Monthly Archives: January 2012

Abuzul verbal

Standard

Dacă ar fi să aleg între abuzul fizic și cel verbal aș alege, cu siguranță, bătaia. Acolo se văd urmele și măcar oamenilor le e milă de tine. Abuzul verbal te înnebunește și urmele lui sunt invizibile. Nimănui nu-i pasă.

Cu mărturia unui fost pacient începe capitolul 5, despre abuzul verbal, din „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward. (am căutat pe net să văd dacă există tradusă în română, dar încă n-am aflat). Ce denumește Dr. Susan Forward abuz verbal? Atacuri verbale frecvente la adresa înfățișării, inteligenței, abilităților sau valorii umane ale copiilor. Și cei care abuzează verbal? Cei care își rănesc constant copiii jignindu-i („nu ești bun de nimic”, „faci numai prostii”), punându-le etichete negative și denigratoare („ești prost”, „ești fricos”, „ești incapabil”), cei care distrug permanent încrederea copiilor sabotându-le fiecare acțiune în numele perfecțiunii („nu poți face nimic bine”, „de ce nu poți mai mult?”) cei care folosesc umorul, sarcasmul jignitor (pe care un copil nu-l percepe așa; dacă un părinte îi spune, în glumă, copilului că-l lasă în pădure, acesta chiar crede), părinții care se transformă în limite ale copiilor „nu poți fi mai bun/mai fericit/mai împlinit decât mine, părintele tău!” și nu în ultimul rând cei care le spun copiilor „mai bine nu te nășteai”.

Nu era de ajuns faptul că mă tachina, dar uneori chiar mă speria când îmi spunea: „Copilul ăsta nu poate fi al nostru, uită-te la fața lui. Pun pariu că l-au schimbat la naștere. Hai să-l ducem înapoi la spital să-l schimbăm cu cel adevărat.” Aveam doar 6 ani și chiar am crezut că mă vor părăsi la spital.

Și ăsta e doar capitolul 5…

Advertisements

Despre creativitate

Standard

Îmi place teatrul. Și nu doar ca spectator. Dacă aș mai fi din nou copil și aș avea posibilitatea de a alege pentru mine m-aș implica în activități care să mă învețe să mă exprim și altfel. Să transmit cu corpul, cu privirea, cu tăcerea ceea ce acum știu să spun doar din vorbe. Teatrul cred că te învață să te depășești, să ieși din limite, să schimbi total perspectiva. Mi-ar plăcea…

Din motivul ăsta am citit pe nerăsuflate o carte cu jocuri teatrale și am aflat despre Sir Ken Robinson. L-am și citat. Și am descoperit cu plăcere că și Raluca a scris despre el (dacă nu ați văzut filmul de pe Youtube sau conferința TED de pe blogul ei să știți că merită investit timpul). Am început să caut informații despre el și am găsit câteva  interviuri pe care le-am citit și le-am răscitit în care vorbește despre creativitatea, sistemul școlar (britanic și american) care îngrădește în loc să dezvolte, despre pasiuni și obligații.

Sunt multe păreri greșite despre creativitate. Una dintre ele susține că acesta e specifică doar oamenilor speciali. Toată lumea are capacități creative. Ne naștem cu ele și trebuie doar să le dezvoltăm. (…) A doua părere greșită leagă creativitatea de domenii speciale precum artele, de exemplu. Vreau nepărat să spun că nu e chiar așa. A studia pianul nu însemnă neapărat că ești creativ. Creativitatea presupune formarea condițiilor pentru dezvoltarea unor aptitudini și abilități. (…) Le spun părinților să nu caute un talent unic al copiilor lor, ci să le observe capacitățile și tendințele. Aflați care sunt lucrurile care îi pasionează cel mai mult. Încercați cât mai mult să încurajați creativitatea copiilor dumneavoastră să se dezvolte și să înflorească, să găsiți activități care să le întrețină imaginația. Și căutați-le talentele și abilitățile naturale.”

Traducerea e din interviul de aici. Și încă unul despre sistemul de învățământ britanic. Și dacă mai aveți nervi și unul despre cel american.

Despre creativitate eu aș mai adăuga ceva. Mai ales în primii ani e strâns legată de independența copiilor și de încrederea părinților în capacitățile lor. De a lăsa copilul să cânte cum dorește, să spună poezia cu intonația care-i sună lui bine, să desenez un elefant care să semene cu un măr. Și mai ales de a nu îngrădi. N-a respectat copilul conturul la colorat? Așa și? Pun pariu că nici Picasso nu-l respecta.

