Mic tratat de analiză aplicată a crizelor de furie

Standard

La 2 ani și jumătate suntem în mijlocul crizelor de furie. Destul de șocant, dacă mă gândesc că Delfinul nu a plâns în primii 2 ani, cât în acestă ultimă jumătate. Avem ora, criza de furie și visul meu de a scrie eseuri într-o pădure.  Cu toate acestea, eu cred că aceste crize de furie sunt necesare, că lacrimile și toate frustrarea mai bine ies afară, decât să rămână înăuntru. Așa că le privesc ca pe ceva care trebuie să se întâmple. Le urăsc, îmi termină neuronii, dar în mijlocul lor eu sunt incredibil de calmă. Am 2 modalități în care reacționez la crizele de furie: ori iau copilul în brațe și-i repet că îl înțeleg că e supărat/nervos/frustrat (identificarea emoției negative, chestie preluată de la John Gray, chiar diminuază intensitatea crizei), ori, când copilul nu mă lasă să pun mâna pe el, mă retrag și-mi cânt să mă detașez (primul cântec care mi-a venit în minte, I will survive, a fost ales pentru că mă binedispunea întotdeauna, dar trebuie să recunosc că și mesajul se potrivea de minune). Ca să înțeleg crizele de furie am trecut prin nenumărate analize, procese de conștiință (ale mele), supărări (ale copilului), sfaturi (ale eternilor binevoitori) și urări printre dinți (ale vecinilor)

Dintre motivele acestor crize pot aminti:

–        Frustrarea. La ordinea zilei. Incapacitatea de a se face înțeles e marea noastră provocare. Problema e că începe să plângă și atunci chiar că nu mai am șanse să-l înțeleg. Uneori mă întreb cum se poate ca un copil crescut cu toată empatia de care am dat eu dovadă să fie atât de frustrat. Poate tocmai de aceea, pentru că a fost obișnuit cu mult și are așteptări mari. Încerc să mă adaptez și o privesc ca pe o provocare. (rebusurile nu prea au fost pasiunea mea, dar acum încet-încet încep să mă specializez :)) Calmul și explicatul că vreau să-l înțeleg și că el mă poate ajuta, par a fi cele mai bune metode.

–        Nevoia de independență. La noi merge mână-n mână cu frustrarea: copilul se enerveză, de exemplu,  că nu poate să se încalțe și circul de stat e pe noi. Am observat o îmbunătățire când i-am explicat (a vreo 86-a oară) că doar îl ajut dacă are nevoie, că se descurcă mult mai bine ca zilele trecute și că în curând va putea face totul singur.

–        Oboseala. Foarte ciudat, ca bebeluș el nu prea plângea de oboseală. Adormea foarte repede și totul era rezolvat. Dar odată cu intrare în colectivitate, lucrurile s-au schimbat: ieșirea din mediul cunoscut, agitația de acolo, încărcătura emoțională, extrasul din pat la ore mici, îmbrăcatul la aceleași ore, un insuficient somn de amiază nu prea l-au fericit. Așa că am mutat ora de culcare mai repede. La noi a funcționat pentru că am spus e un copil care adoarme ușor. Dar oboseala asta poate începe și la ora 6 după-amiaza, așa că încă ne luptăm cu ea (deși, de când cu căldura toată după-amiaza ne-o petrecem prin parcuri sau locuri de joacă, deci stimulii obositori gen televizor sunt total evitați)

–        Refuzul. Eeeee, aici avem o problemă. Pentru că el a fost crescut în spiritul libertății maxime  (voi dezvolta subiectul într-o viitoare postare) ne mai lovim de tot felul de limitări. La medic instrumentele sunt la vedere (nu, n-ai voie să pui mâna), la aprozar tanti ne amenință cu sacul pentru că am atins varza și am dat dispărută o alună (nu, n-ai voie), la supermaket altă tanti e nervoasă că ai atins un recipient de platisc (al cui e copilul ăsta, că nu e voie!), pe jos trotuarele sunt fertilizate natural de dejecțiile canine (nu, n-ai voie că e chiar caca!), la locul de joacă copilul căruia i-ai împrumutat mingea ta nu te lasă să-i atingi lopățica (nu-i voie, habar n-am de ce). De la o vreme interdicțiile s-au extins, înmulțit și amplificat. Stai frumos, joacă-te frumos, mănâncă frumos, umblă frumos, nu urla! (fie vorba între noi eu îmi las copilul să urle, mai ales când o face în joacă, ba mai mult urlu și eu cu el mai ceva ca gașca lui Winnetou). Pe de altă parte au fost și momente când a trebuit să explic, să explic și să explic că unele lucruri sunt periculoase (gen, cuțite) și le lăsăm unde sunt. A fost atroce, copilului  i-au trebuit câteva luni pentru a înțelege și a accepta că există și limitări. Eu am murit puțin.

