Tag Archives: Catherine Dolto

“De ce spun copiii NU”

Standard

Am vrut să fac un mic rezumat al cărţii „Când apare copilul” (Francoise Dolto, Editura Humanitas, 1994, traducere Delia Vasilescu şi Rodica Stoicescu) şi mi-am dat seama că de fapt am jumate de caiet de idei extrase din carte şi poate că ar fi bine că mă axez pe un singur aspect. Aşa că am ales frustrantul subiect „cu nu în braţe”, ca să povestim puţin şi despre cartea Catherinei Dolto care a dat şi titlul postării.

În egocentrismul meu, când am citit-o prima oară pe Francoise Dolto mi-am zis că pentru mine a fost scrisă (ştiu că multe mame s-au regăsit în cărţile psihanalistei franceze). Pentru că mi-a confirmat toate intuiţiile pe care le aveam despre creşterea copiilor şi pentru că am răsuflat uşurată că un copil poate fi educat în spiritul libertăţii şi respectului. Poate cel mai mult de la Francoise Dolto iubesc ideea copilului care există pentru sine însuşi şi în nici un caz ca să împlinească vise/destine/neîmpliniri ale părinţilor şi care să preia la maturitate, într-o ordine distorsionată, responsabilitate „creşterii” (dar nu a educării!) părinţilor uitând de propriul lor destin. Poate mesaje din acestea ar trebui să existe în fiecare maternitate, în fiecare spital, instituţie publică si chiar în şcoli în care (eu to visez) se vor face cursuri de educaţie sexuală.

Dar să vedem ce spune Francoise Dolto despre nevoia copilului de a se împotrivi.

…perioada de „nu” a copilului apare în jurul vârstei de 18 luni la băieţii foarte precoce, iar la ceilalţi pe la 21 luni…Este o atitudine ce trebuie respectată, în nici un caz contrazisă.

Perioada lui nu este o perioadă foarte pozitivă dacă mama reuşeşte să o înţeleagă. Copilul spune nu pentru a face da. Ceea ce ar însemna „Nu, pentru că tu îmi spui să fac aşa” şi, imediat după aceea „dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Mama nu trebuie să insiste prea mult. După câteva minute, copilul va face singur ce i se cere. O va face pentru a deveni „bărbat”, pentru a nu rămâne un „bebeluş” căruia i se ordonă ce să facă aşa cum i se ordonă unui câine care are nevoie de stăpân.

Mama nu trebuie să se supere pentru că, în general, când un copil spune „nu” înseamnă că peste 2 sau 3 minute va fi „da”. Trebuie să spună „nu” identificării sale cu o femeie pentru ca viitorul lui de băiat să fie sub semnul lui „da”.

Pe de altă parte, cartea Catherinei Dolto e scrisă pentru copii, cu un limbaj adecvat şi exprimare simplă. Eu o citesc Delfinului mai ales când problema respectivă e destul de supărătoare pentru a-l ajuta să-şi identifice sentimentele şi să le înţeleagă.

E nevoie de curaj ca să spunem „nu” şi asta ne face să ne simţim puternici. (Catherine Dolto „De ce spun copiii NU”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian).

Nefiind un copil precoce 🙂 Delfinu’ a început să arunce cu „nu” în stânga şi-n dreapta abia după 2 ani. Dar recuperează acum! Şi am observat că dacă nu mă stresez şi îl las în pace (pardon, „îl răsfăţ” cum tot mai des mi se reproşează – despre asta în curând!) rezistenţa lui scade. Exact când sunt eu mai stresată (la îmbrăcat pentru că acolo ne cam grăbim să ajungem undeva) nu-urile lui se pot întinde şi o oră. Doar pentru că insist eu. De curând în faţa lui „nu” am adoptat tactica retragerii din raza lui vizuală. Pentru un minut măcar. Şi uneori l-am văzut trăgându-şi hainele pe el. Mai avem puţin de lucrat la capitolul acesta pentru că trasul de timp la îmbrăcat rămâne totuşi un mic inconvenient care ne face să ratăm momente frumoase.

Ideea principală a lui „nu” e acceptarea unei noi etape în viaţa copilului: asumarea şi afirmarea independenţei care apare odată cu primii paşi, a nevoii lui de a se detaşa de părerea şi imaginea părinţilor săi care se loveşte de altă nevoie esenţială: aceea de a le face pe plac. Ceea ce nu e deloc uşor pentru copil. Iar acceptarea de către părinţi a nevoii de independenţă, aşa frustrantă cum pare, e primul pas (că da, şi părinţii învaţă să meargă odată cu copilul!) în creşterea unui copil fericit şi împlinit care să trăiască prin şi pentru el însuşi.

