Category Archives: cărți

Părinți și povești. La Cărturești

Standard

saptamanapsi-coverPROGRAM CLUJ NAPOCA – Librăria Cărtureşti (Iulius Mall)

Părinţi fericiţi – copii fericiţi. O viaţă de cuplu sănătoasă şi armonioasă, cel mai bun dar oferit copilul tău!
Invitat: Domnica Petrovai
Luni, 23 februarie – ora 18.30

Suntem părinţi de copii sau copii de părinţi? Despre construirea modelelor de relaţie.
Invitat: Gabriela Hum
Marţi, 24 februarie – ora 18.30

De ce trebuie să spunem poveşti copiilor.
Invitat: Sempronia Filipoi
Miercuri, 25 februarie – ora 18.30

Cum să creezi o legătură puternică cu copilul tău!
Invitat: Raluca Anton
Joi, 26 februarie – ora 18.30

Copilul meu e mofturos: cum îl fac să mănânce sănătos?
Invitaţi: Adela Moldovan – psihoterapeut, Iulia Hadarean – nutriţionist
Vineri, 27 februarie – ora 18.30

Advertisements

Ancient Advice for Modern Parents

Standard

“Do not ask your children
to strive for extraordinary lives.
Such striving may seem admirable,
but it is the way of foolishness.
Help them instead to find the wonder
and the marvel of an ordinary life.
Show them the joy of tasting
tomatoes, apples and pears.
Show them how to cry
when pets and people die.
Show them the infinite pleasure
in the touch of a hand.
And make the ordinary come alive for them.
The extraordinary will take care of itself.”

William Martin, The Parent’s Tao Te Ching: Ancient Advice for Modern Parents

Cartea care m-a făcut mai bună

Standard

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, aproape toate cărțile din zona parenting-ului sau dezvoltării personale pe care le-am citit “m-au făcut mai bună” în primul rând pentru că m-au făcut să conștientizez și mi-au validat niște idei, intuiții pe care oricum le aveam, pentru că m-au ajutat să mă înțeleg pe mine mai bine și astfel și pe ceilalți și pentru că am înțeles că dacă nu sunt bine eu cu mine foarte greu „voi fi bine cu un copil”.

Am hotărât să dau acest titlu postării pentru că tot timpul cât am citit cartea respectivă am avut un puternic sentiment de înțelegere a lumii în toate sentimentele și acțiunile ei negative. Pentru că unul dintre mesajele importante ale cărții este acesta: dacă nevoile noastre nu sunt împlinite ele vor răbufni în sentimente sau acțiuni care ne fac rău nouă sau altora. Și aici fac o paranteză: Ați observat că dacă ne gândim la împlinirea nevoilor sau Doamne ferește vorbim despre așa ceva din start multă lume privește asta ca un act de extrem egoism? Că societatea ne inoculează cumva ideea că nu avem voie să ne simțim bine, că neapărat fericirea noastră se clădește pe suferința altora? Eu simt tare acut asta. Dar am văzut că dacă într-adevăr se face această călătorie spre cele mai ascunse nevoi ale noastre, spre neîmpliniri îngropate undeva, spre durerile copilăriei, dacă acelea se conștientizează și se tratează cu toată înțelegerea de care suntem capabili, dacă ne dăm seama de ce avem cu adevărat nevoie vom observa că niciodată nu vom avea nevoie să moară capra vecinului, ci să trăiască a nostră. Și nici nu vom fi răi, ci vom deveni mai buni, mai înțelegători cu cei din jur. Și da, e o călătorie lungă și anevoiasă, dar merită tot efortul.

Totuși să vă spun și despre carte. În primul rând că a încetat demult să fie doar o carte, deja sunt cursuri, traineri și chiar un stil de viață, dar omul care a pornit totul, Marshall Rosenberg, a început cu cartea aceasta: Comunicarea non-violentă.
Am tot citit-o, am răscitit pasaje, am încercat exercițiile, puțin v-am spus și vouă despre ea în altă postare.
De ce m-a impresionat cartea? Pentru că niciodată nu am rezonat cu genul de comunicare care încerca manipularea prin frică, vinovăție, rușine sau alte sentimente negative. Chiar autorul spune că genul acesta de limbaj – maladiv, aș spune eu – a apărut în societățile industrializate unde patronii aveau nevoie de muncitori care să se supună fără discuție. Cam ce ne dorim noi uneori de la copiii noștri, nu? Cartea m-a făcut să-i înțeleg mai bine pe cei din jur, să mă înțeleg pe mine și să văd ce în spatele unor manifestări care altădată mă înfuriau sau mă secau de energie. Să nu credeți că-mi iasă de fiecare dată, dar de fiecare dată când încerc eu mă simt mai bine. Judecățile, criticile, diagnosticele și interpretările cu privire la alții sunt toate expresii denaturate ale propriilor noastre nevoi și valori.