–        Nevoia de atenție. Uriașă! 99% din timpul meu liber mi-l petrec cu el. Nu ajunge. N-are cum să compenseze orele din zi când nu suntem împreună. Dar, dacă am ceva de făcut încerc să-l implic și pe el: scoate hainele din mașina de spălat, pune șervețele pe masă (sau sub masă), chiar am ales calea sinucigașă de a-i da un vas cu apă în care să spele el legumele (am muncit dublu, ce-i drept, dar măcar l-am văzut fericit). Nu merge tot timpul, îi mai și explic când am ceva de făcut sau, mai des, las totul baltă de zici că a fost călcată casa de hoți. Uneori dezordinea mă obosește, dar de cele mai multe ori trecem peste și ne bucurăm de timp împreună.

–     Nevoia de siguranță. La noi se manifestă prin dorința imperativă pentru o ordine personală. Jucăriile trebuie să fie așezate într-un anumit fel, există o ordine clară a lucrurilor pe care le facem și în general trebuie să respectăm ritualul cunoscut. Pentru că eu nu l-am bătut la cap cu ordinea, nu știu dacă nevoia asta să mă sperie ori ba. Încă mai dezbatem. Dar îi fac pe plac, mai ales că cererile lui sunt rezonabile. (să nu vă închipuiți că la noi domnește o ordine milimetrică la jucării, nuuuuuu, noi doar le punem în ordine când ne jucăm cu ele, în rest Dumnezeu cu mila)

Cum să facem față crizelor de furie.

Deși am încercat să inserez și mai sus câteva metode care nouă ne-au folosit le-aș aminti și aici:

–        Rămâi calm. Furia adultului doar sporește și prelungește criza copilului. Deși e foarte greu și pentru un adult să găsească mereu și mereu resurse de echilibru, nu e imposibil. Număr, cânt, mă gândesc la peisaje de munte etc etc.

–        Explicarea prealabilă (potrivită pentru evitarea crizelor) Pentru că știu că plecatul din parc se lasă cu supărări, anunț dinainte că după încă o tură pe tobogan, în jurul copacului sau încă o găleată de nisip pe care încercă să și-o îndese în pantaloni PLECĂM. Uneori, sunt 2 ture, dar copilul e mult mai liniștit pentru că a fost înțeles, dar mai ales pentru că e și el parte din decizia care, la urma-urmei, privește viața lui.

–        Liniștește copilul. Mângâiat copilul, luat în brațe, repetat cuvinte liniștitoare, orice oferă alinare și e acceptat de copil merită încercat.

–        Distragerea atenției.  Nu e de folosit prea des. Copilul trebuie să se exprime: furia, supărarea, bucuria fac parte din el. A accepta aceste sentimente înseamnă a-l iubi așa cum e.  Distragerea atenției e de aplicat când avem alte priorități peste care nu putem trece. Eu o folosesc de obicei la îmbrăcat (că îmbrăcatul vine mereu cu criza). Îmi iasă mai greu, dar se poate. Povești, povești, povești cu cât mai multe imagini vizuale pentru captarea atenției, rememorări (mai ții minte când…), planuri realizabile  (mâine vom…și vom…).

–        Pauza. A adultului, atunci când are cu cine lăsa copilul. 5 minute de plimbat în jurul blocului/curții fac minuni, mi-au povestit niște oameni care au încercat acestă metodă că eu nu am avut curajul să o aplic.