Abia după ce am spus suficienţi de „nu” începem şi noi să zicem „da”. Şi aşa îşi dau seama cei din familie că am mai crescut puţin.  (Catherine Dolto)

(imaginea e de aici)

Mic tratat de analiză aplicată a crizelor de furie

Standard

La 2 ani și jumătate suntem în mijlocul crizelor de furie. Destul de șocant, dacă mă gândesc că Delfinul nu a plâns în primii 2 ani, cât în acestă ultimă jumătate. Avem ora, criza de furie și visul meu de a scrie eseuri într-o pădure.  Cu toate acestea, eu cred că aceste crize de furie sunt necesare, că lacrimile și toate frustrarea mai bine ies afară, decât să rămână înăuntru. Așa că le privesc ca pe ceva care trebuie să se întâmple. Le urăsc, îmi termină neuronii, dar în mijlocul lor eu sunt incredibil de calmă. Am 2 modalități în care reacționez la crizele de furie: ori iau copilul în brațe și-i repet că îl înțeleg că e supărat/nervos/frustrat (identificarea emoției negative, chestie preluată de la John Gray, chiar diminuază intensitatea crizei), ori, când copilul nu mă lasă să pun mâna pe el, mă retrag și-mi cânt să mă detașez (primul cântec care mi-a venit în minte, I will survive, a fost ales pentru că mă binedispunea întotdeauna, dar trebuie să recunosc că și mesajul se potrivea de minune). Ca să înțeleg crizele de furie am trecut prin nenumărate analize, procese de conștiință (ale mele), supărări (ale copilului), sfaturi (ale eternilor binevoitori) și urări printre dinți (ale vecinilor)

Dintre motivele acestor crize pot aminti:

–        Frustrarea. La ordinea zilei. Incapacitatea de a se face înțeles e marea noastră provocare. Problema e că începe să plângă și atunci chiar că nu mai am șanse să-l înțeleg. Uneori mă întreb cum se poate ca un copil crescut cu toată empatia de care am dat eu dovadă să fie atât de frustrat. Poate tocmai de aceea, pentru că a fost obișnuit cu mult și are așteptări mari. Încerc să mă adaptez și o privesc ca pe o provocare. (rebusurile nu prea au fost pasiunea mea, dar acum încet-încet încep să mă specializez :)) Calmul și explicatul că vreau să-l înțeleg și că el mă poate ajuta, par a fi cele mai bune metode.

–        Nevoia de independență. La noi merge mână-n mână cu frustrarea: copilul se enerveză, de exemplu,  că nu poate să se încalțe și circul de stat e pe noi. Am observat o îmbunătățire când i-am explicat (a vreo 86-a oară) că doar îl ajut dacă are nevoie, că se descurcă mult mai bine ca zilele trecute și că în curând va putea face totul singur.

–        Oboseala. Foarte ciudat, ca bebeluș el nu prea plângea de oboseală. Adormea foarte repede și totul era rezolvat. Dar odată cu intrare în colectivitate, lucrurile s-au schimbat: ieșirea din mediul cunoscut, agitația de acolo, încărcătura emoțională, extrasul din pat la ore mici, îmbrăcatul la aceleași ore, un insuficient somn de amiază nu prea l-au fericit. Așa că am mutat ora de culcare mai repede. La noi a funcționat pentru că am spus e un copil care adoarme ușor. Dar oboseala asta poate începe și la ora 6 după-amiaza, așa că încă ne luptăm cu ea (deși, de când cu căldura toată după-amiaza ne-o petrecem prin parcuri sau locuri de joacă, deci stimulii obositori gen televizor sunt total evitați)

–        Refuzul. Eeeee, aici avem o problemă. Pentru că el a fost crescut în spiritul libertății maxime  (voi dezvolta subiectul într-o viitoare postare) ne mai lovim de tot felul de limitări. La medic instrumentele sunt la vedere (nu, n-ai voie să pui mâna), la aprozar tanti ne amenință cu sacul pentru că am atins varza și am dat dispărută o alună (nu, n-ai voie), la supermaket altă tanti e nervoasă că ai atins un recipient de platisc (al cui e copilul ăsta, că nu e voie!), pe jos trotuarele sunt fertilizate natural de dejecțiile canine (nu, n-ai voie că e chiar caca!), la locul de joacă copilul căruia i-ai împrumutat mingea ta nu te lasă să-i atingi lopățica (nu-i voie, habar n-am de ce). De la o vreme interdicțiile s-au extins, înmulțit și amplificat. Stai frumos, joacă-te frumos, mănâncă frumos, umblă frumos, nu urla! (fie vorba între noi eu îmi las copilul să urle, mai ales când o face în joacă, ba mai mult urlu și eu cu el mai ceva ca gașca lui Winnetou). Pe de altă parte au fost și momente când a trebuit să explic, să explic și să explic că unele lucruri sunt periculoase (gen, cuțite) și le lăsăm unde sunt. A fost atroce, copilului  i-au trebuit câteva luni pentru a înțelege și a accepta că există și limitări. Eu am murit puțin.