Și pentru că mi-e foarte greu să dau o formă rotundă prezentării cărții, vă las cu câteva citate și unele prezentări pe scurt și, sper că, nu prea haotice.

Despre sclavia emoțională: “În sclavia emoțională ne considerăm responsabili de sentimentele celorlalți. Credem că trebuie să ne străduim constant să-i facem pe toți fericiți. Dacă ei nu par fericiți, ne simțim responsabili și obligați să acționăm. Asta ne poate face cu ușurință să-i considerăm pe cei apropiați o povară. (…) Într-o lume în care suntem adesea judecați aspru pentru identificarea și dezvăluirea nevoilor proprii, ne poate fi foarte frică să o facem, lucru valabil mai ales în cazul femeilor, care sunt educate să-și ignore nevoile și să aibă grijă de ceilalți.
Stadiile slcaviei emoționale:
1. sclavia emoțională – când ne considerăm responsabili pentru sentimentele altora.
2. stadiul nesuferiților- în care refuzăm să reunoaștem că ne pasă de sentimentele sau nevoile altora
3. eliberarea emoțională- în care ne asumăm întreaga responsabilitate pentru sentimentele noastre, dar nu și pentru ale altora și suntem conștienți că nu ne putem satisface nevoile prejudicindu-i pe alții.

De multe ori noi spunem ce nu vrem să facem, în loc să comunicăm clar ce dorim să facem.

Teoria mea e că devenim depresivi pentru că nu primim ceea ce dorim și nu primim ceea ce dorim pentru că nu am fost niciodată învățați să obținem ceeea ce dorim. Dimpotrică, am fost învățați să fim fete și băieți buni și părinți buni. Dacă alegem să fim unul dintre aceste lucruri, e cazul să ne obișnuim să fim deprimați. Depresia e răsplata pe care o primim pentru că am fost „buni”.

Despre empatia cu toată ființa:
Filosoful chinez, Chuang-Tzu a afirmat că adevărata empatie presupune să asculți cu toată ființa.

Martin Buber, filosof israelian născut în Austria, descrie această calitate a prezenței pe care viața o cere de la noi

E imposibil să oferim cuiva un lucru pe care nu-l avem. În mod similar, dacă desoperim că nu putem sau nu dorim să empatizăm, în ciuda eforturilor noastre, acesta e de obicei un semn că suntem prea înfometați de empatie ca să o putem oferi și altora. Uneori, dacă recunoaștem deschis că starea noastră de disconfort ne împiedică să răspundem empatic, celălalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.

Dag Hammarskjold: Cu cât asculți mai atent vocea ta interioară, cu atât vei auzi mai bine ce se întâmplă în exterior.

Rușinea e o formă de ură de sine.

Și despre faptul că suferințele trebuie conștientizate, acceptate și trăite pentru a le depăși cu adevărat:
Doliul în CNV este procesul de intrare în contact deplin cu nevoile nesatisfăcute și sentimentele ce apar când nu suntem tocmai perfecți. Este trăirea regretului, dar a unui regret care ne ajută să învățăm din ce am făcut fără să ne blamăm sau să ne detestăm pe noi înșine. (…) Procesul de doliu e urmat de iertarea de sine.

Când recomand: Totul trebuie să fie joc!, unii mă consideră radical, chiar nebun. Eu cred sincer că o formă importantă de compasiune față de sine este să facem alegeri motivate doar de dorința de a contribui la viață și nu din frică, vină, rușine, datorie sau obligație.

Eu consider orice furie un rezultat al gândirii alienate și provocatoare de violență. Miezul oricărei furii este o nevoie nesatisfăcută. Ea poate fi valoroasă dacă o folosim ca un ceas deșteptător, care să ne trezească – să conștientizăm că avem o nevoie frustrată și că gândim într-un mod care ne scade șansele să o satisfacem.

