Monthly Archives: June 2011

Creșa

Standard

Uuuuf că tare grea poveste mă mai așteaptă… Scriu textul ăsta gândindu-mă că poate va folosi cuiva, dar vreau să subliniez că prezint opinia mea pur subiectivă.

Când ăsta micu se apropia de 2 ani am început să caut variante pentru un stabiliment educațional (ha!) în care să se integreze și el frumos ca eu să mă pot întoarce (aș fi scris pe „plantație”, da nu pot pentru că mie îmi place meseria mea) undeva la muncă. Bunicii au fost tăiați de pe listă pentru că locuiau în alte orașe și nu mi-ar fi plăcut să fiu mamă de sâmbăta și duminica. Sincer-sincer opțiunea mea ideală era o grădiniță particulară, dar…din rațiuni financiare nu s-a putut. Așa că am ales creșa. Am suferit într-un fel pentru că mă întrebam dacă e alegerea cea mai bună, mi-am făcut procese de conștiință, dar… am mers înainte cu alegerea mea bună sau rea…

Să o luăm metodic:

  1. Pregătirea lui. Pentru că după ce a început să vorbescă puțin mă/se întreba unde dispare tata dimineța îi povesteam că pleacă la serviciu și se întoarce. Cu vreo lună, hai 2, înainte de ziua zet am început să-i povestesc că la fel ca și tati mă voi duce și eu la serviciu, el va merge să se joace cu copii, să mănânce și să doarmă acolo, iar eu voi veni să-l iau după ce se trezește, că îmi va fi dor de el, că mă voi gândi la el, că îl iubesc la fel de mult. Etc.
  2. Pregătirea mea. Într-un fel am simțit că vine o altă etapă în viața noastră. Am simțit dinainte că el e pregătit pentru așa ceva. I-am oferit doar informații pozitive legate de creșă și am încercat să-mi ascund orice sentiment de nesiguranță, neîncredere, teamă. Da, le-am avut. Cred că orice mamă le are…
  3. Ziua zet. Și-a dus cu el o jucărie de pluș cu care dormea și o carte ca să aibă obiecte de legătură între mediul cunoscut (singurul, dealtfel) și noua locație. A plâns. A 2-a zi zet: a plâns puțin. A 3-a zi zet: a mai plâns puțin. A 4-a zi zet: abia am apucat să-l îmbrățișez că a și luat-o la fugă spre grupă. Mi-am șters toate apele de pe mine, am scos toate oftaturile adunate în 2 luni de pregătire și am decretat că îi place.
  4. Părți bune ale operațiunii creșa. (nu neapărat în ordinea asta!)

a)      Clădirea. Curată, modernă, aerisită. Mobilier conceput pentru a respecta siguranța copiilor. Jucăriile alese pe același principiu fără părți mici detașabile, fără colțuri. Curte interioară cu iarbă și jucării.

b)      Personalul medical. Fiecare grupă avea o asistentă medicală și 3 infirmiere care lucrau câte 2 pe tură. Medicul îi consulta de cel puțin 2 ori pe săptămână, iar pentru copiii care lipseau mai mult de 3 zile părinții trebuiau să aducă dovadă de la medicul de familie că sunt sănătoși. (poate din cauza asta pe când Clujul fremăta de epidemii de rujeolă și scarlatină, în creșă nu a fost nici un caz de îmbolnăvire).

c)      Mâncarea. Meniul era conceput de către un medic nutriționist și s-a concentrat pe a aduce un aport echilibrat de vitamine și minerale. Multe legume, carne doar de pui și vită, cel puțin un fruct pe zi.

d)      Beneficiile socializării. Și-a dat drumul la vorbit foarte rapid și sunt ferm convinsă că dacă n-ar fi fost în colectivitate în anul acesta progresele la capitolul comunicare erau mai reduse. A acceptat să stea pe oliță doar pentru că stăteau și ceilalți copii (acasă stătea circa 5 secunde și o tulea prin casă). Nu s-a obișnuit exclusiv cu olița, dar a fost un mare pas înainte. Și-a învins puțin timiditatea. A devenit mai descurcăreț și mai independent.

e)      Îngrijirea. Dacă ne luăm de partea fizică, fără reproș. Copilului îi era schimbat pampersul când era necesar, era hrănit  și mi-a plăcut că l-au încurajat mereu spre independență în a mânui lingura și furculița chiar dacă asta a însemnat mai multă mizerie în jur. Copiii care foloseau suzete, aveau voie cu ele la somnul de amiază.

