Tag Archives: copii abuzați în România

19 noiembrie

Standard

N-am uitat că azi e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. Mă tot gândesc la ea de ceva vreme, observ că-mi revitalizez blogul prin noiembrie tocmai pentru ziua aceasta. Mă bucur că o astfel de zi există, deși la copiii care cer ajutor într-un fel sau altul mă gândesc aproape în fiecare zi. Și e fantastic cum ei continuă să vină la mine în atât de diferite feluri și cum, de fapt, ei mă vindecă pe mine. Și mă bucur să văd că lucrurile se mai schimbă în România, că părinții devin mai conștienți, că societatea poate să stabilească standarde în favoarea copiilor, că media popularizează respectul față de nevoile copiilor (mi-a plăcut mult de Otilia în emisiunea “România, te iubesc”), că pune presiuni pe organizațiile care ar trebui să apare drepturile copiilor. Și vreau să sper că lucrurile se mișcă, că în câțiva ani schimbarea de mentalitate va fi vizibilă, iar copiii vor fi tratați așa cum merită: cu respect și înțelegere a vârstei lor.
Și azi îi trimit un gând bun lui R. pe care n-am învățat încă să-l ajut, dar spre care se îndreaptă și gândurile bune ale câtorva adulți care nu stau pe margine, întrebându-se ce să facă, ci acționează și nu se dau bătuți.

R., ne gândim la tine! Va fi bine!
(Ce am scris anul trecut și acum 2 ani.)

Aleg să vorbesc

Standard

… despre colega mea din generală care a venit în clasa a 7-a cu niște dungi vii deasupra ciorapilor treisfert, chiar sub fusta de pionier

… despre inelul greu cu care mâna cădea mai vârtos pe fața colegului meu, tot din generală

… despre fetița care mai deunăzi, în parc, dansa umilitor în fața bățului fluturat superior de bunic

… despre tovarășa educatoare care mă amenința că mor pentru că nu-mi plăcea la grădiniță

… despre profesorul de biologie din clasa a 8-a care-mi făcea aluzii sexuale și încerca să mă pipăie

… despre ochii căzuți ai copiilor de la centrul de plasament

… despre umilință, durere, jigniri, singurătate, neiubire

… despre copiii etern desculți din pădurea din apropiere care trăiesc în corturi fie vară, fie iarnă

… despre palme, pumni, picioare, vorbe mai dureroase decât orice lovitură, automutilări

… despre gropile făcute în cap de un sucitor

… despre „Ești prost, ești prost, ești prost! Tu nu vezi cât ești de prost??”

… despre urletele de la etajul 4

… despre dorul de părinții plecați după bani

… despre știrile în care copiii mor arzând închiși în casă

… despre cazurile ireale pe care le aud și le tot aud fără să se oprească

Nu doar azi pentru că e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. Nici tot timpul. Dar măcar din când în când, între o carte, o poveste și o încercare de zâmbet, pe blogul acesta voi alege să vorbesc și despre toate astea.

how many times…?

Standard

„How many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see”

 

Prima dată am auzit de la Paula19 noiembrie este Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor  și mi-am zis că trebuie să facem ceva. Apoi m-am gândit că ne putem mobiliza mai mulți să facem o Săptămână de prevenire a abuzului și violenței împotriva copiilor. Așa am aflat că la nivel mondial există o perioadă (1-19 noiembrie)  dedicată acestei cauze.

De aceea vă rog, scrieți zilele acestea, scrieți pe bloguri, pe facebook, pe twitter, în ziare, reviste. Scrieți dacă puteți. Orice pe subiect. Un cuvânt, o poveste, un îndemn. Desenați, fotografiați, bricolați. Știți de ce? Pentru copiii omorâți în bătaie, pentru cei uciși de neglijență, pentru fiecare palmă, fiecare pumn, pentru orice părinte, îngrijitor, profesor care lasă pe veci o cicatrice. Pentru fiecare știre care v-a lăsat înfiorați zile întregi, pentru fiecare articol la care ați plâns. Pentru umilințe, rușine, dezumanizare, durere, lacrimi, suferință. Pentru un adolescent care a spus la un moment dat: „Știți ce aș fi vrut atunci? Ca cei din jur să știe. Atât. Să știe.” Haideți să scriem pentru că noi avem puterea și mijloacele care le lipsesc copiilor și pentru ca ei să știe că măcar cineva se gândește la ei.