Când folosim forța în scop protector (ex: să oprim un copil care fuge pe o strada plină de mașini), ne concentrăm asupra vieții sau a drepturilor pe care dorim să le protejăm. Fără să judecăm nici persoana, nici comportamentul. Nu blamăm și nu condamnăm copilul că a fugit în stradă.

Nu numai că nu am fost niciodată educați să ne cunoaștem nevoile, dar suntem adesea expuși unui „dresaj” cultural care ne blochează efectiv conștiința. Așa cum am mențioant anterior am moștenit un limbaj ce deservește regii și elita influentă din societăți bazate pe dominație. Masele, descurajate să-și dezvolte conștiința propriilor nevoi, au fost în schimb educate să fie docile și supuse în fața autorității. Cultura noastră sugerează că nevoile sunt negative și distrugătoare, cuvântul nevoiaș (Needy) folosit la adresa unei persoane sugerează inadecvare sau imaturitate. Când oamenii își exprimă nevoile sunt adesea etichetați drept egoiști, iar folosirea pronumelui personal „eu” este uneori echivalată cu egoismul sau slăbiciunea.

Nu știu cât de clar e tot ce v-am povestit (postarea stă scrisă în frânturi de pe la începutul anului trecut), dar sincer vă recomand să citiți cartea. Merită!

Catharsis

Standard

“(…) aș fi avut nevoie de încurajare (…) În calitate de tată erai prea puternic (…) și pentru așa ceva eu eram prea plăpând (…) toată cugetarea mea se afla sub pecetea grea a persoanei tale (…) Până și aspectul tău fizic mă copleșea (…) eu eram slab, lipsit de vlagă, jigărit, tu – voinic, mare, gras (…) sentimentul că sunt un nimic (…) își are originea în influența exercitată de tine (…) Când mă apucam de ceva care nu-ți era pe plac și-mi prevesteai un eșec, respectul față de părerea ta era așa de mare încât (…) eșecul părea de neînlăturat. În fața ta îmi pierdusem încrederea în mine și în locul ei am căpătat sentimentul unei nețărmurite culpabilități. (…) Neîncrederea față de (…) lume, pe care încercai să o provoci în mine, (…) s-a transformat în neîncredere față de mine însumi și în permanentă teamă față de restul lumii (…) E drept că dragostea pe care mi-o arăta mama era nețărmurită, dar în mintea mea dragostea ei era independentă de tine (…) dragostea și devotamentul ei față de tine erau prea mari și o împiedicau să fie o putere spirituală de sine stătătoare și durabilă în lupta pe care o ducea un copil.”
(Franz Kafka, Scrisoare către tata, 1964)

Din păcate nu oricine poate să fie gândac într-o Metamorfoză ca să se elibereze măcar pentru scurt timp…

Luna Pădurii

Standard

Eram prin clasa a 6-a, cred, când una din multele profesoare de muzică perindate în anii de gimnaziu venise cu ideea de a ne impulsiona să ascultăm muzică simfonică, rugându-ne să închidem ochii și să ne imaginăm ceea ce muzica trezea în noi. După ce muzica se termina, povesteam ce ne închipuisem în diferite momente ale bucăților muzicale. Ei, multe apăreau din imaginația unor copii (în vremurile acelea, la aproape 12 ani, încă eram copii), dar eu îmi imaginam invariabil păduri. Păduri tomnatice încălzite de frunze viu colorate, păduri verzi de primăvară în care aproape simțeam mirosul pământului reavăn, păduri întunecoase de brad cu paturi primitoare de mușchi și aer de gheață. Păduri senine, păduri după furtună, păduri călduroase și păduri colorate de flori curajos ivite chiar lângă ultimele ochiuri de zăpadă. Fascinația mea pentru păduri nu a dispărut nici azi, iar pădurile, fie ele reale sau doar imaginate, au rămas marea mea oază de relaxare. Azi pădurile sunt mult mai mult decât atât: pot fi locuri ideale de petrecut timp de calitate cu copiii, dar și un prilej pentru a-i responsabiliza pe cei mici, pentru a le explica darul imens pe care plantarea unui copac sau curățarea unei păduri îl face Pământului.
Vă spun toate este pentru că e Luna Pădurii la Editura Cartea Copiilor celebrată prin cartea Basmele Pădurii a Rinei Singh. Iar eu iubesc pădurile și poveștile lor sunt mereu surprinzător de captivante.
basmele-padurii