  1. Părți proaste

a)      Locuri puține, cereri multe. 22 de copii în grupă. Chiar dacă fiecare copil avea pătuțul lui mi s-a părut că e prea mult pentru 2 doamne câte erau pe tură.

b)      Unele doamne îngrijitoare nu au fost model de empatie. Îmi închipui că ar fi fost foarte greu să asculte fiecare copil, dar din păcate uneori nu au ascultat nici părinții. (știu, am așteptări mari)

c)      Boc. Sau Jeffrey Franks. Sau 20 de ani cu idioți în frunte. Habar nu am cine e responsabil pentru blocarea posturilor bugetarilor, dar în momentul în care infirmierele au început să plece (că salariile sunt mizerabile) nu s-au mai putut face angajări și uneori pe tura de după-amiază era doar câte o îngrijitoare/asistentă la o grupă. Foarte greu să pui pe oliță/schimbi, îmbraci, ai grijă de fiecare copil. Nu mi-a plăcut deloc că în ultima perioadă după somnul de amiază îi găseam în pătuțuri și nu jucându-se cum o făcuseră până atunci doar pentru că doamna/doamnele nu puteau și să-i supravegheze și să-i preia pe fiecare cum se trezeau. Tot din cauza măsurilor de criză la grupa Delfinului s-au perindat în 9 luni vreo 7 îngrijitoare diferite. La revedere cu sentimentul de siguranță al copilului!

d)      Nerespectarea orarului. Deși programul creșei era până la ora 5 jumătate după-amiaza, de multe ori la 4 și jumătate nu mai era picior de copil pe acolo. Uneori la ora 5 creșa era deja închisă. M-am întrebat de multe ori ce fac mamele care lucrează până la 5 sau chiar 6 după-amiaza…

e)      Banii. Oficial plăteam 6 lei pe zi, adică doar mîncarea. Neoficial părinții cumpărau consumabile (șervete, hârtie, săpun), jucării și alte lucruri necesare.

f)      Serbările. Să insiști ca un copil de 2 ani care de abia vorbește să spună o poezie e de râsu-plânsu și unul dintre motivele pentru care am visat la grădinița particulară.

g)       Răcelile. Cred că nu contează la ce vârstă intră copilul în colectivitate răcelile sunt bine atașate de primul an de creșă/grădiniță. În afară de o bronșită și 2 cazuri de roșu în gât noi am scăpat ușor zic eu, dar nasul a curs din toamnă până în vară. Adică încă mai curge.

h)      Greșeala mea. Mare! Am început să povestesc cu alte persoane, dar de față cu copilul despre nemulțumirile mele legate de creșă. (cele prezentate la punctul c). Rezultatul a fost că după o săptămână acasă cu un banal roșu în gât copilul meu care alerga la grupă și îmi făcea pa-pa din mers nu a mai vrut să meargă la creșă. Să plângă în hohote că nu mai merge. Și asta doar pentru că eu am gestionat nepotrivit situația. Mi-am învățat lecția!

Concluzii: nu am. Chiar nu știu dacă creșa e o alegere bună sau rea. Nici măcar nu știu dacă din punctul nostru de vedere am greșit sau nu…Până la urmă depinde de fiecare părinte cum privește chestiunea…

Advertisements

Despre ascultare și înțelegere

Standard

Pentru că în postarea precedentă s-a vorbit despre înțelegerea și, implicit, ascultarea copiilor m-am gândit să mai amintesc câteva idei prezentate de John Gray în „Copiii sunt din rai” (Editura Vremea, București, 2008, trad. Maria Giugariu):

