Monthly Archives: April 2013

Balada copilului abuzat

Standard

Știu că versurile acestea nu au fost gândite și la nivelul relației părinte-copil, dar mie mi se pare că se potrivesc foarte bine (poate sunt de folosit în terapie pentru adulții care au suferit abuzuri în copilărie). Țara ca părinte (o idee care mă bântuie cam de când am început blogul)…

Stau singur și mă-ntreb
De ce-am plecat de-acasă
Să fie blestemul
De veacuri ce ne-apasă

Căci n-am greșit cu nimic
Doar cât am pătimit
Hulit am fost fără rost
De cei ce i-am iubit

Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Și zorile s-au dus
Ce rece bate vântul

Am așteptat înfrigurat
Să mă întorc ‘napoi
M-ați judecat, condamnat,
Dar cine sunteți voi?

Căci timpul nostru s-a scurs
în umbra marelui urs
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrățișare
Astăzi doare sărutul pe obraz

Dar dați-mi viața ‘napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot și de doi ani de pribegie
Înc-o mie dulce-a mai rămas

Căzut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s speranțele?
N-a mai rămas niciuna

Un gând subit, nerostit
Mă-ncremenește-n loc
Ce-am așteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat

Dați-mi viața n-apoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot și de voi
Prieteni de beție
Dintr-o mie câți au mai rămas

Și timpul vostru s-a scurs
La umbra marelui urs
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrațișare
Astăzi doare sărutul pe obraz.

(Phoenix – În umbra marelui urs)

https://www.youtube.com/watch?v=VTiIhZcXLSM

Advertisements

Gânduri…

Standard

Un articol la care mă tot gândesc de când l-am citit. La așteptările noastre, ale părinților, la fricile care nu ne limitează doar pe noi, ci mai ales pe copiii noștri. Câți putem spune cu mâna pe inimă că ne-am încuraja copilul ca după terminarea liceului să aplice pentru o slujbă ce constă în număratul broștelor țestoase și să nu meargă la facultate la fel ca toți, (toți, da?) colegii lui? Câți ne-am susține propriul copil când ar face voluntariat în loc să meargă la facultate așa cum merg toți? Câți n-am pune în balanță viitorul sigur și călduț versus toană de adolescent? Câți am spune cu mâna pe inimă că ne-am dori ca fiul sau fiica noastră să-și urmeze visele, orice ar însemna asta (poate visul lui ar fi să spele bătrâni paraplegici într-un azil de bătrâni pe un salariu de nimic)? Mă bântuie din articol și „rețeta succesului” despre care vorbește autoarea pentru că știu rețeta asta prea bine. Am văzut-o ani în șir în privirile disperate ale unor părinți care căutau o formulă magică prin care copiii lor să devină cineva, uitând să le spună că ei chiar sunt Cineva. Părinți cu instinctele atrofiate și atât de obosiți de pesimism, de temeri, de orgolii inutile încât rețeta asta devenea unica salvare a unor copii care nici măcar nu aveau nevoie de salvare. Părinți care nu puteau avea încredere în copiii lor pentru că, de fapt, nu aveau încredere în ei înșiși. Pentru că nici pe părinți nimeni nu i-a „învățat” cum să aibă încredere…
Până unde sunt eu dispusă să merg? Mi-aș susține cu adevărat copilul și l-aș lăsa cu inima ușoară să aleagă orice își dorește să facă? Aș avea răbdare? Aș avea răbdare infinită? Dar, mai ales, aș avea încredere?…

Eu cu mine

Standard

Copiii învață prin imitație – nu mai e o noutate pentru nimeni. Exemplul nostru – ceea ce suntem noi și ceea ce facem noi – e mai puternic decât mii de condiționări, amenințări și predici puse la un loc. Ca să educ un copil, trebuie să mă educ întâi pe mine. E probabil cel mai anevoios drum pe care am pornit vreodată, un drum care nu se va sfârși decât atunci când nu voi mai fi. O călătorie care nu încetează să mă uimească și să mă învețe un lucru: cât de mult mai am “de muncit” la devenirea mea.
Pfaaaaai, tare mai sunt aiurit”, se tot gratula Delfinul mai zilele trecute și mă uitam la el și nu înțelegeam de ce ar avea o asemenea percepție despre sine. Chiar nu mi se părea mai aiurit decât ești la 4 ani. Și totuși se autoapreciase de câteva ori în felul acesta. Până mi s-a aprins beculețul: el spunea despre sine ceea ce mă auzea pe mine că zic… despre mine. Pentru că el nu preia doar părerea pe care o am eu ca părinte despre el, ci și părerea pe care o am eu despre mine. De la mine învață și cum să relaționeze cu sine, cum să se perceapă și cum să se autoevalueze. De la cum mă tratez eu, cum mă văd eu și cum mă raportez eu la alții și la mine el, neavând alt termen de comparație, învață să preia și să aplice toate acestea asupra lui.
Din ziua aceea (textul acesta e gândit de prin iarnă) am început să fiu puțin mai atentă la cum interacționez cu mine însămi: de la a găsi soluții când gratulările mi-au scăpat pe gură „Cred că dacă îmi fac o listă cu ce am de rezolvat nu o să mai uit.”, până, pur și simplu, la a fi mai atentă la ce spun despre mine și de a mă purta mai frumos cu mine.

Așa că, dragii mei cititori, îndrăznesc un sfat: Fiți buni cu voi înșivă! Tratați-vă cu respect, cu iubire, cu înțelegere, cu admirație, cu încredere și cu multă răbdare. Dacă nu o puteți face pentru voi (știu atât de mulți oameni cărora li s-a inoculat în copilărie ideea că sunt niște persoane care nu merită nimic bun și prin urmare se tratează execrabil) faceți-o pentru copiii voștri. E unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le puteți da mai departe.

BE KIND TO YOURSELF

(căutând sursa pozei, văzusem ceva în genul acesta pe Facebook, am dat peste linkul acesta)