–        Ignorarea crizei. Au fost momente când copilul nu m-a lăsat să mă apropiu de el. I-am explicat că are voie să plângă cât vrea ca să scoată supărarea din el, că eu sunt acolo când are nevoie de mine.

„Până la urmă o criză de furie din când în când nu trebuie să ne sperie, pentru că ne ajută să ne cunoaștem mai bine.” (Catherine Dolto, „De ce fac copiii crize de furie”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian)

M-am inspirat și de aici.

Dacă aveți sfaturi, metode care v-au ajutat, alte cauze pe care le-ați descoperit, mi-ar plăcea tare mult să mi le împărtășiți pentru că, la ora asta,  supărările-de-2-ani mi se par planetele după care se învârt viețile noastre. Și nu știu cât e de bine…

Advertisements

20 responses »

  1. Pe noi ne-au invatat la cursul de parinti la care am fost (Trainingul Parintilor Eficace) ca nu e bine sa facem mai nimic din cele expuse de tine mai sus (in afara de mesajul de prevenire – anuntarea dinainte ca se va intampla ceva). Orice incercare de linistire sau ignorare va arata ca ii ignoram sentimentele si nu acceptam ca e furios. Spunea instructoarea ca pana si acel “shhhh, taci cu mama” de cand e copilul mic inseamna ca ii negam nevoia de a plange. Raspunsul ideal ar fi sa ii recunoastem supararea/frustrarea: esti tare suparat/frustrat ca nu te las sa faci aia. Si atat, fara “dar trebuie sa…” In zona aceea de instabilitate emotionala nu ne va auzi, orice am spune si orice argument am aduce. De obicei, ei vor doar sa intelegem ca s-au suparat. La mine a functionat destul de bine, dar sunt si momente cand nu functioneaza. Cred ca depinde de cata rabdare am la momentul acela.

    • Laura, probabil că nu m-am exprimat eu foarte clar. În introducerea articolului chiar spuneam de identificarea motivului supărării care îi dă copilului siguranța că e înțeles (de fapt cam în toate articolele am vorbit despre nevoia asta care, din punct de vedere emoțional, mie mi se pare prioritară, pe lângă iubire și siguranță). Apoi eu înțeleg prin liniștire să-i transmiți copilului că ești lângă el orice ar fi, oricum s-ar comporta și asta nu echivalează cu închiderea gurii. (eu urăsc și pe “Gata, gata, nu mai plânge!” pentru că – spuneam mai sus – sunt convinsă că emoțiile acestea trebuie scoase afară). Nu știu cât de nocivă e distragerea atenției, dar eu o aplic în momentul în care, de exemplu, copilul nu vrea să se îmbrace (și din păcate, trebuie, da, știu, și eu urăsc cuvântul ăsta). Atunci îi spun: “Știu că nu vrei să te îmbraci, că nu-ți place să ai multe haine pe tine (vorbesc de iarnă), dar după ce ne îmbrăcăm ne așteaptă lucruri frumoase: mergem afară, ne dăm cu sania” etc-etc. La noi a funcționat.
      Mulțumesc mult pentru idei, eu te admir foarte mult pentru că te citesc de ceva vreme 🙂 (Ai citit “Copiii sunt din rai”? Cartea merge cam pe aceleași idei prezentate de tine la Trainingul părinților eficace)

  2. eu cred ca una dintre cauza este si incapacitatea copilului de a comunica asa cum isi doreste, intrucat nu stapaneste foarte limbajul. Desi fii-mea a vorbit f devreme si la 2 ani jumate avea un vocabular bogat crizutele ei porneau mai ales de aici.

    Nu am ignorat-o niciodata, nu am incercat sa-i distrag atentia, de vreo doua ori am cedat si mi-am dat time-out, inrest i-am vorbit, asa cum zici si tu, “inteleg ca esti suparata”, “vino la mama in brate si plangi”:)). Am fost si norocoasa, nu am avut parte de mari suparari:)

    • Da, incapacitatea de exprimare cred că e una dintre cauzele principale ale crizelor de furie. Ai fost norocoasă că Eva a vorbit atât de repede și atât de bine, dar al meu a făcut totul mai târziu (nu îngrijorător de târziu!) de la stat în fund până la umblat și vorbit. Știi, chiar mă gândeam că de fapt el este un copil cooperant tocmai pentru că a fost ascultat, înțeles și i s-a dat multă libertate. Dar asta nu înseamnă că am sărit chiar de tot peste crizele de furie 🙂
      Aaa.. și în cazul tău cred că se aplică vorba aia cu norocul e cum și-l face omul 🙂
      (Bine ai venit!)