Când copiii se opun să coopereze, înseamnă că o parte din ei vrea sau are nevoie de altceva. Acestă nevoie sau dorință nemărturisită trebuie identificată și satisfăcută. (…)

Rezultatul înțelegerii acestei împotriviri este că imediat acesta va scădea. Când li se dă de înțeles că ați luat la cunoștință de ceea ce vor și de cât de important este pentru ei, atunci nivelul lor de rezistență va coborî. Nu este suficient doar să înțelegem copiii, trebuie să reușim să le comunicăm că într-adevăr am înțeles. (…)

De exemplu, un copil de cinci ani vrea o prăjitură, dar mama lui vrea să aștepte până după masă.

Bobbie: „Mamă, vreau o prăjitură.”

Mama: „Este aprope ora mesei. Vreau să aștepți până mâncăm, apoi o să-ți dau una.”

Bobbie: „Dar vreau acum…”

Copilul izbucnește într-un acces de furie. Mama îl ascultă întâi ca să înțeleagă pricina pentru care se împotrivește. După ce l-a ascultat, îi spune calm: „Știu că vrei o prăjitură acum. Ești supărat fiindcă vrei o prăjitură și eu nu-ți dau. (…)” Apoi mama îi spune: “Tot trebuie să aștepți până după masă.” Uneori acest tip de înțelegere va fi suficient, dar uneori copilul va vrea mai mult înainte să coopereze. (…) Deși Bobbie continuă să se opună, rezistența lui este de altă natură. A trecut la supărare, la dezamăgire sau tristețe. Mama îi spune: „Înțeleg că ești trist. Vrei o prăjitură acum și nu vrei să aștepi. Ai mult de așteptat. (…) Te asigur că o să o primești. Îți promit. Vino aici, dragule, să te îmbrățișez. Te iubesc atât de mult.”

Dacă copiilor nu li se dă voie să opună rezistență, în interiorul lor va crește senzația de frustrare care va izbucni la suprafață exact atunci când atenția părinților va fi cel mai mult îndreptată spre altceva. (…) Dați-le de știre permanent că îi vedeți și îi ascultați. (…)

Ca să comunicați că ați auzit și înțeles nevoile și dorințele copiilor, trebuie îndeplinite două condiții. Părintele trebuie să comunice mesajul, dar și copilul trebuie să fie conștient de nevoia de a fi ascultat și nu doar de dorința de a primi prăjitura acum.(…) următorul pas pe care trebuie să-l facă părintele este acela de a identifica sentimentele de supărare sau frustrare ale copiilor cu calm și căldură. Dacă părinții recunosc aceste sentimente, copiii devin conștienți de ceea ce simt.

Binențeles că nu există o formulă magică de spus copilului pentru a-l face să se simtă înțeles, iar, în identificarea sentimentelor, părinții se pot ghida și după alte semne, gen limbajul corpului sau tonul vocii. Pe aceeași temă am găsit un articol interesant (dacă folosește cuiva, pot să-l traduc) și numai pentru că amintește unul dintre citatele mele preferate:  „Avem două urechi și o singură gură tocmai pentru a asculta mai mult și a vorbi mai puțin.”

Mic tratat de analiză aplicată a crizelor de furie

Standard

La 2 ani și jumătate suntem în mijlocul crizelor de furie. Destul de șocant, dacă mă gândesc că Delfinul nu a plâns în primii 2 ani, cât în acestă ultimă jumătate. Avem ora, criza de furie și visul meu de a scrie eseuri într-o pădure.  Cu toate acestea, eu cred că aceste crize de furie sunt necesare, că lacrimile și toate frustrarea mai bine ies afară, decât să rămână înăuntru. Așa că le privesc ca pe ceva care trebuie să se întâmple. Le urăsc, îmi termină neuronii, dar în mijlocul lor eu sunt incredibil de calmă. Am 2 modalități în care reacționez la crizele de furie: ori iau copilul în brațe și-i repet că îl înțeleg că e supărat/nervos/frustrat (identificarea emoției negative, chestie preluată de la John Gray, chiar diminuază intensitatea crizei), ori, când copilul nu mă lasă să pun mâna pe el, mă retrag și-mi cânt să mă detașez (primul cântec care mi-a venit în minte, I will survive, a fost ales pentru că mă binedispunea întotdeauna, dar trebuie să recunosc că și mesajul se potrivea de minune). Ca să înțeleg crizele de furie am trecut prin nenumărate analize, procese de conștiință (ale mele), supărări (ale copilului), sfaturi (ale eternilor binevoitori) și urări printre dinți (ale vecinilor)

