lumina din spicele de grâu care dansau frenetic în încercarea noastră de a mai  prinde o dată lumina. Era momentul în care stăteam epuizați de alergare și soare să mai vedem cum se pictează cerul în calde culori roșiatice și să mâncăm gulii furate din câmp, de la tanti Maria. Era scalda nesfârșită în Mureș, soarele dogoritor și serile în care, necunoscători de superstiții, încercam să numărăm stelele.

În vremurile acelea mereu era acum. Trăiam plenar, acolo în clipă, odată cu timpul, odată cu anotimpurile, cu sărbătorile, cu nevoia inexplicabilă de a fi joc și veselie și energie explodând în universul care ne cuprindea și pe care încercam naivi să-l cuprindem.

… Acum sunt ieri și mâine și poate și probabil. Niciodată sigur, niciodată acum și  sunt prea puțin din jocul care mă definea, întregindu-mă, atunci, demult, în timpurile copilăriei când, stăpânind timpul, îl înțelegeam și-l îmblânzeam…