Și poate anul acesta scriem, iar anul viitor schimbăm puțin ceva. Și poate în câțiva ani va exista o lege corectă și aplicabilă care să apere copiii. Scrieți, vă rog, despre copii pe care îi cunoașteți, pe care i-ați văzut, despre care ați auzit, care v-au impresioant. Scrieți despre copilul din voi. Haideți să scriem ca să știm și  ca să ne facem auziți. Eu personal scriu pentru un copil căruia i-am promis la un moment dat și pentru care n-am putut face atunci mai nimic. Dar pot acum. Pot să nu mai întorc capul si să pretind că nu văd.

Mi-am plesnit copilul prima dată când avea un an și jumătate. Da, eu! N-ați fi crezut așa-i? Nici eu. Abia începuse să umble bine singur, a venit după mine în baie și și-a băgat mână în WC. „Ce faci?” am strigat și pleosc! i-am lovit mânuța. De aici totul a început să se deruleze cu încetinitorul: convingerea că am făcut o tâmpenie, dar mai ales șocul de a fi făcut exact ce aș fi jurat că nu voi face vreodată, am simțit ca un uragan forța adânc imprimată în concepția celor dinaintea mea despre educație, am văzut ca într-un film alb-negru palme umilitoare de-a lungul anilor, i-am văzut pe Ioana și pe Marius și pe atâția alții a căror poveste nu vrea să iasă din mine. Și-am început să tremur. Totul a durat o fracțiune de secundă. Când m-am întors fiul meu plângea în ușa băii și-și freca mânuța lovită. Am ezitat un moment până să mă uit în ochii lui. Mi-era rușine, mi-era frică și aș fi dat orice să dau timpul înapoi. Când m-am uitat în ochii lui am văzut privirea întrebătoare care nu putea înțelege în ruptul capului: „De ce? De ce tu, cea care mă iubești fără opreliști, ai fi făcut așa ceva. De ce?!!” M-am uitat în ochii lui care nu mai înțelegeau nimic și mi-am cerut iertare. I-am spus că din trecutul generației mele a venit ceva mai puternic decât mine, ceva care mi-a spus atunci pe loc că așa de face. Dar că asta nu era adevărat, acum înțelegeam, înțelegeam mai bine ca oricând. Mi-am cerut scuze și am plans cu fiul meu în brațe. Am plans de fapt  pentru generația părinților de azi care au crescut crezând că așa se face.

Când mi-am plesnit copilul prima dată mi-am jurat mie că va fi și ultima dată.

 

Marius

Standard

Marius zâmbește. Un zâmbet larg îi trage parcă toată fața într-o imagine a fericirii. Când îl vezi poți să juri că e cel mai fericit copil-adolescent din lume. Marius râde și nu stă o clipă locului. Zâmbește când îți povestește despre oameni care au trăit demult, locuri interesante din lume pe care promite să le viziteze într-o zi, lumea lui și lumea largă. Zâmbește șmecherește când face calcule matematice repede în gând.   Dar cel mai tare Marius râde când îți povestește cum îl bate tată lui: cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu bățul. Râde înfundat amintindu-și de noaptea pe care a petrecut-o afară pentru că a întârziat acasă 3 minute. Zâmbește povestindu-ți umilințele la care îl supune tatăl lui și mai că nu te convinge că toate astea sunt din vina lui „Uneori o merit și eu…” Și Marius râde în continuare povestind scene de coșmar care te paralizează. Dar Marius încă nu a aflat că în spatele râsului său mocnește o furie devastatoare. Care va mătura și bine și rău când va ieși la suprafață. Și eu n-aș vrea să fiu acolo când furia va lua locul râsului.

Sesizată oficial, Protecția Copilului a cercetat, investigat, evaluat. A dat și-un avertisemnt parcă. Marius a rămas în familia lui. Că ce alternativă ar fi fost într-o țară în care aproape orice copil abuzat se întoarce în familia lui? Poate să zâmbești și să-ți construiești un mecanism de apărare în care râzi și râzi în timp ce încasezi pumni și picioare.

N-am vrut să treacă acestă săptămână fără să vă povestesc despre Marius. Pentru că la el mă gândeam când scriam prima postare de pe blog. Poate și din cauza lui blogul acesta se numește „copii cu ochi de poveste”, deși eu sunt mama unui singur copil. La Marius mă gândeam când am scris despre Ioana: ea fusese începutul, Marius, din păcate, nu va fi sfârșitul. Dar eu încă visez că poate fi începutul sfârșitului…

„Nu, Marius, nu meriți așa ceva!