Monthly Archives: June 2012

Social Media for Parents – părerea mea

Standard

Foarte foarte rar regret că nu locuiesc în București.  De exemplu când mai aud de câte un eveniment care nicicum nu se întâmplă în altă parte. M-aș fi dus la Social Media for Parents. Eu personal mă bucur că astfel de evenimente există. Pentru că blogurile părinților nu sunt cu nimic mai prejos decât restul blogosferei, ba din contră, sunt bloguri documentate, deștepte, inspirate și inspirante, sincere, deschise la minte și poate cu un pas, doi înaintea  societății. Și asta ar trebui să fie amintit cât de des posibil. M-aș fi dus acolo nu neapărat pentru că sunt genul de blogger implicat (mie îmi vine greu să cred că sunt blogger!), ci pentru că discuțiile despre parenting mă atrag mereu. N-am reușit să mă duc acolo, dar printre foarte mici frânturi m-am uitat în direct de pe blogul Adei. Le-am ascultat pe Alice Năstase, la care am admirat naturaleţea sinceră a discursului  – bănuiesc că în spatele ei se ascunde mult exercițiu oratoric, pe Irina Petrea care nici nu m-a impresionat, nici nu m-a intrigat (am văzut-o de vreo câteva ori „în acțiune” și cam știu pe ce cale merg și că avem păreri aproape total opuse, așa că nu m-am mai enervat, dar mi-a dat o idee de o postare viitoare). Am văzut doar finalul discursului Otiliei (cea pe care doream să o văd!), am ascultat-o pe Bogdana (mi-au plăcut tare mult întrebările ei adresate celorlalți), am prins videoclipul celor de la Salvati Copiii legat de protejarea copiilor de pericolele internetului, am ascultat-o pe Monica Jitariuc (zic bine, oare?) de la The Practice vorbind despre strategii de transformare a blogului într-o afacere lucrativă. Și cam atât, din păcate. Dar aștept să apară „reluarea” pe net ca să pot să văd ceea ce am pierdut. Voi, cei care ați văzut totul sau poate chiar ați fost acolo, ce credeti că am pierdut?

Vă las cu prezentarea Laurei care a fost acolo și cu videoclipul despre care povesteam.

Practic (1)

Standard

M-am gândit să inițiez o rubrică de aplicații practice (mamă, ce tehnic sună!), adică am încercat exercițiul cutare, am avut rezultatul cutare. Mi-ar plăcea tare mult să aud și ideile voastre!

De pe la 9 luni la noi spălatul pe cap a fost sport extrem (mi-am descoperit abilități de contorsionist nebănuite) și film de groază (dacă trăiam în altă țară, sigur ne bătea Protecția Copilului la ușă la ce urlete se auzeau când o picătură îndrăznea să intre în ochi!). Sar peste faptul că am înțeles că e o perioadă, că e o temere normală, că li se întâmplă multora. Cu toată empatia mea și cu toată dragostea lui sinceră pentru stat în apă spălatul pe cap era un chin. Așa că citind eu din cartea de suflet despre autonomie m-am hotărât să abordez altfel problema.

–        Uite, observ că te deranjează când te clătesc pe cap.

(ochi mari)

–        Oare cum să facem să te spăl pe cap și să-ți placă sau măcar să nu te deranjeze?

–        Stii cum facem?

–        Cum?

–        Mă speli cu șampon și mă usuci așa.

–        Hahaha – râsete pe ambele părți.

Nu-i bine, zic în gând. Nu merge, încă e prea mic, tot eu trebuie să vin cu ideea. Vă spun sincer că așa am gândit și tare mai greșeam. Avea să mi-o demonstreze fiul meu peste câteva zile, la următorul clătit pe cap:

–        Îmi dai prosopelul acela mic al meu?, m-a rugat.

–        Ți-l dau.

–        Uite, mama, îl țin așa pe față, las capul pe spate și nu-mi intră apă în ochi.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…. Nu-mi venea să cred. După vreo 3 ani de chin la baie el găsise soluția. Eu bătusem câmpii pe toată perioada asta. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…

Nu m-am blamat prea mult. M-am felicitat că mi-a venit ideea chiar și mai târziu. Mai bine decât niciodată, nu?

P.S. Prosopelul cu pricina se face leoarcă de fiecare dată, dar ce mai contează????

Voi ce idei interesante mai aveți?

Uneori

Standard

Uneori ma simt o ciudata pentru ca iubesc

desenele pe pereti

tipetele ascutite de fericire

copiii care ma contrazic

hainele murdare

desenele fara contur

picioarele care sar in balti

intrebarile grele

chiar si pe NU

frezele fistichii

cuvintele stalcite

alergatul fara sens pentru adulti

………………………………….

………………………………….

………………………………….

altfel.

How to Talk So Kids Will Listen (4)

Standard

Dacă credeați că am terminat cu cartea asta (sau cu blogul la cât de rar scriu … ) vorba ardeleanului, apăi mai staț o țâră. La fiecare capitol din carte aveam sentimentul acela de uimire, că e „cel mai cel” ca după aceea să descopăr că următorul parcă-mi place și mai mult (noroc că englezii ăștia își pun cuprinsul la început că dacă o țineam tot așa eram în stare să zic că tocmai ăla e câștigătorul titlului de the best). Dacă doriți să revedeți sau ați ajuns aici căutând alte chestii avem episodul 1, 2, 3.