Dintre motivele acestor crize pot aminti:

–        Frustrarea. La ordinea zilei. Incapacitatea de a se face înțeles e marea noastră provocare. Problema e că începe să plângă și atunci chiar că nu mai am șanse să-l înțeleg. Uneori mă întreb cum se poate ca un copil crescut cu toată empatia de care am dat eu dovadă să fie atât de frustrat. Poate tocmai de aceea, pentru că a fost obișnuit cu mult și are așteptări mari. Încerc să mă adaptez și o privesc ca pe o provocare. (rebusurile nu prea au fost pasiunea mea, dar acum încet-încet încep să mă specializez :)) Calmul și explicatul că vreau să-l înțeleg și că el mă poate ajuta, par a fi cele mai bune metode.

–        Nevoia de independență. La noi merge mână-n mână cu frustrarea: copilul se enerveză, de exemplu,  că nu poate să se încalțe și circul de stat e pe noi. Am observat o îmbunătățire când i-am explicat (a vreo 86-a oară) că doar îl ajut dacă are nevoie, că se descurcă mult mai bine ca zilele trecute și că în curând va putea face totul singur.

–        Oboseala. Foarte ciudat, ca bebeluș el nu prea plângea de oboseală. Adormea foarte repede și totul era rezolvat. Dar odată cu intrare în colectivitate, lucrurile s-au schimbat: ieșirea din mediul cunoscut, agitația de acolo, încărcătura emoțională, extrasul din pat la ore mici, îmbrăcatul la aceleași ore, un insuficient somn de amiază nu prea l-au fericit. Așa că am mutat ora de culcare mai repede. La noi a funcționat pentru că am spus e un copil care adoarme ușor. Dar oboseala asta poate începe și la ora 6 după-amiaza, așa că încă ne luptăm cu ea (deși, de când cu căldura toată după-amiaza ne-o petrecem prin parcuri sau locuri de joacă, deci stimulii obositori gen televizor sunt total evitați)

–        Refuzul. Eeeee, aici avem o problemă. Pentru că el a fost crescut în spiritul libertății maxime  (voi dezvolta subiectul într-o viitoare postare) ne mai lovim de tot felul de limitări. La medic instrumentele sunt la vedere (nu, n-ai voie să pui mâna), la aprozar tanti ne amenință cu sacul pentru că am atins varza și am dat dispărută o alună (nu, n-ai voie), la supermaket altă tanti e nervoasă că ai atins un recipient de platisc (al cui e copilul ăsta, că nu e voie!), pe jos trotuarele sunt fertilizate natural de dejecțiile canine (nu, n-ai voie că e chiar caca!), la locul de joacă copilul căruia i-ai împrumutat mingea ta nu te lasă să-i atingi lopățica (nu-i voie, habar n-am de ce). De la o vreme interdicțiile s-au extins, înmulțit și amplificat. Stai frumos, joacă-te frumos, mănâncă frumos, umblă frumos, nu urla! (fie vorba între noi eu îmi las copilul să urle, mai ales când o face în joacă, ba mai mult urlu și eu cu el mai ceva ca gașca lui Winnetou). Pe de altă parte au fost și momente când a trebuit să explic, să explic și să explic că unele lucruri sunt periculoase (gen, cuțite) și le lăsăm unde sunt. A fost atroce, copilului  i-au trebuit câteva luni pentru a înțelege și a accepta că există și limitări. Eu am murit puțin.

