Paradoxul

Standard

sau un alt răspuns pentru Mara

Copiii scot ce e mai bun din noi, nu credeți? Testându-ne limitele, ducându-ne în pragul crizelor de nervi, anulându-ne răbdarea, scoțând ce e mai rău din noi, copiii ne arată cu o perseverență de neclintit tot ce avem  mai bun în noi. Sunt zile (nu puține) în care îmi vine constant să-mi iau câmpii. Clipe intense, vii, puternice par să mă domine, să mă prindă într-un vârtej pe care mă chinui zadarnic să-l îmblânzesc. Apoi peste un minut sau o jumătate de oră, uneori peste o zi tot ce-am făcut își găsește un rost. Copilul arătă că, deși nu părea, m-a auzit, chestiuni blocate în revoltă încep să se miște și simt că tot ce fac are un sens, că mă mișc și eu odată cu el, că învăț și cresc și tot ceea ce am văzut rău la mine poate că nu a fost chiar așa, că în momentele cele mai dureroase am găsit cele mai inventive soluții chiar dacă atunci mă cuprindea o inexplicabilă groază că nu mai văd, că nu mai știu, chiar dacă mă simțeam aruncată forțat într-un carusel din care nu știam cum să mai ies. Testându-ne limitele copiii ne deschid un alt EU, unul pe care-l nu-l bănuiam, pe care-l visam uneori, o persoană incredibil de puternică, în stare să munte munții din loc. Redescoperim dintr-o dată un om intens și plin de viață care poate să scoată dintr-un disperat “Nu mai pot!” cele mai inventive feluri de a putea și de a fi. Descoperim că nu suntem doar fapte disparate aruncate haotic în stânga și-n dreapta, ci un întreg proces de devenire și reinventare. Ne regăsim pe noi cel pierdut cândva demult demult sau poate cel inventat atunci pe loc într-o nouă lume pe care n-am putut-o imagina mai înainte. Dar faci bine, mamă, stai liniștită, mi-a spus fiul meu într-o seară când mă prăbușisem epuizată și-i mărturiseam disperată că nu mai știu ce să fac. M-a dat jos din vârtejul propriei mele neîncrederi și m-a lăsat uimită într-o lume plină de speranță în care știam că munca mea nu e în zadar și în care zbaterile viitoare păreau hilar de neînsemnate. Ca mame renaștem mereu din propria cenușă. Atâta timp cât copiii ne mai spun “Te iubesc”, ne zâmbesc, ne iau în brațe facem bine ce facem.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s