  3. Buna , noi inca nu suntem chiar atat de” avansate” in crizele astea dar isi fac simtita prezenta de mult , ce vroiam sa zic este ca Dolto recomanda , sa lasi copilul sa se joace cu apa , cica asta-i permite sa elibereze toate tensiunile acumulate in timpul zilei , si nu doar la baie ci sa-i dai un castron mare cu cateva jucarele , sa toarne si sa umple si etc, si sa-l lasi pana decide el ca nu mai vrea , cica se poate ca dupa 5 minute sa se opreasca si sa revina dupa alte 5 minute ( din cauza ca o sa-i vina sa faca pipi si o sa se simta vinovat ) , cica apa , nisipul , pamantul si aerul sunt vitale unui copil care in zilele noastre nu mai creste lipit de natura .

    Apoi Brazelton zice ca un copil care este in colectivitate , in momentul in care ajunge acasa intr-un ambient familiar si cu parintii langa el o sa lase toate frustraile sa iasa tocmai din cauza ca stie ca acolo ii este permis si ca nu mai trebuie sa suporte aceeasi autoritate ca la cresa , scoala etc , si ca trebuie lasati sa se descarce ptr ca asta le permite sa se construiasca si sa-si cunoasca sentimentele , iar daca sunt impiedicati , nu face decat se le dezvolte frustrari , ptr ca aceste crize o sa treaca pana la urma , iar ei in aceasta perioada au nevoie de intelegere si iubire ,eventual lasati sa se odihneasca cu un obiect preferat timp de cateva minute intr-un loc preferat de ei , ii ajuta mult .

    Acuma si eu fac ca tine , o iau pe fata peste tot ( nu e in colectivitate ) si ma” ajuta ” cica .Cand a plouat am lasat-o sa se joace si cate 1 ora intr-o baltoaca cu apa si tare bine-i prindea , sau cand se joaca cu nisipul parca e intr-o alta lume , cica atunci cand se joaca cu aceste elemente , ei defapt dezleaga mistere .

    Curaj si scuze ca m-am intins .

  4. Dana, îți mulțumesc mult că mi-ai împărtășit din experiența ta. Pe Brazelton nu l-am citit, deși auzisem de el (nu am găsit cartea la bibliotecă), dar Dolto e printre preferatele mele (chiar mă pregăteam să scriu despre ea). Eu sunt perfect de acord cu nevoia de reîntoarcere la elementele primordiale (și pentru că știu cât de mult mă relaxează pe mine o ieșire în natură) de aceea l-am lăsat să se joace cu ele. Da, a ajutat. Chiar azi, ieșind puțin după ploaie, am atacat toate bălțile. Dar am momente când mă întreb dacă societatea noastră e pregătită pentru independența copiilor și dacă unui copil crescut în respect și libertate o să-i fie ușor.
    Despre colectivitate ai punctat perfect! A fost greu la început (voi scrie despre asta!) și deși acolo rămânea fără plînsete, ba chiar vesel și era la fel toată ziua, când ajungeam acasă începea circul. Știam de ce îl face (că scoate frustrările legate de schimbarea totală din viața lui) și, înțelegându-l, mi-a fost puțin mai ușor. Retragerea într-un spațiu cald cu o jucărie preferată e sfatul pe care îl dă si Catherine Dolto.
    Uite, și eu m-am întins :), dar mă bucur că ai trecut pe aici (tu și celelalte mămici), că găsesc oameni care gândesc ca mine (din păcate doar în mediul virtual îi cam întâlnesc) și că mai aflu lucruri noi. Bine ai venit!
    Câți ani are fetița ta?