Marius

Standard

Marius zâmbește. Un zâmbet larg îi trage parcă toată fața într-o imagine a fericirii. Când îl vezi poți să juri că e cel mai fericit copil-adolescent din lume. Marius râde și nu stă o clipă locului. Zâmbește când îți povestește despre oameni care au trăit demult, locuri interesante din lume pe care promite să le viziteze într-o zi, lumea lui și lumea largă. Zâmbește șmecherește când face calcule matematice repede în gând.   Dar cel mai tare Marius râde când îți povestește cum îl bate tată lui: cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu bățul. Râde înfundat amintindu-și de noaptea pe care a petrecut-o afară pentru că a întârziat acasă 3 minute. Zâmbește povestindu-ți umilințele la care îl supune tatăl lui și mai că nu te convinge că toate astea sunt din vina lui „Uneori o merit și eu…” Și Marius râde în continuare povestind scene de coșmar care te paralizează. Dar Marius încă nu a aflat că în spatele râsului său mocnește o furie devastatoare. Care va mătura și bine și rău când va ieși la suprafață. Și eu n-aș vrea să fiu acolo când furia va lua locul râsului.

Sesizată oficial, Protecția Copilului a cercetat, investigat, evaluat. A dat și-un avertisemnt parcă. Marius a rămas în familia lui. Că ce alternativă ar fi fost într-o țară în care aproape orice copil abuzat se întoarce în familia lui? Poate să zâmbești și să-ți construiești un mecanism de apărare în care râzi și râzi în timp ce încasezi pumni și picioare.

N-am vrut să treacă acestă săptămână fără să vă povestesc despre Marius. Pentru că la el mă gândeam când scriam prima postare de pe blog. Poate și din cauza lui blogul acesta se numește „copii cu ochi de poveste”, deși eu sunt mama unui singur copil. La Marius mă gândeam când am scris despre Ioana: ea fusese începutul, Marius, din păcate, nu va fi sfârșitul. Dar eu încă visez că poate fi începutul sfârșitului…

„Nu, Marius, nu meriți așa ceva!

Lingvistice

Standard

Mă așteaptă vreo 7 postări, dar mie îmi vin alte idei. „Las că n-o intrat zîlele-n sac”, vorba bunicii (bunica mea vorbea cu î din i). Așa deci, postarea anterioară mi-a adus aminte că, în timp, am dat peste unele sfaturi lingvistice pe care le scriu și aici cu menționarea sursei dacă îmi aduc aminte.

  1. Copiii nu percep negațiile. Mental ei văd în imagini. Dacă le spuneți: Nu alerga! vor vedea pe cineva alergând. Înlocuiți-le cu comenzi pozitive: Mergi încet, de exemplu. (John Gray „Copiii sunt din rai”)
  2. Dacă alintați copilul cu apelative care denumesc părinții mamă, tată și miile de derivate (uups, aci mă încadrez) copilul va fi predispus să se identifice cu părintele/părinții. (Francoise Dolto „Când părinții se despart”)
  3. Cînd cereți ceva nu generalizați. Dați detalii, dacă e necesar, comunicați concret și la obiect ceea ce doriți. În loc de Stai cuminte la masă, mai bine Mi-ar plăcea să stai pe scaun. (sursă necunoscută)
  4. Feriți-vă de extremele: totul, nimic, niciodată, întotdeauna, etc.  Niciodată nu mă asculți! (Chiar niciodată?) (sursa: NLP)

“Când părinții se despart”

Standard

Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț,  rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog,  Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)

„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)

Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”

„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”

“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.

Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”

„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.

Copilul trebuie implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.

Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț,  spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)

Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.


Viitor de aur…

Standard

… ţara noastră are. Nu credeţi? Ia vedeţi nişte „monstre” (ghilimelele ar putea fi inutile) onor Abecedar (autor Marcela Peneş cu laaaaaaaaaargul concurs al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.)

Încălzirea:

Ce să fac c-un beţişor

Să îl supăr pe Azor

Păsărelele s-alung?

Sau o floare să împung?

De aş face ce vă spun,

Nu aş fi un copil bun

Fiindcă am un beţişor

Mă voi face dirijor.

 Şi  capodopera:

Stau de vorbă sub gutui

Nicuşor şi cu Ţugui

– Ai văzut, spune Ţugui

În gutui, un cuib cu pui?

Eu îl voi aduce jos,

Să nu crezi că sunt fricos

– Vai să nu faci cum ai spus!

– Ba mă urc! Iată-mă sus!