Capitolul 4:  Încurajarea autonomiei

Sincer, sincer la partea cu autonomia  eu m-am simțit mereu defazată. Pe când citeam eu cum trebuie să-ți lași copilul independent și cum nu trebuie să fii cloșcă legată de copil și pe când eu ziceam „Da, da, cred!” copilul mai tare se agăța de mine. Chit că eu citeam și-l vroiam independent! Chit că nu eram de fapt cloșcă. Nu intru în detalii că s-a discutat destul de mult despre asta, dar probabil într-o zi mă adun să-mi spun și eu pe larg părerea. Pe scurt: autonomia copilului trebuie să meargă mână în mână cu vârsta și nevoile copilului. Că pentru asta mama/tata trebuie să fie detectiv, vrăjitor, psiholog, citittor în semne e drept. Dar drept e și că ne dorim ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar să vedem ce spun autoarele…

În primul rând mi-a plăcut că autonomia nu e doar un concept care să dea frumos în statistici, ci de fapt e o sumă de pași mărunți în care observi copilul, îi dai spațiu pentru a se desfășura, încerci să nu intervii când nu ți se cere ajutorul, ești acolo când are nevoie de tine. Ce m-a învățat pe mine capitolul acesta? Să fiu acolo cum/când are el nevoie. Nu țineam neapărat să fiu acolo ca să-mi satisfac mie vreo nevoie, dar greșeam grăbind lucrurile: îl îmbrăcam eu pentru că ne grăbeam, făceam eu că ieșea mai bine, etc etc. Citind capitolul acesta m-am relaxat, el m-a făcut să-mi dau seama că aloc de fapt ceva timp pentru o realizare enormă a copilului așa că balanța a înclinat greu spre „Hai să vedem cum faci tu asta!” în loc de eternul „Ne grăbim!”.

Le spunem copiilor ce să mănânce și cum să se îmbrace pentru că ni se pare nouă mult mai ușor. (…) Trebuie să luptăm cu noi înșine pentru a nu mai vedea eșecurile lor drept eșecurile noastre. E greu să le dăm voie celor dragi să se lupte și să facă greșeli când suntem siguri că doar câteva sfaturi înțelepte îi pot scăpa de durere și dezamăgire.

         1.      Lăsați copiii să facă alegeri. „Vrei pantalonii gri sau pantalonii roșii?”

         2.    Respectați încercările copiilor. (ideea aici e să nu ne repezim să rezolvăm noi, când copilul nu reușește, ci doar să facem o remarcă încurajatoare). „Să-și legi șireturile necesită multă îndemânare.”     

         3. Nu puneți prea multe întrebări. (pentru copiii care merg la școală sau la grădiniță e de evitat asaltarea lor cu tot felul de întrebări despre cum a fost ziua, când chiar au ceva de spus, copiii vor spune într-un fel sau altul) „Mă bucur să te văd. Bine ai venit acasă!”

         4. Nu că grăbiți să oferiți răspunsuri. „E o întrebare interesantă. Tu ce crezi despre asta?” (de multe ori copilul are deja ideea lui și doar dorește confirmarea)

        5.  Încurajați copiii să caute răspunsuri în afara casei.Tată, peștele meu pare bolnav… Ce să fac?”

Mă întreb dacă nu cumva ne pot ajuta la pet shop.”

      6.    Nu distrugeți speranțele. Asta e preferata mea! De multe ori din dorința de a feri copiii de dezamăgiri, părinții limitează foarte mult posibilitățile copiilor. În loc de „Nu vreau să fii dezamăgit. De  ce să dai o probă pentru rolul principal când nu ai nici un fel de experiență în actorie?”  mai bine „Deci dai probă pentru piesa de teatru? Asta sigur e o experiență interesantă!”

Fiecare idee prezentată mai sus este dezbătută și ilustrată cu experiențele părinților participanți la workshop: de exemplu unii părinți susțineau că a impune alegeri limitate (ca la punctul 1) e o forțare a copilului înspre a alege ceea ce dorește părintele, iar alternativa găsită tot de părinți era chestionarea copilului, acesta găsind o soluție care să-i convină și lui și părinților.

Pe lângă aceaste metode  de încurajare a autonomiei autoarele propun și altele: respectarea corpului copilului (ah, cum mă repezeam și eu să suflu nasul fără să spun nimic uitând că nu sunt stăpâna acelui nas!); nu vorbiți despre copil de față cu el, oricât de mic ar fi; urmăriți când e copilul cu adevărat pregătit pentru ceva.

La câte aș fi avut de spus am povestit puțin din capitolul acesta chiar dacă nu pare așa. A fost un capitol care a avut un impact destul de mare asupra comportamentului meu, m-a relaxat, mi-a deschis mult ochii și m-a făcut să caut soluții acolo unde nu gândeam.

De 1 iunie cu întârziere

Standard

Îmi pare tare rău că a trecut 1 iunie fără să urez ceva de drag copiilor. Dacă ar fi să aleg un singur lucru care să reprezinte copilăria aș alege alergatul. Vă amintiți cum alerga Phoebe din „Friends”?

Despre alergatul acesta vorbesc. Toată libertatea, fericirea, prezentul pământului e în fuga jocului unui copil. Știți copiii aceia „agitați”, care aleargă fără nici o grijă, țipând de parcă toată lumea e a lor? Îi știți? Copiii aceia obositori, spaima adulților încarcați de atâtea și atâtea griji? Aceia sunt copii fericiți.

LA MULȚI ANI!