–        Nevoia de atenție. Uriașă! 99% din timpul meu liber mi-l petrec cu el. Nu ajunge. N-are cum să compenseze orele din zi când nu suntem împreună. Dar, dacă am ceva de făcut încerc să-l implic și pe el: scoate hainele din mașina de spălat, pune șervețele pe masă (sau sub masă), chiar am ales calea sinucigașă de a-i da un vas cu apă în care să spele el legumele (am muncit dublu, ce-i drept, dar măcar l-am văzut fericit). Nu merge tot timpul, îi mai și explic când am ceva de făcut sau, mai des, las totul baltă de zici că a fost călcată casa de hoți. Uneori dezordinea mă obosește, dar de cele mai multe ori trecem peste și ne bucurăm de timp împreună.

–     Nevoia de siguranță. La noi se manifestă prin dorința imperativă pentru o ordine personală. Jucăriile trebuie să fie așezate într-un anumit fel, există o ordine clară a lucrurilor pe care le facem și în general trebuie să respectăm ritualul cunoscut. Pentru că eu nu l-am bătut la cap cu ordinea, nu știu dacă nevoia asta să mă sperie ori ba. Încă mai dezbatem. Dar îi fac pe plac, mai ales că cererile lui sunt rezonabile. (să nu vă închipuiți că la noi domnește o ordine milimetrică la jucării, nuuuuuu, noi doar le punem în ordine când ne jucăm cu ele, în rest Dumnezeu cu mila)

Cum să facem față crizelor de furie.

Deși am încercat să inserez și mai sus câteva metode care nouă ne-au folosit le-aș aminti și aici:

–        Rămâi calm. Furia adultului doar sporește și prelungește criza copilului. Deși e foarte greu și pentru un adult să găsească mereu și mereu resurse de echilibru, nu e imposibil. Număr, cânt, mă gândesc la peisaje de munte etc etc.

–        Explicarea prealabilă (potrivită pentru evitarea crizelor) Pentru că știu că plecatul din parc se lasă cu supărări, anunț dinainte că după încă o tură pe tobogan, în jurul copacului sau încă o găleată de nisip pe care încercă să și-o îndese în pantaloni PLECĂM. Uneori, sunt 2 ture, dar copilul e mult mai liniștit pentru că a fost înțeles, dar mai ales pentru că e și el parte din decizia care, la urma-urmei, privește viața lui.

–        Liniștește copilul. Mângâiat copilul, luat în brațe, repetat cuvinte liniștitoare, orice oferă alinare și e acceptat de copil merită încercat.

–        Distragerea atenției.  Nu e de folosit prea des. Copilul trebuie să se exprime: furia, supărarea, bucuria fac parte din el. A accepta aceste sentimente înseamnă a-l iubi așa cum e.  Distragerea atenției e de aplicat când avem alte priorități peste care nu putem trece. Eu o folosesc de obicei la îmbrăcat (că îmbrăcatul vine mereu cu criza). Îmi iasă mai greu, dar se poate. Povești, povești, povești cu cât mai multe imagini vizuale pentru captarea atenției, rememorări (mai ții minte când…), planuri realizabile  (mâine vom…și vom…).

–        Pauza. A adultului, atunci când are cu cine lăsa copilul. 5 minute de plimbat în jurul blocului/curții fac minuni, mi-au povestit niște oameni care au încercat acestă metodă că eu nu am avut curajul să o aplic.

–        Ignorarea crizei. Au fost momente când copilul nu m-a lăsat să mă apropiu de el. I-am explicat că are voie să plângă cât vrea ca să scoată supărarea din el, că eu sunt acolo când are nevoie de mine.

„Până la urmă o criză de furie din când în când nu trebuie să ne sperie, pentru că ne ajută să ne cunoaștem mai bine.” (Catherine Dolto, „De ce fac copiii crize de furie”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian)

M-am inspirat și de aici.

Dacă aveți sfaturi, metode care v-au ajutat, alte cauze pe care le-ați descoperit, mi-ar plăcea tare mult să mi le împărtășiți pentru că, la ora asta,  supărările-de-2-ani mi se par planetele după care se învârt viețile noastre. Și nu știu cât e de bine…