How to Talk So Kids Will Listen – the end

Standard

– de Adele Faber și Elaine Mazlish

Prezentarea cărții și primul capitol în episodul 1

Episodul 2 despre cooperarea copiilor

Epsiodul 3 despre alternativele pedepselor

Episodul 4 despre încurajarea autonomiei

Episodul 5 despre laudă

Capitolul 6: Cum să eliberăm copiii de etichetări

(aș zice că mai degrabă trebuie să ne eliberăm noi adulții puțin)

Din păcate în capcana etichetărilor cădem cam toți mai mult sau mai puțin. De câte ori nu am auzit: „Copilul meu e leneș/încăpățânat/neastâmpărat/ fricos, etc?”. De câte ori nu ne-am auzit spunând chiar și cu drag vorbele astea? (eu mă mai aud uneori, dar mă gândesc cu groază la momentele în care nu mă aud…) Una  dintre autoare vorbește despre primele clipe de viață ale fiului ei când asistenta l-a numit pe nou-născut „încăpățănat”.  Din clipa etichetării (că doar o clipă durează) mama a plecat din spital acasă ferm convinsă că va avea un fiu încăpățânat. Autoarea a observat  (în ciuda pregătirii psihologice pe care o avea) cât de ușor a căzut în plasa etichetării. Din păcate foarte repede copiii vor împlini profeția și, necunoscând lumea (în primii ani de viață pentru ei totul este bun și bine), se vor comporta exact așa cum spun părinții. Chiar și în cazul în care eticheta nu e comunicată verbal, părintele va transmite indirect copilului părerea sa despre el.

„Ați fost surprinși de cât de repede v-ați dat seama cum vă văd părinții voștri? Uneori nu e nevoie de mai mult de câteva cuvinte, o privire sau tonul vocii pentru a-ți da seama că ești <încet și prost>, <o pacoste> sau că ești <o persoană plăcută și capabilă>. Cum te văd părinții poate fi transmis în câteva secunde. Când înmulțești aceste secunde cu orele zilnice de contact direct dintre părinți și copii începi să înțelegi cât de puternic pot fi copiii influențați de felul în care îi văd părinții lor.”

 

Cum să scăpăm de etichete?

  1. Caută prilejuri în care să-i arăți copilului o nouă imagine. (dacă e considerat „dezordonat”, descrie momentele în care a dovedit că poate fi ordonat, fără a eticheta acțiune, ci descriind-o: „Văd că e curat  și ordine în camera ta.”
  2. Oferă copiilor situații în care pot avea o imagine de sine diferită.
  3. Lasă-i pe copii să audă ceva pozitiv despre ei. (nu etichetare, chiar dacă pozitivă!) „Și-a ținut brațul drept deși injecția a fost dureroasă.”
  4. Fii tu comportamentul pe care dorești să-l vezi: „E greu să pierzi, dar voi încerca să dau dovadă de fair play. Felicitări!”
  5. Adună și ține minte momentele bune ale copilului tău.
  6. Când copilul se comportă în concordanță cu vechea etichetare prezintă-ți sentimentele și așteptările.  „Nu-mi place asta. În ciuda sentimentelor tale puternice aștept fairpaly din partea ta.”

La fel ca fiecare capitol și acesta are părțile de exerciții pentru părinți, discuțiile din timpul workshop-urilor și poveștile părinților.

Cartea (ediția mea e din 2001) se încheie cu o privire de ansamblu al celor 20 de ani de când cartea a fost publicată prima dată (1980), al workshop-urilor, activităților, corespondenței cu părinții. Mai mult, pe final, cartea oferă câteva idei despre teme „acute” ale parentingului: alegeri, consecințe, time-out, importanța jocului și a familiei. Despre astea nu scriu, vă las să le redescoperiți voi. 🙂

E final de „How to talk” aici pe blog. Sau poate e doar începutul. Oricum ar fi, cu mare drag vă recomand cartea, vă veți regăsi întrebări, dileme, supărări, neputințe și odată cu ele resurse nebănuite care erau de fapt în voi de multă multă vreme. Spor la citit și comunicat eficient!

(Dacă cineva găsește cartea în limba română, ar putea să-mi dea și mie de veste? Mulțumesc!)

