how many times…?

Standard

„How many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see”

 

Prima dată am auzit de la Paula19 noiembrie este Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor  și mi-am zis că trebuie să facem ceva. Apoi m-am gândit că ne putem mobiliza mai mulți să facem o Săptămână de prevenire a abuzului și violenței împotriva copiilor. Așa am aflat că la nivel mondial există o perioadă (1-19 noiembrie)  dedicată acestei cauze.

De aceea vă rog, scrieți zilele acestea, scrieți pe bloguri, pe facebook, pe twitter, în ziare, reviste. Scrieți dacă puteți. Orice pe subiect. Un cuvânt, o poveste, un îndemn. Desenați, fotografiați, bricolați. Știți de ce? Pentru copiii omorâți în bătaie, pentru cei uciși de neglijență, pentru fiecare palmă, fiecare pumn, pentru orice părinte, îngrijitor, profesor care lasă pe veci o cicatrice. Pentru fiecare știre care v-a lăsat înfiorați zile întregi, pentru fiecare articol la care ați plâns. Pentru umilințe, rușine, dezumanizare, durere, lacrimi, suferință. Pentru un adolescent care a spus la un moment dat: „Știți ce aș fi vrut atunci? Ca cei din jur să știe. Atât. Să știe.” Haideți să scriem pentru că noi avem puterea și mijloacele care le lipsesc copiilor și pentru ca ei să știe că măcar cineva se gândește la ei.

Și poate anul acesta scriem, iar anul viitor schimbăm puțin ceva. Și poate în câțiva ani va exista o lege corectă și aplicabilă care să apere copiii. Scrieți, vă rog, despre copii pe care îi cunoașteți, pe care i-ați văzut, despre care ați auzit, care v-au impresioant. Scrieți despre copilul din voi. Haideți să scriem ca să știm și  ca să ne facem auziți. Eu personal scriu pentru un copil căruia i-am promis la un moment dat și pentru care n-am putut face atunci mai nimic. Dar pot acum. Pot să nu mai întorc capul si să pretind că nu văd.

Mi-am plesnit copilul prima dată când avea un an și jumătate. Da, eu! N-ați fi crezut așa-i? Nici eu. Abia începuse să umble bine singur, a venit după mine în baie și și-a băgat mână în WC. „Ce faci?” am strigat și pleosc! i-am lovit mânuța. De aici totul a început să se deruleze cu încetinitorul: convingerea că am făcut o tâmpenie, dar mai ales șocul de a fi făcut exact ce aș fi jurat că nu voi face vreodată, am simțit ca un uragan forța adânc imprimată în concepția celor dinaintea mea despre educație, am văzut ca într-un film alb-negru palme umilitoare de-a lungul anilor, i-am văzut pe Ioana și pe Marius și pe atâția alții a căror poveste nu vrea să iasă din mine. Și-am început să tremur. Totul a durat o fracțiune de secundă. Când m-am întors fiul meu plângea în ușa băii și-și freca mânuța lovită. Am ezitat un moment până să mă uit în ochii lui. Mi-era rușine, mi-era frică și aș fi dat orice să dau timpul înapoi. Când m-am uitat în ochii lui am văzut privirea întrebătoare care nu putea înțelege în ruptul capului: „De ce? De ce tu, cea care mă iubești fără opreliști, ai fi făcut așa ceva. De ce?!!” M-am uitat în ochii lui care nu mai înțelegeau nimic și mi-am cerut iertare. I-am spus că din trecutul generației mele a venit ceva mai puternic decât mine, ceva care mi-a spus atunci pe loc că așa de face. Dar că asta nu era adevărat, acum înțelegeam, înțelegeam mai bine ca oricând. Mi-am cerut scuze și am plans cu fiul meu în brațe. Am plans de fapt  pentru generația părinților de azi care au crescut crezând că așa se face.

Când mi-am plesnit copilul prima dată mi-am jurat mie că va fi și ultima dată.

 

Advertisements

7 responses »

  1. Desi stiam povestea, m-ai emotionat pana la lacrimi, Anca! Si eu l-am pleznit o data pe Matei si m-a privit pierdut cumva, nici macar nu plangea, dar ma privea in ochi. Si mi-a fost si mie rusine si m-am simtit vinovata multe zile…

  2. Anca, parerea ea e ca trebuie mers pe concret, eventual printr-un program la nivel national. Mai ales ca, acum, bataia-ex-rupta-din-rai este interzisa prin lege si la noi! E nevoie de specialisi care sa sprijine parintii moral, si-n egala masura cu informatii despre riscurile abuzului (de orice natura). Am pe cineva drag care traieste de ceva timp in Copenhaga – proaspat parinte, care-mi povesteste despre o nastere de vis intr-un spital de stat (fara spaga, fara intimidari) si despre sustinerea familiei ca intreg; tatal asista la nastere, i se furnzeaza informatii despre impotanta alaptarii, efectueaza bonding cu noul nascut in egala masura cu mama ( efectiv stau ore-n sir cu bebelusul direct pe piele), etc.. Iti vorbesc acum despre toate “amanuntele” astea pentru ca, in realitate, startul relatiei cu copilul (si a adultilor intre ei ca proaspeti parinti) este esential pentru tot ce va urma. Apoi, pentru ca autoritatile sa se asigure ca bebelusul nu e fie zdruncinat, fie lasat sa planga, familia e vizitata periodic acasa si sustinuta in continuare cu tot soiul de informatii. Mai mult, au si un numar de telefon la liber pe care parintii il pot apela, cand apele-s tulburi, in orice ora din zi sau noapte..
    Pihologic cantarind, noi inca suntem un popor care se imparte in extreme; unii inca se incred doar in gura targului, altii in specialisti. Deci ceea ce insiram mai sus ni s-ar potrivi manusa! (Avem imensa nevoie sa ne redescoperim instinctele materne/ paterne – alea neviciate. Practic avem nevoie sa le reinvatam.) Caaat o fi de greu ca sus-pusii nostri sa se inspire de la altii mai civilizati?

    Missed ya!

    • Sus-pusilor noștri le e greu tot ceea ce nu-i avantajează/interesează/îmbogățește. Mi-e din ce în ce mai clar că ei nu vor face nimic.
      Legea despre care spui, cea care interzice bătaia, chiar nu mi se pare aplicată. La noi trebuie să moară copii ca cineva să înceapă să pună întrebări. Cam asta e. Poate putem face noi ceva. 🙂

      • Nici asa; au murit atatia BEBELUSI pe plaiurile mioritice, pentru ca au fost zdruncinati si snopiti in bataie de catre parintii lor (de obicei “din cauza plansului”)! Si afara de traditionala pedeapsa cu inchisoarea, nu s-a mai intamplat nimic.. Asta spune mult despre noi ca natiune; in loc sa fim proactivi, ramanem reactivi. Asta facem si in educatie, si in relatiile pe care le tesem in jurul nostru. Si, culmea, inca ni se pare perfect natural sa fim asa!

  3. Pingback: Mărturii de departe, mărturii de aproape « copiicuochidepoveste

  4. Pingback: AZI | copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s