  5. Bine te-am gasit si ma bucur ca ti-a placut raspunsul meu , si da , cam greu gasim persoane care sa gandeasca ca si noi , in afara mediului virtual ptr ca e foarte usor sa citim , mai greu e sa si aplicam ce citim .

    Am citit si eu si pe Gray si pe Brazelton si pe Françoise Dolto ( pe Catherine nu am citit-o )si + , in ideea de nu repeta cu fetita ( care are 1 an si 8 luni ) greselile facute cu baiatul ( care are 11 ani si 9 luni ) si m-au ajutat sa inteleg multe lucruri si sa le vad sub alt aspect , insa in momentul asta am o dilema , stau si ma gandesc cum e mai bine , sa fiu sincera asa impulsiva cum sunt sau sa reactionez ca la carte , sa-i zambesc rigid si sa-i spun printre dinti ca nu-i bai, desi in sinea mea urlu de nervi ?
    Ptr ca ei fiind foarte conectati psihic cu noi ne simt si stiu daca suntem sinceri sau nu , si atunci ce mesaj le trasmitem ?

    • Dana, să te bucuri de copii! Mă gândeam și eu că, bine, rezolvăm crizele copiilor dar cu ale noastre ce facem? 🙂 :). Pentru că eu nu cred că nu există mamă care să nu se piardă cu firea. Eu nu mă enervez în momentul crizei aproape deloc (nu știu cum de am puterea asta, eu o fire năbădăioasă, să mă detasez aproape total!), dar sunt epuizată psihic după aceea și parcă nimic nu mai funcționează normal și binențeles că randamentul meu e la pământ. Uite de aia mă gândeam că mamele ar avea nevoie de grupuri de suport 🙂
      Să știi că eu nu cred că ne simt copiii. Cred că de fapt copiii sunt excepționali psihologi și știu să citească foarte bine pe chip sau in comportament semnele furiei, supărării, fricii etc. Dacă toate sentimentele negative nu ar iesi la suprafață nu cred că un copil le-ar simți. Dar problema e că dacă rămân înăuntru ne fac nouă rău. Așa că habar nu am care e calea cea bună, dar când o găsesc o fac publică 🙂

  6. Buna,sunt Madalina si am o fetita de 2 ani si 7 luni;de vreo saptamana au aprut crizele de isterie la noi,spre surprinderea mea care credeam ca Adriana e fata mare si ne putem intelege frumos!Dar surpriza,nu ne mai intelegem deloc cand tipa si loveste cu picioarele patul sau podeaua,doar pentru ca nu vrea sa punem picaturi in nas sau ca nu iese tata de la dus mai repede!Mi-a placut foarte mult tratatul si ai mare dreptate in el,ideea e ca trebuie sa ne autoeducam ca sa putem aplica metodele spuse de tine;cam greu sa nu disperi cand e 1 noaptea si copilul tipa ca vrea in brate la tata(nu la mine ca eu sunt mai rea un pic) si tot nu se potoleste ca daca tot a inceput,de ce sa taca?Asta vroiam sa intreb,e normal sa apara crizele astea si noaptea sau ziua din somn,pe diferite motive fara rost;ma gandesc ca viseaza ce i se intampla si reactioneaza ca si cand ar fi treaza