–        Nevoia de atenție. Uriașă! 99% din timpul meu liber mi-l petrec cu el. Nu ajunge. N-are cum să compenseze orele din zi când nu suntem împreună. Dar, dacă am ceva de făcut încerc să-l implic și pe el: scoate hainele din mașina de spălat, pune șervețele pe masă (sau sub masă), chiar am ales calea sinucigașă de a-i da un vas cu apă în care să spele el legumele (am muncit dublu, ce-i drept, dar măcar l-am văzut fericit). Nu merge tot timpul, îi mai și explic când am ceva de făcut sau, mai des, las totul baltă de zici că a fost călcată casa de hoți. Uneori dezordinea mă obosește, dar de cele mai multe ori trecem peste și ne bucurăm de timp împreună.

–     Nevoia de siguranță. La noi se manifestă prin dorința imperativă pentru o ordine personală. Jucăriile trebuie să fie așezate într-un anumit fel, există o ordine clară a lucrurilor pe care le facem și în general trebuie să respectăm ritualul cunoscut. Pentru că eu nu l-am bătut la cap cu ordinea, nu știu dacă nevoia asta să mă sperie ori ba. Încă mai dezbatem. Dar îi fac pe plac, mai ales că cererile lui sunt rezonabile. (să nu vă închipuiți că la noi domnește o ordine milimetrică la jucării, nuuuuuu, noi doar le punem în ordine când ne jucăm cu ele, în rest Dumnezeu cu mila)

Cum să facem față crizelor de furie.

Deși am încercat să inserez și mai sus câteva metode care nouă ne-au folosit le-aș aminti și aici:

–        Rămâi calm. Furia adultului doar sporește și prelungește criza copilului. Deși e foarte greu și pentru un adult să găsească mereu și mereu resurse de echilibru, nu e imposibil. Număr, cânt, mă gândesc la peisaje de munte etc etc.

–        Explicarea prealabilă (potrivită pentru evitarea crizelor) Pentru că știu că plecatul din parc se lasă cu supărări, anunț dinainte că după încă o tură pe tobogan, în jurul copacului sau încă o găleată de nisip pe care încercă să și-o îndese în pantaloni PLECĂM. Uneori, sunt 2 ture, dar copilul e mult mai liniștit pentru că a fost înțeles, dar mai ales pentru că e și el parte din decizia care, la urma-urmei, privește viața lui.

–        Liniștește copilul. Mângâiat copilul, luat în brațe, repetat cuvinte liniștitoare, orice oferă alinare și e acceptat de copil merită încercat.

–        Distragerea atenției.  Nu e de folosit prea des. Copilul trebuie să se exprime: furia, supărarea, bucuria fac parte din el. A accepta aceste sentimente înseamnă a-l iubi așa cum e.  Distragerea atenției e de aplicat când avem alte priorități peste care nu putem trece. Eu o folosesc de obicei la îmbrăcat (că îmbrăcatul vine mereu cu criza). Îmi iasă mai greu, dar se poate. Povești, povești, povești cu cât mai multe imagini vizuale pentru captarea atenției, rememorări (mai ții minte când…), planuri realizabile  (mâine vom…și vom…).

–        Pauza. A adultului, atunci când are cu cine lăsa copilul. 5 minute de plimbat în jurul blocului/curții fac minuni, mi-au povestit niște oameni care au încercat acestă metodă că eu nu am avut curajul să o aplic.

–        Ignorarea crizei. Au fost momente când copilul nu m-a lăsat să mă apropiu de el. I-am explicat că are voie să plângă cât vrea ca să scoată supărarea din el, că eu sunt acolo când are nevoie de mine.

„Până la urmă o criză de furie din când în când nu trebuie să ne sperie, pentru că ne ajută să ne cunoaștem mai bine.” (Catherine Dolto, „De ce fac copiii crize de furie”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian)

M-am inspirat și de aici.

Dacă aveți sfaturi, metode care v-au ajutat, alte cauze pe care le-ați descoperit, mi-ar plăcea tare mult să mi le împărtășiți pentru că, la ora asta,  supărările-de-2-ani mi se par planetele după care se învârt viețile noastre. Și nu știu cât e de bine…