How to Talk So Kids Will Listen (5)

Standard

Bine v-am regăsit în 2013!

Am rămas cu niște restanțe din anul trecut și chiar îmi doresc să-mi „plătesc datoria” pentru că e vorba despre „How to talk so kids will listen”, una dintre cele mai inspirate cărți de parenting pe care am citit-o, o carte care propune, în primul rând, o schimbare la nivelul limbajului în tratarea copilului ca o persoană egală cu adultul ale cărui opinii, dorințe, sentimente, emoții merită același respect, dar mai ales o carte care oferă niște exemple clare și concrete de comunicare eficientă nu doar cu copiii, ci și cu adulții.

Dacă doriți să revedeți avem:

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

(în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 5: Lauda

Am avut o revelație când am citit cealaltă carte scrisă de Adele Farber și Elaine Mazlish legată de implicațiile laudei: mi-am dat seama că poate fi foarte stresantă dacă e percepută de copil ca o recompensă mereu vânată ca dovadă a iubirii părinților. Mai mult decât atât, dacă opusele lauda și critica sunt folosite ca singure modalități de evaluare ale unui copil, acesta nu va putea niciodată să se se autoevalueze și astfel nu-și va cunoaște potențialul. Ce propun autoarele în locul laudei (în cazul unui copil care a respecatat rugămintea mamei și și-a făcut ordine în cameră):

  1.        Descrie ceea ce vezi: „Văd o podea curată, patul aranjat și cărțile ordonat aranjate pe raft.”
  2.       Descrie ceea ce simți (zic eu, impersonal, tocmai pentru a nu da o prea mare încărcătură sentimentelor părinților): „E o plăcere să intri în camera asta.”
  3.     Rezumă comportamentul copilului într-un cuvânt: „Ți-ai sortat creioanele, culorile și pixurile și le-ai pus în cutii separate. Asta numesc eu organizare.”

Alte idei din capitolul dedicat laudei:

  1. adaptează descrierea în funcție de vârsta copilului (ce merge la un copil de 4 ani  nu va funcționa în cazul unui copil de 8 ani)
  2. prea mult entuziasm poate inhiba copilul
  3. nu fă referire la nici un fel de eșec/slăbicune (chiar dacă trecută) a copilului, ci concentrează-te pe reușitele prezente.
  4. un NU hotărât lui „Sunt așa mândru de tine!” (imaginați-vă că șeful vostru v-ar spune asta de fiecare dată când reușiți ceva sau soțul/soția ar zice-o de fiecare dată când spălați o ceașcă de cafea și sigur nu o să vă mai pară o idee atât de bună); în locul ei autoarele propun: „Îmi închipui că ești atât de mândru de tine!”
  5. în cazul în care copilul se teme de eșec sau nu știe să-și gestioneze eșecul nu lauda e soluția, ci descrierea și acceptarea sentimentelor: „Cred că e foarte frustrant să lucrezi atât de mult la un proiect și să nu iasă așa cum își dorești.”

E penultimul capitol și deși vroiam să termin într-o singură postare se pare că vom mai avea încă una despre carte. Acum mă gândesc că motivul pentru care cartea a făcut o pauză aici pe blog e tocmai pentru că mie mi-e tare greu să mă despart de ea.

Lumea mea ideală și “Conceptul Continuum”

Standard

Basic CMYK

Ar fi trebuit să scriu despre lansarea cărții “Conceptul Continuum – în căutarea fericirii pierdute” atunci când s-a întâmplat, poate aș fi reușit mai ușor să redau atmosfera aceea care m-am îmbrățișat și mi-a dat o liniște serenă cu toate că aparent era zgomot. Nu știu cât a durat lansarea cărții, dar ora aceea (sau poate orele?) au fost o părticică din ceea ce eu consider lume ideală: o lume în care copiii, din care mulți încă aproape de bebelușie, se plimbă nestingheriți, cercetează, povestesc pe limba lor, mai și plâng uneori, iar părinții reușesc să vorbească între ei, să se audă, să schimbe idei fără a fi absolut deloc deranjați, timorați sau enervați de cei mici. O lume în care adultul și copilul coexistă în funcție de nevoile fiecăruia fără a simți că unul invadează spațiul celuilalt, lucru pe care eu personal îl simt tot mai acut în viața de zi cu zi.