  7. Salut Mădălina, mă bucur că ai venit pe aici. Vreau să-ți spun că am scris articolul ăsta tocmai pentru că eram disperată și nu mai știam cum să mă descurc cu crizele de furie. Să știi că scriind mi s-au mai clarificat unele probleme. Mi-am dat seama că întotdeaua copilul are un MOTIV pentru care face aceste crize de furie și chiar dacă nouă ni se pare răsfăț nu e deloc așa. E tare greu să fii empatic tot timpul cu un copil care are mare nevoie de atenție atunci când mai ai sute de mii de lucruri de făcut și când se mai termină răbdarea că doar suntem și noi oameni. Eu am încercat să înțeleg tot timpul copilul chiar întrebându-l: te doare burta? te doare capul? etc. Să știi că nu a speculat niciodată și de cele mai multe ori răspunsul a fost nu, dar când chiar l-a durut ceva a părut ușurat că am verbalizat eu în locul lui. Că la noi asta a fost una dintre problemele majore dătătoare de multe frustrări: neputința exprimării. Când l-am înțeles și am acceptat că vrea ceva (și nu cerea bomboane în miez de noapte!), m-am pus în locul și am văzut că de fapt cererile lui sunt rezonabile, lucrurile s-au îmbunătățit vizibil.
    Pe de altă parte contează foarte mult și contextul. Al meu când e obosit, adio înțelegere, știu că trebuie să-l pun urgenta la culcare (dar și cât timp îl îmbrac îi spun că-l înțeleg că e obosit și că imediat mergem la somn). La noi a fost greu și în primele luni de creșă. Acolo era un copil tare cuminte și cooperant dar când ajungea acasă efectiv se trântea pe jos și urla dând din picioare chestie pe care nu o mai făcuse niciodată. A fost și felul lui de a se opune schimbării majore din viața lui. Am înțeles că de fapt făcea crizele în mediul care îi conferea cea mai mare siguranță și de față cu persoanele în care avea cea mai mare încredere. Deși mi-a fost tare greu, m-am bucurat că eu sunt cea pe care se bazează. Tot în perioada aceea i-au ieșit măselele și caninii, așa că mai avea un motiv de supărare. Acum crizele nu au trecut de tot, dar s-au rărit considerabil și e mult mai cooperant.
    Astea au funcționat la noi, dar fiecare părinte își cunoaște și înțelege copilul. Oricum cu calm (e greu, știu!) se rezolvă mult mai ușor lucrurile. Adică beneficiile se văd pe termen lung (copil cooperant, calm, înțelegător, comunicativ)
    Îți țin pumnii, îți urez multă putere și să ne povestești ce a funcționat la voi!

  8. Ce interesante sunt cele spuse de Dana, cu apa si nisipul. Imi dau seama acum ca, intr-adevar, fetitei mele ii place sa se joace cu apa si nisip si acele momente sunt cele mai calme, parca e mai zen 🙂 N-am citit “Copiii sunt din rai” inca, o are cineva in format electronic, cumva? (stiu ca nu e ok, dar nu mai fac fata sa cumpar toate cartile pe care mi le doresc) Dau altceva la schimb 🙂 am o biblioteca virtuala de puericultura destul de dotata! Timp de lecturat sa fie!

    • Laura, și băiețelul meu e în stare să se joace cu orele în nisip (ceea ce pentru vârsta de 2 ani jumătate e mult). Când am citit despre elementele primordiale la Francoise Dolto mi s-a părut atât de logic și simplu totul…
      Nu am “Copiii sunt din rai” în format electronic, dar poate o găsești la bibliotecă (eu de acolo am citit Francoise Dolto). Ar trebui să facem un fel de program pentru schimbul de cărți de puericultură 🙂

      • acum uitandu-ma doar la titlu imi dau seama ca pare sa fie vorba despre o invitatie la a ignora copilul. si ca probabil nu iti va veni sa intri :).
        in realitate este experienta mea care, dupa o scoala in care asta era singura recomandare despre crize pe care o primisem, m-am vazut fata in fata cu copilul meu, fiindu-i mama, o mama care E ACOLO :).
        este o poveste despre greseli si regasiri.
        este despre ce este vorba aici, cred.
        imi pare rau ca ti-am lasat asa un link gol, fara explicatii.
        pentru moment mi s-a parut un link … plin.
        acum vad ca de partea cealalta a usii nu se vede asa.
        va urez armonie,
        adana

  9. adana, nu m-am luat eu după titlu, stai liniştită 🙂 Pe site-ul attachment parenting am mai intrat aşa că ştiam cam despre ce abordare e vorba: una pe placul meu! Dar tot nu am reuşit să citesc ce ai scris că încă nu mi-am activat contul. Dar o să-ţi las un semn când citesc, să-ţi spun părerea mea.

  10. Pingback: Cum să liniștim crizele de furie ale copilului | copiicuochidepoveste

  11. Pingback: Time-out-ul « copiicuochidepoveste

  12. Pingback: De ce imi las copilul sa urle si sa planga (99% din timp)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s