Poster

Standard

Atât de mult mi-a plăcut posterul când l-am găsit pe Marvelous Kiddo că l-am pus pe desktop. Apoi m-am gândit să fac și eu. Și repede-repede mi-au venit niște idei. (pentru un efect mai puternic am repetat propoziția cu vârsta). Mai am multe gânduri care nu mi-au încăput, dar am de gând să mă mai joc pe niște coli pe care să le plasez strategic prin casă. Ca să nu uit. Ce ziceți, aveți chef să vă jucați și voi? Pentru că vreau să mă inspir și de la alții. Așa că, dacă vreți, considerați că e o leapsă. Desenați, puneți pe blog și anunțați-mă să vin să văd.

Să aveți o săptămână frumoasă!

Generaţii

Standard

Pe una dintre terasele minunatului Sibiu copilul îşi bagă capul între tăbliţele acelea în formă de acoperiş pe care e scris meniul. Râde de se prăpădeşte. Râd şi eu, dar trag cu coada ochiului la cei de la mese. Pentru că mica pesimistă din mine se aşteaptă mereu să vadă priviri dezaprobatoare, critici, ameninţări şi alte chestii la fel de „pozitive” atât de dragi mie. Lumea e plicitisită, dar un domn de vreo 60 de ani de la o masă râde şi el de fericirea copilului. „Clar, e neamţ!” Marea pesimistă din mine îşi aduce aminte de nenumăratele dăţi în care bunici de România în faţa plânsetelor publice ale copilului meu (da, plânge!) au scos din jobenul propriei lor educaţii „magicele” „te dau la tigani”, „ te bag in sac”, „ te duc cu mine”, „se supără mami”, „nu-i frumos”, „ e ruşine” şi câte şi mai câte. În faţa râsetelor aceiaşi bunici trec obosiţi şi blazaţi fără să privească. M-am obişnuit să trăiesc într-o ţară veşnic nepregătită pentru copii unde „drepturile” copiilor e doar un cuvânt în vreo lege. Neaplicată. O tară tristă care priveşte mereu înapoi, îndoită de griji şi dureri. De oameni care prea puţin învaţă de la copii să se bucure de lucruri simple. O ţară care te face să te simţi vinovată că „stai” 2 ani acasă, alăptezi, pui copilul pe primul plan, îl respecţi, îl consideri egalul tău, că nu urli la el, că nu-l ameninţi, că nu-i dai aşa măcar din când în când câte o palmă la fund. De drag. Etc. O ţară anacronică şi obosită…

De fapt nu vroiam să scriu atât de trist. Vroiam să spun că mi-a plăcut la nebunie ce a tradus Andreea. Că aş face postere cu vorbele alea şi le-aş lipi pe stâlpi. Dar nici în culmea optimismului nu aş crede că marea majoritate a bunicilor României pot fi aşa. Contraziceţi-mă. Vă rog!

P.S. Tot la Sibiu, mai târziu în seara respectivă, când împreună cu draga mea prietenă ne fugăream copiii prin piaţă într-o fugă a libertăţii cu braţele larg deschise în râsete şi fericiri cum numai la 2 ani poţi găsi, acelaşi domn a trecut pe lângă noi şi ne-a salutat zâmbitor în germană. I-am răspuns în engleză şi am râs că vorbeam aceeaşi limbă. Lângă noi o mămică obosită tocmai îşi pălmuia copilul sub un an că nu vroia să stea în cărucior.