Cam așa a fost lansarea la Cluj a unei cărți pe care cândva am răsfoit-o în engleză, din care, la un moment dat, am citit mici părți pe net și despre care am citit o recenzie complexă la Raluca. Cu suma aceasta de aștepări am deschis cartea „Conceptul Continuum” de Jean Liedloff, apărută la Cluj în traducerea Claudiei Neacșu. Toate așteptările mi-au fost reorganizate ca piesele unui puzzle înainte incomplet. Nu vă mai prezint autoarea, probabil că îi cunoașteți demersul, vă spun că mie de multe ori în carte povestea experienței ei în triburile amazoniene mi s-a părut dezlânată probabil și datorită dorinței, mai presus de talentul scriitoricesc, de a transmite idei și descoperiri care regândesc lumea. Și asta face cartea din plin: îți pune întrebări, te face să găsești răspunsuri, să accepți și să înțelegi ceea ce simți, să înțelegi că ceea ce simți există în tine de mii și mii de ani și doar distorsionarea instinctului în ani de „civilizație” bruiază ca un semnal prost încrederea în noi ca ființe dăruite cu capacitatea de a fi fericiți. Și fericirea aceasta e tangibilă și foarte la îndemână atâta timp cât de la naștere nevoile bebelușilor (hrană și somn la cerere, afecțiune – exprimată „necomplicat” prin ținerea în brațe și purtarea bebelușilor – și implicare în viața comunității) sunt simplu și natural îndeplinite. „Ființa umană nu poate, așadar, să devină independentă de mamă decât prin ea, când ea își îndeplinește rolul ei în mod corect, oferindu-i experiența în brațe.”

Copilul nu e văzut ca o obligație, ca un obiect al educației și în nici un caz ca o corvoadă. El este un membru al comunității la fel ca și adulții, cu instincte care-l ghidează mai bine decât orice „lecție” a celor experimentați pentru că din perspectiva instinctului copilul și adultul sunt pe același plan fiecare având capacități care să-i ghideze: „Impulsul de a lua o decizie este dovada suficientă a capacității de o lua în mod corespunzător; copiii mici nu iau decizii majore, ei sunt în mode special interesați în autoconservare, iar în chestiuni care depășesc puterile lor de înțelegere apelează la adulți pentru a decide ce este mai bine. A lăsa la latitudinea copilului această alegere încă din fragedă pruncie îi menține rațiunea la eficiență maximă, fie să delege, fie să-și asume deciziile.”

„Pentru oricine încearcă să aplice principiile continuum în viața civilizată, această schimbare înspre încrederea în capacitatea copilului de a-și purta de grijă este una dintre ceel mai mari probleme. Suntem atât de dezobișnuiți de a avea încredere, încât a lăsa copiii să-și poarte de grijă cu propriile mijloace, în ideea că se descurcă fără vigilența noastră depășește posibilitatea multor persoane. Majoritatea dintre noi le-am arunca măcar o privire fugară, neliniștită, riscând să fim prinși și acea privire să fie interpretată drept așteptare la ineficiență.”

Nu știu dacă autoarea a intenționat să scrie o carte de parenting, cred că, mai degrabă, a dorit să prezinte rezultatul unor ample cercetări antropologice care să explice disfuncționalitatea societății contemporane, să caute sursa tarelor și imperfecțiunilor ei. Carte e și o reflecție asupra Vieții, asupra societății, asupra mecanismelor care mișcă (sau poate încetinesc) omenirea: „Spunem, de exemplu: <E crud să ții un animal atât de mare într-un apartament la oraș>, dar ne referim la câini, niciodată la oameni, care sunt și mai mari și mai sensibili la mediul lor. Ne lăsăm bombardați cu zgomot de la mașinării, trafic și radio-urile altor oameni și ne așteptăm să fim tratați nepoliticos de către străini. Învățăm să ne așteptăm să fim disprețuiți de către copiii noștri și să ne enerveze părinții noștri. Acceptăm să trăim cu frici chinuitoare, nu numai cu referire la abilitățile noastre în muncă și în societate, ci foarte adesea și legate de căsnicie. Considerăm de la sine înțeles că viața e grea și ne considerăm <norocoși> să avem orice urmă de fericire.

