Monthly Archives: November 2012

Bazar de Crăciun

Standard

La Waldorf, pe strada Sergiu Celibidache, nr 8-12, Cluj-Napoca, sâmbătă, 24 noiembrie 2012, începând cu ora 15! Anul trecut mi-a întrecut așteptările.

Advertisements

Aleg să vorbesc

Standard

… despre colega mea din generală care a venit în clasa a 7-a cu niște dungi vii deasupra ciorapilor treisfert, chiar sub fusta de pionier

… despre inelul greu cu care mâna cădea mai vârtos pe fața colegului meu, tot din generală

… despre fetița care mai deunăzi, în parc, dansa umilitor în fața bățului fluturat superior de bunic

… despre tovarășa educatoare care mă amenința că mor pentru că nu-mi plăcea la grădiniță

… despre profesorul de biologie din clasa a 8-a care-mi făcea aluzii sexuale și încerca să mă pipăie

… despre ochii căzuți ai copiilor de la centrul de plasament

… despre umilință, durere, jigniri, singurătate, neiubire

… despre copiii etern desculți din pădurea din apropiere care trăiesc în corturi fie vară, fie iarnă

… despre palme, pumni, picioare, vorbe mai dureroase decât orice lovitură, automutilări

… despre gropile făcute în cap de un sucitor

… despre „Ești prost, ești prost, ești prost! Tu nu vezi cât ești de prost??”

… despre urletele de la etajul 4

… despre dorul de părinții plecați după bani

… despre știrile în care copiii mor arzând închiși în casă

… despre cazurile ireale pe care le aud și le tot aud fără să se oprească

Nu doar azi pentru că e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. Nici tot timpul. Dar măcar din când în când, între o carte, o poveste și o încercare de zâmbet, pe blogul acesta voi alege să vorbesc și despre toate astea.

Mărturii de departe, mărturii de aproape

Standard

Textul de azi e scris de C., o prietenă dragă și mereu prezentă, și e dedicat zilei de mâine.

 

Lucrez cu copii abuzați în fiecare zi. Abuzati din cauza nepăsării părinților, a inabilității lor de a le satisface nevoile, a consumului de alcool sau/și droguri. În cele mai multe cazuri părinții provin din familii abuzive în care nu au un model pozitiv de parenting. La randul lor și ei au copii iar ciclul se repeată în următoarea generație.  Neglijare, abuz fizic, sexual si emoțional…toate formele de abuz asupra copiilor sunt în egala măsură distrugătoare pentru dezvoltarea lor emoțională, socială și progresul intelectual. În majoritatea cazurilor copiii suferă mai multe forme de abuz.

Exemple? Familie cu 5 fete (de la 6 la 16 ani) în care părinții care nu au fost disponibili din punct de emoțional, fetele au fost abuzate sexual de un prieten de încredere al familiei. De ce? Fetele erau foarte vulnerabile, aveau nevoie de atenție si “prietenul de familie” a folosit “metoda” manipulării emoționale și pentru ca fetele nu aveau nevoile emotionale satisfăcute în familie nu au vazut nimic nepotrivit într-un babat care e “înțelegător” si încet devine tactil iar gesturile lui devin sexualizate. Pentru că nu au învățat ce înseamnă un atașament securizat din familie, fetele s-au lasat manipulate până au devenit victime ale abuzului sexual.

Băiat de 7 ani victimă a abuzului fizic si emoțional, nesigur emoțional în relația cu mama a dezvoltat ADHD și autism; sursa lor fiind atașamentul dezorganizat dintre mama si copil.

Fetiță de 3 ani, martoră a violenței domestice dintre părinti; e retrasă, are probleme cu stima de sine și nu se integrează ușor în grupuri de copii de aceeași vârstă.

Etc…si exemplele pot continua.

Părinții spun: “A, am strigat puțin la el/ea ca să știe de frică!” sau “L-am atins puțin cu palma.” Copii simt: “Am tremurat de frica când a urlat tata/mama!” sau “M-am îngrozit când m-a lovit tata/mama; și acum mă doare locul în care m-a lovit.” Copiii percep abuzul mult mai intens decât e “destinat” de către abuzatori. Copiii au o sensibilitate extraordinară și simt orice tensiune sau conflict dintre părinți, chiar dacă e mascat și ținut departe de ochii lor.