Buf! E sub gutui Ţugui

Şi-are-frunte un cucui…

Nu mai plânge, rău băiat,

Ai găsit ce-ai căutat.

Şi asta în timp ce pe fundal se discută cât de sublim e să citeşti „Marile Speranţe” în clasa a 6-a că aşa zice în lista de lecturi.

Şi se mai miră că nu merge…

Cine ne creşte copiii?

Standard

Am citit undeva afirmaţia că fiecare copil e produsul celor din jur mai mult decât produsul propriilor părinţi. Şi mi s-a aprins un beculeţ. Am căutat informaţii despre autoare, Judith Rich Harris, şi despre carte The Nurture Assumption şi am dat peste recenzia de pe Wikipedia. Hmmm… Beculeţul meu lumina parcă altfel. Scurt pe doi, autoarea susţine prin studii de caz, cercetări – bază solidă – că indiferent de ceea ce s-a trasmis, conştient sau inconştient, copilului de către părinţi, copilul se va plia mai mult pe educaţia grupului şi va imita ceea ce grupul îi transmite. Ar fi multe de spus, nu am citit cartea şi nu prea pot să-mi fac o idee clară şi corectă , dar eu m-am gândit la cu totul altceva. La ce Judith Rich Harris nu s-a gândit pentru că nu s-a născut în România. Cât din educaţia pe care am primit-o sau o dăm nu e produsul presiunii celor din jur? De la sfaturile atât de dragi mie, la ruşinea care ne împresoară pentru că „progenitura” s-a trântit iar pe jos sau Doamne fereşte îndrăzneşte să plângă în public. La stai frumos!, nu pentru că eu, părintele tău, cred în asta, ci pentru că ştiu că îi deranjezi pe cei din jur şi eu, părintele tău, m-a săturat să mi se facă observaţie. La nu pune mâna! că iar ne face vânzătoarea observaţie, chit că nu am spart, rupt, distrus nimic, deşi ca adult dacă fac aşa ceva nu-i capăt de lume (nu-i de schimbat magazinul, cam toate sunt la fel). La nu fugi, nu striga, nu te bucura, nu cânta, nu fi tu însuţi pentru că îi oboseşte pe alţii. Mănâncă avocado că aşa mănâncă şi Gigel de la 4, învaţă să numeri în engleză de la 9 luni că aşa ştie şi Gigela de la 2. Şi ăsta e doar vârful aisbergului. Mai grav e că tu, copilul, trebuie să devii medic/poet/inginer că aşa a spus bunica într-o seară când i-ai dat cu stetoscopul/pixu’/lopata de jucărie în cap şi a observat ea că ai avea aptitudini pentru aşa ceva. Şi de multe ori părinţii tac pentru că ştiu că nu are rost să o contrazică pe bunica: ea, vecinii, rudele de până la gradul 5, colegii de serviciu şi nemurile lor, dar mai ales necunoscuţii de pe stradă au întotdeauna dreptate. A copilări cu adevărat în România e sport extrem. Cât de liberi suntem noi ca părinţi pentru a ne lăsa copiii să fie liberi?

(pe tema asta scrie şi Cristina)

Agendă încărcată

Standard

„Și traiul ar fi fost ușor,

Fiindcă ilustrul profesor

Îl îngrijea ca pe-un odor (…)

Dar unde-i soare e și nor:

În casa, domnul profesor

Avea un mic calculator

Și programa cu el de zor.

Era ceva îngrozitor:

Pe azi, iubitul meu tenor,

Ai un program încântător

La opt te duci la croitor,

La nouă mergem la coafor,

La zece ascultăm un cor,

La unu, masa (un cotor

de varză coaptă în cuptor),

La două facem noi un cor,

La trei plimbare cu Azor

(un cățeluș ascultător)

La șase țesem un covor,

La șapte la televizor

E filmul <Crimă și Amor>,

La opt te duci în dormitor

Și te așezi frumos în pat

Pe azi, așa ești programat

De micul meu calculator.”

(Gellu Naum „Cartea cu Aplodor”)

 

–        Și îi place fetiței tale la balet? am întrebat-o pe M.

–        Îi place că nu are încotro.

–        Cum așa?

–        Păi plânge de fiecare dată când trebuie să meargă și îmi spune că nu vrea…dar… asta e…

–        Și de ce o duci dacă nu-i place?

–        La vârsta ei nu știe ce vrea, nu? Dacă mai târziu o sa-mi reproșeze că nu i-am descoperit nici o pasiune?

 

și dacă M. are dreptate?…