Din punctul meu de vedere mesajul principal al cărții e cel pe care l-am regăsit în multe cărți de parenting: dacă de la naștere copiilor nu le sunt îndeplinite nevoile instinctuale, aceștia vor căuta toată viața (și uneori în cele mai ciudate și distructive forme) fericirea primordială, nevoia de iubire pe care mama nu a putut-o împlini. E o carte de citit, o carte pe care dacă o simți, te înțelegi pe tine mai bine, îți răspunzi la întrebări, ai mai multă încredere și curaj în tine și în ceea ce vocea interioară spune ființei umane de mii de ani.

Time-out-ul

Standard

Într-una dintre postările sale Raluca mărturisea că nu-i plăcuse cartea lui John Gray, „Copiii sunt din rai”, pentru că promova time-out-ul ca metodă de gestionare a crizelor de furie ale copiilor sau de disciplinare a acestora. Pentru cei care nu știu time-out-ul se aplică de la vârsta de 2 ani și  presupune lasarea copilului aflat în mijlocul unei crize de furie/moment de rebeliune într-un spațiu neutru, dar prietenos un număr de minute egal cu vârsta copilului pentru a învăța să-și gestioneze singur stările negative.  Cam asta ar fi teoria. O să vă povestesc „practica” mea.

Am mai povestit că mie mi-a plăcut cartea lui John Gray. Am citit-o înainte de a deveni mamă și mi-a deschis o lume, pe care o bănuiam, despre ascultarea copiilor, validarea sentimentelor, respectarea nevoilor lor. Când am citit-o  time-out-ul mi se păruse floare la ureche pe lângă monstruozitățile (fără exagerare!) despre care auzisem/văzusem că sunt folosite în disciplinarea copiilor. Nu mi-am făcut nici un plan dacă îl voi folosi sau nu atunci când voi deveni mamă, n-am mai încercat să aflu nimic despre metoda asta. Când fiul meu a început să facă crizele de furie mi-am dat seama că pentru noi time-out-ul e o metodă total nepotrivită și că nu îl voi folosi niciodată. Mi-am adus aminte de toate astea ascultând-o vineri la Social Media pe Irina Petrea încercând să explice de ce time-out-ul este benefic. Unul dintre motivele invocate de ea era faptul că plasarea copilului în alt loc (altă cameră, de exemplu) îl ajută deoarece elimină alți factori stresanți care au dus la declanșarea crizei. Cu explicația acesta eu nu sunt de acord, nu pentru că ar fi mai ușor să oprești acei factori (televizor, calculator), ci din experința mea. Fiul meu a început crizele de furie în momentul în care a intrat în colectivitate (la 2 ani) și deși la creșă era considerat un copil extrem de „cuminte”, crizele de furie le făcea doar acasă când eram doar noi 2, în momente în care nu existau stimuli externi. Adică în mediul care îi era drag și cu omul care îl înțelegea. Niciodată cu educatoarele, niciodată la creșă, pe stradă sau în magazine. Doar acasă și neapărat cu mine de față.  Eu am înțeles atunci că el mi se plânge așa cum mă plâng eu prietenilor mei. Niciodată necunoscuților. Și l-am ascultat, am fost acolo, am făcut ceea ce aș fi aștepta să facă prietenii mei dacă eu aveam o problemă. Mi-aș fi dorit ca prietenii să mă invite într-o sufragerie, frumoasă, luminoasă ca să-mi plâng supărarea vreo jumate de oră și abia după ce voi fi terminat cu stările negative să mă prezint în fața lor sau mi-aș fi dorit un umăr pe care să plâng, o atitudine empatică? Eu am oferit ce am dorit eu să primesc la rândul meu…

Un alt pericol al time-out-lui e mesajul de neacceptare pe care părintele îl transmite copilului, un fel de „atunci când ești furios, supărat, necooperant, nu vreau să te văd” care poate duce în cazul copiilor la reprimarea sentimentelor negative doar pentru a fi pe placul părinților. Și eu de reprimarea asta mă feresc ca dracul de tămâie pentru că e cauza ascunsă a multor suferințe viitoare. Time-out-ul, mai ales în cazul unor crize de furie, îl lasă pe copil să creadă că părintele nu îi este aproape tocmai atunci când îi este mai greu, un pericol destul de mare și pentru dezvoltarea copilului și pentru relația copil-părinte de mai târziu.

Deci pentru noi…NU!

P.S. Raluca, mie tot îmi place John Gray. 😉