Acest blog este studiat si citit de părinți care-și doresc să facă o diferență în viața copiilor lor. Norocoși copii! Ca profesionist am un singur sfat: detașați-vă puțin și întrebați-vă: „Cum e viața copilului meu în acesta familie? Cum se simte el când se întâmplă așa ceva?” Dacă simțiți că, în orice fel, copilul vostru e afectat faceți ceva ca să schimbați asta. Și voi și copiii veți fi mai fericiți! Succes!

 

 

how many times…?

Standard

„How many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see”

 

Prima dată am auzit de la Paula19 noiembrie este Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor  și mi-am zis că trebuie să facem ceva. Apoi m-am gândit că ne putem mobiliza mai mulți să facem o Săptămână de prevenire a abuzului și violenței împotriva copiilor. Așa am aflat că la nivel mondial există o perioadă (1-19 noiembrie)  dedicată acestei cauze.

De aceea vă rog, scrieți zilele acestea, scrieți pe bloguri, pe facebook, pe twitter, în ziare, reviste. Scrieți dacă puteți. Orice pe subiect. Un cuvânt, o poveste, un îndemn. Desenați, fotografiați, bricolați. Știți de ce? Pentru copiii omorâți în bătaie, pentru cei uciși de neglijență, pentru fiecare palmă, fiecare pumn, pentru orice părinte, îngrijitor, profesor care lasă pe veci o cicatrice. Pentru fiecare știre care v-a lăsat înfiorați zile întregi, pentru fiecare articol la care ați plâns. Pentru umilințe, rușine, dezumanizare, durere, lacrimi, suferință. Pentru un adolescent care a spus la un moment dat: „Știți ce aș fi vrut atunci? Ca cei din jur să știe. Atât. Să știe.” Haideți să scriem pentru că noi avem puterea și mijloacele care le lipsesc copiilor și pentru ca ei să știe că măcar cineva se gândește la ei.

Și poate anul acesta scriem, iar anul viitor schimbăm puțin ceva. Și poate în câțiva ani va exista o lege corectă și aplicabilă care să apere copiii. Scrieți, vă rog, despre copii pe care îi cunoașteți, pe care i-ați văzut, despre care ați auzit, care v-au impresioant. Scrieți despre copilul din voi. Haideți să scriem ca să știm și  ca să ne facem auziți. Eu personal scriu pentru un copil căruia i-am promis la un moment dat și pentru care n-am putut face atunci mai nimic. Dar pot acum. Pot să nu mai întorc capul si să pretind că nu văd.

Mi-am plesnit copilul prima dată când avea un an și jumătate. Da, eu! N-ați fi crezut așa-i? Nici eu. Abia începuse să umble bine singur, a venit după mine în baie și și-a băgat mână în WC. „Ce faci?” am strigat și pleosc! i-am lovit mânuța. De aici totul a început să se deruleze cu încetinitorul: convingerea că am făcut o tâmpenie, dar mai ales șocul de a fi făcut exact ce aș fi jurat că nu voi face vreodată, am simțit ca un uragan forța adânc imprimată în concepția celor dinaintea mea despre educație, am văzut ca într-un film alb-negru palme umilitoare de-a lungul anilor, i-am văzut pe Ioana și pe Marius și pe atâția alții a căror poveste nu vrea să iasă din mine. Și-am început să tremur. Totul a durat o fracțiune de secundă. Când m-am întors fiul meu plângea în ușa băii și-și freca mânuța lovită. Am ezitat un moment până să mă uit în ochii lui. Mi-era rușine, mi-era frică și aș fi dat orice să dau timpul înapoi. Când m-am uitat în ochii lui am văzut privirea întrebătoare care nu putea înțelege în ruptul capului: „De ce? De ce tu, cea care mă iubești fără opreliști, ai fi făcut așa ceva. De ce?!!” M-am uitat în ochii lui care nu mai înțelegeau nimic și mi-am cerut iertare. I-am spus că din trecutul generației mele a venit ceva mai puternic decât mine, ceva care mi-a spus atunci pe loc că așa de face. Dar că asta nu era adevărat, acum înțelegeam, înțelegeam mai bine ca oricând. Mi-am cerut scuze și am plans cu fiul meu în brațe. Am plans de fapt  pentru generația părinților de azi care au crescut crezând că așa se face.

Când mi-am plesnit copilul prima dată mi-am jurat mie că va fi și ultima dată.