Tag Archives: Copiii sunt din rai

Despre ascultare și înțelegere

Standard

Pentru că în postarea precedentă s-a vorbit despre înțelegerea și, implicit, ascultarea copiilor m-am gândit să mai amintesc câteva idei prezentate de John Gray în „Copiii sunt din rai” (Editura Vremea, București, 2008, trad. Maria Giugariu):

Când copiii se opun să coopereze, înseamnă că o parte din ei vrea sau are nevoie de altceva. Acestă nevoie sau dorință nemărturisită trebuie identificată și satisfăcută. (…)

Rezultatul înțelegerii acestei împotriviri este că imediat acesta va scădea. Când li se dă de înțeles că ați luat la cunoștință de ceea ce vor și de cât de important este pentru ei, atunci nivelul lor de rezistență va coborî. Nu este suficient doar să înțelegem copiii, trebuie să reușim să le comunicăm că într-adevăr am înțeles. (…)

De exemplu, un copil de cinci ani vrea o prăjitură, dar mama lui vrea să aștepte până după masă.

Bobbie: „Mamă, vreau o prăjitură.”

Mama: „Este aprope ora mesei. Vreau să aștepți până mâncăm, apoi o să-ți dau una.”

Bobbie: „Dar vreau acum…”

Copilul izbucnește într-un acces de furie. Mama îl ascultă întâi ca să înțeleagă pricina pentru care se împotrivește. După ce l-a ascultat, îi spune calm: „Știu că vrei o prăjitură acum. Ești supărat fiindcă vrei o prăjitură și eu nu-ți dau. (…)” Apoi mama îi spune: “Tot trebuie să aștepți până după masă.” Uneori acest tip de înțelegere va fi suficient, dar uneori copilul va vrea mai mult înainte să coopereze. (…) Deși Bobbie continuă să se opună, rezistența lui este de altă natură. A trecut la supărare, la dezamăgire sau tristețe. Mama îi spune: „Înțeleg că ești trist. Vrei o prăjitură acum și nu vrei să aștepi. Ai mult de așteptat. (…) Te asigur că o să o primești. Îți promit. Vino aici, dragule, să te îmbrățișez. Te iubesc atât de mult.”

Dacă copiilor nu li se dă voie să opună rezistență, în interiorul lor va crește senzația de frustrare care va izbucni la suprafață exact atunci când atenția părinților va fi cel mai mult îndreptată spre altceva. (…) Dați-le de știre permanent că îi vedeți și îi ascultați. (…)

Ca să comunicați că ați auzit și înțeles nevoile și dorințele copiilor, trebuie îndeplinite două condiții. Părintele trebuie să comunice mesajul, dar și copilul trebuie să fie conștient de nevoia de a fi ascultat și nu doar de dorința de a primi prăjitura acum.(…) următorul pas pe care trebuie să-l facă părintele este acela de a identifica sentimentele de supărare sau frustrare ale copiilor cu calm și căldură. Dacă părinții recunosc aceste sentimente, copiii devin conștienți de ceea ce simt.

Binențeles că nu există o formulă magică de spus copilului pentru a-l face să se simtă înțeles, iar, în identificarea sentimentelor, părinții se pot ghida și după alte semne, gen limbajul corpului sau tonul vocii. Pe aceeași temă am găsit un articol interesant (dacă folosește cuiva, pot să-l traduc) și numai pentru că amintește unul dintre citatele mele preferate:  „Avem două urechi și o singură gură tocmai pentru a asculta mai mult și a vorbi mai puțin.”

Advertisements

“Copiii sunt din rai” (1)

Standard

N-aș fi crezut că voi fi iremediabil atrasă de cărțile de psihologie aplicată. Așa cum n-aș fi crezut că autorul unei cărți precum „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”, gen de cărți care mă enervau la culme, va scrie o carte care mă va cuceri total. O carte din care am învățat foarte mult și la care mă întorc mereu să caut răspunsuri. Nu le găsesc întotdeauna, dar mă luminează de cele mai multe ori. „Copiii sunt din rai” de John Gray (apărută la Editura Vremea, 2008, traducerea Maria Giugariu) este cartea mea de suflet și numai pentru că mi-a confirmat că adevărata educație, aia care construiește oameni frumoși (și frumos)!,  se face fără bătaie și fără pedepse. Marele minus al cărții este traducerea deficitară care merge mână-n mână cu  numeroasele greșeli de redactare.

Puțin câte puțin voi încerca să rezum cele mai importante idei din carte, să subliniez ce mi-a plăcut, ce mi s-a potrivit, ce-am aplicat sau părțile cu care eu nu am fost de acord (au existat și din acestea). John Gray pornește de la 5 mesaje (este termenul autorului) ale educației pozitive pe care își va baza tehnicile folosite în educația copiilor. Cele 5 mesaje, cu implicațiile lor, sunt dezvoltate în 5 capitole separate, dar mai jos voi reda câteva idei care însoțesc prezentarea mesajelor.

  1. E normal să fii altfel decât ceilalți.

Toți copiii sunt unici. Au calitățile, problemele și nevoile lor speciale. Ca părinți datoria noastră este să identificăm care sunt nevoile lor speciale și să-i educăm.

  1. E normal să faci greșeli.

A greși nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, în afară de cazul în care părinții reacționează de parcă nu ar fi trebuit să o faci. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Iar aceasta se învață în primul rând prin exemple. Cel mai eficient mod de a-i învăța pe copii acest lucru este ca părinții să-și recunoască propriile greșeli, atunci când le fac, să-și sprijine copiii și să se sprijine între ei.

  1. E normal să-ți exprimi emoțiile negative.

Emoțiile (…) nu numai că sunt naturale și normale, dar constituie o parte importantă a creșterii. Emoțiile negative sunt mereu normale și trebuie comunicate. Părinții trebuie să învețe să creeze ocazii potrivite pentru ca cei mici să simtă și să-și exprime aceste emoții. (…) Cea mai bună cale de a-i deprinde să fie conștienți de sentimente  este aceea de a-i ascult și de a-i ajuta să le identifice cu empatie.

  1. E normal să vrei mai mult.

Prea deseori copiillor li se dă de înțeles că sunt răi, egioști sau răsfățați, dacă vor mai mult sau dacă se supără când nu obțin ce vor. (…) Metodele educației pozitive îi învață pe copii cum să-și exprime dorințele, astfel încât să fie respectuoși față de ceilalți. Copiii se vor simți liberi să ceară ce vor, știind că nu se vor face de râs. Vor înțelege, de asemenea, că a cere nu presupune neapărat a primi. (…) Spunând ce vor, își vor dezvolta rapid incredibile tehnici de negociere.

  1. E normal să spui „nu”, dar nu uita că mama și tata sunt șefii.

Copiii au permisiunea de a spune „nu”, dar, la fel de important, trebuie să știe că părinții sunt cei care conduc. (…) Permitându-le să spună „nu”, le dați posibilitatea să-și exprime sentimentele, să descoperre ce vor și apoi să negocieze.