Monthly Archives: March 2013

Luna Pădurii

Standard

Eram prin clasa a 6-a, cred, când una din multele profesoare de muzică perindate în anii de gimnaziu venise cu ideea de a ne impulsiona să ascultăm muzică simfonică, rugându-ne să închidem ochii și să ne imaginăm ceea ce muzica trezea în noi. După ce muzica se termina, povesteam ce ne închipuisem în diferite momente ale bucăților muzicale. Ei, multe apăreau din imaginația unor copii (în vremurile acelea, la aproape 12 ani, încă eram copii), dar eu îmi imaginam invariabil păduri. Păduri tomnatice încălzite de frunze viu colorate, păduri verzi de primăvară în care aproape simțeam mirosul pământului reavăn, păduri întunecoase de brad cu paturi primitoare de mușchi și aer de gheață. Păduri senine, păduri după furtună, păduri călduroase și păduri colorate de flori curajos ivite chiar lângă ultimele ochiuri de zăpadă. Fascinația mea pentru păduri nu a dispărut nici azi, iar pădurile, fie ele reale sau doar imaginate, au rămas marea mea oază de relaxare. Azi pădurile sunt mult mai mult decât atât: pot fi locuri ideale de petrecut timp de calitate cu copiii, dar și un prilej pentru a-i responsabiliza pe cei mici, pentru a le explica darul imens pe care plantarea unui copac sau curățarea unei păduri îl face Pământului.
Vă spun toate este pentru că e Luna Pădurii la Editura Cartea Copiilor celebrată prin cartea Basmele Pădurii a Rinei Singh. Iar eu iubesc pădurile și poveștile lor sunt mereu surprinzător de captivante.
basmele-padurii

Advertisements

Totul se oprește la mine!

Standard

L-ai bătut? Bine i-ai făcut! Las că nu pățește nimic. Să se învețe. Și eu i-am dat ieri. Și după aia o venit la mine și mi-o arătat, uite mi s-o înroșit și încă mă doare și i-am zis foarte bine, să știi să asculți data viitoare. Las, nu-i bai că l-ai bătut. Nu pățește nimic. Foarte bine i-ai făcut. Să se învețe minte. M-am uitat la ea. Avea vârsta mea și ochii lăsați în jos. Vorbea tare la telefon în troleibuz și îmi doream să tacă, doar să tacă. Toți, în jurul ei, impasibili ca și cum totul era așa cum trebuie să fie și doar eu șocată și înecată de o greață îngrozitoare. Și de frica de a fi la fel ca ea.
Cine sunt eu să-mi dau cu părerea m-am întrebat în toate serile în care oboseala, stresul, grijile, problemele mă făceau să-mi pierd cumpătul, să ridic tonul și să uit de respectul pe care-l port copilului meu. Oare în ăștia 4 ani i-am plantat fără să vreau cuvinte care sugrumă? Nu l-am etichetat, dar dacă totuși … ? Dacă m-au năpădit toate și am uitat să fiu așa cum am fost în primii 2 ani? Nu l-am bătut și nici nu m-am lăudat cu superioritatea mea, dar dacă inconștient am blamat, certat, etichetat? Dacă? Pentru că de multe ori cuvintele bat mai groaznic decât o palmă sau o curea. Pentru că sapă zeci de ani și pentru că uneori, din păcate, merg mai departe de la o generație la alta ca o mutație genetică de care nu poți să scapi. Le cărăm în noi ca o povară perfidă și ascunsă și uneori sunt celule din corpul nostru și nici nu mai știm că le cărăm.
Dar faptul că le văd e primul pas pe care pot să-l fac. Vreau să sper că pot să mă schimb. Să recunosc că uneori greșesc, că nu am fost niciodată perfectă, dar că-mi doresc să fiu mai bună azi decât am fost ieri. Că violența nu e niciodată o opțiune. Că uneori vine de departe din părinți și părinții lor și părinții părinților lor și poate chiar de mai departe. Atât de departe încât am uitat cât poate fi de otrăvitoare… Dar noi putem fi atât de puternici încât să alegem să se oprească la noi. Să nu o dăm mai departe, iar copiii noștri și copiii copiilor noștri să nu știe că ea a existat vreodată în noi.

Un copil prost n-am întâlnit nicicând
doar unul pe care l-am văzut făcând
lucruri pe care nu le înțelegeam
sau altfel decât mi le închipuiam;
am văzut un copil ce n-a descoperit
unele lucruri pe care eu le-am trăit,
dar că era copil prost nu pot spune.
Gândește-te înainte să pui acest nume
Era un copil prost, sau mai bine,
știa doar alte lucruri decât tine?

(cântec de Ruth Bebemeyer din Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieții de Marshall B. Rosenberg)

Când am prejudecăți

Standard

Îmi place să cred că nu am prejudecăți. Cred sincer că oamenii sunt oameni indiferent de naționalitate, culoare sau opțiuni religioase și încerc să-i înțeleg atunci când mi-e greu să-i înțeleg. Cu toate astea în ultime vreme simt o strângere de inimă când văd câte o mamă putătoare de rochii colorate cu un bebeluș în brațe. Pentru că, nu știu cum se face, dar tot în ultima vreme aceste mame obosite și pierdute își bruscheză bebelușii, îi zgâlțâie, urlă la ei sau îi pocnesc. Și eu brusc nu mai suport să le văd, închid ochii, îmi îndes căștile în urechi și îmi imaginez că trăiesc în cu totul altă lume.
Așa că azi când a venit la mine în parcarea supermarketului cerându-mi bani m-am uitat la copilul din brațele ei și am avut o strângere de inimă. Când s-a îndepărtat am auzit-o ridicând tonul:
– Știi ce o să-ți fac? Știi?
Și dintr-o dată a început să-și pupe zgomotos bebelușul care râdea pierdut în fericire. S-a îndepărtat cântându-i jucăuș și m-a lăsat într-o lume de emoții și speranță.

Happy mărțișor, dragilor!