Category Archives: practic

Cea mai frumoasă zi

Standard

Cea mai frumoasă zi a pornit de la articolul despre cum să întrebi copilul adolescent cum a fost la școală. Articolul prezintă 28 de întrebări inedite despre ziua la școală de genul „Dacă ziua ta de școală ar fi un film, cum s-ar numi?”, dar deschide calea creativității în comunicarea părinte-copil pentru că fiecare părinte își poate inventa propriile întrebări.
Pentru că eu am doar un copil de grădiniță l-am întrebat într-o seară „Ce ți-a plăcut cel mai mult azi la grădiniță?” și încet-încet ritualul nostru de culcare s-a îmbogățit cu povestea zilei așa că în fiecare seară îmi povestește ce i-a plăcut cel mai mult „din ziua de azi”, dar și ce nu i-a plăcut, ultimele enumerări fiind prilej de înțeles nemulțumirile copilului meu de multe ori legate de mine (am depășit de mult referirea la grădiniță, acum vorbim despre întreaga zi), de conștientizat ce aș putea schimba, de repovestit despre ceea ce nu poate fi schimbat. După vreo câteva seri a început să mă întrebe și pe mine ce mi-a plăcut și, uneori, ce nu mi-a plăcut (și observ cum tot timpul încearcă să afle dacă nu mi-a plăcut ceva ce a făcut el). Exercițiul cu ce mi-a plăcut mi-a devenit tare drag în ultimele luni pentru că m-a făcut să mă concentrez pe lucruri mărunte, dar minunate care-mi fac viața mai frumoasă. M-a făcut să înțeleg că destinul are căi nebănuit de fascinante, că detalii care uneori treceau neobservate sunt incredibil de importante, dar mai ales că în ceea ce noi considerăm a fi întuneric există milioane de lumini. „Exercițiul” (de fapt la început nici nu mi-am propus să fie un exercițiu) pornit pentru copilul meu este, în egală măsură, și pentru mine, pentru credința mea în gândirea pozitivă și în frumusețea lumii. Și în fiecare seară în care vocea veselă mă întreabă: „Mami, și ție ce ți-a plăcut cel mai mult din ziua de azi?” îmi dau seama că cea mai frumoasă zi e în fiecare zi.

Două idei

Standard

O idee tare frumoasă pe care am găsit-o pe Facebook aici:
18 ani

Când se nasc copiii, fă-le câte o adresă de mail. De-a lungul anilor trimite-le poze, însemnări, perle, povești, consemnări ale realizărilor lor. Când împlinesc 18 ani, dă-le parola adreselor de mail.

Cred că nu e prea târziu să începem și la 5 ani și jumătate, nu?

Așa mi-am adus aminte de o mică invenție de-a noastră numită Cufărul Curajului unde de ceva vreme pe bilețele colorate scriem câte o victorie în lupta cu balaurul Frică sau pur și simplu întâmplări prin care ne depășim limitele, reușite prin care ne creștem stima de sine. De exemplu: “Azi, în drumeție, am reușit să mergem pe jos mulți kilometri“. (mare realizare pentru un băiețel care nu prea iubește mersul pe jos!) Din când în când citim bilețele și ne simțim tare puternici!
Cufărul Curajului stă, de cele mai multe ori, la loc de cinste lângă Carnețelul de Dorințe, deși uneori nu vrem să auzim de nici unul și atunci le lăsăm puțin în pace până când ni se face iar dor de ele așteptând ca dorințele și realizările să nu mai fie așa de …. dureroase.

Ce vreau eu de la tine, (Stimate) Politicianule

Standard

Ieri un domn mi-a bătut la ușă cu rugămintea să-i completez un chestionar legat de viitoarele alegeri. De obicei nu am timp de așa ceva, dar ieri m-a prins într-un moment liber și chiar am stat să văd ce vrea. L-am întrebat de la ce partid era, dar mi-a servit mândru un ecuson al Societății de Sociologie. După câteva secunde aruncate pe paginile chestionarului mi-am dat seama de la ce partid era. Total neimportant, presupun că domnii respectivi centralizează cele mai vehiculate idei ca să le servească călduțe și magnific împachetate în campania electorală. Mie mi-a atras ideea o întrebare de genul „Din punctul dumneavoastră de vedere ce domeniu este prioritar pentru România?” (sincer nu-mi amintesc exact întrebarea, dar cam asta era ideea). Erau înșirate acolo tot felul de răspunsuri de la economie și sănătate la infrastructură. Ce căutam eu nu exista din păcate. Pentru că la ceea ce aș vrea eu să lucrezi cu adevărat, Politicianule, (scuză-mă că te tutuiesc, poți să-mi spui și tu Anca) e ceva ce se numește Protecția Copilului. Probabil o să-mi spui că așa ceva există deja, dar dă-mi voie să te contrazic. Mai departe de nivelul declarativ și formal NU EXISTĂ. Și nu pentru că oamenii angajați într-un asemenea domeniu nu-și fac datoria sau pentru că nu lucrează. Nu! Pentru că tu, Politicianule, deși le-ai creat un cadru legal acceptabil nu le creezi și condițiile să-l aplice: n-au bani, n-au resurse și de fapt ei sunt obligați să respecte pentru 5 minute niște legi foarte corect politice pe care, sincer, cred că te-au șantajat organizații mondiale să le adopți, ca apoi să fie nevoiți să se întoarcă la situația inițială. Dar așa să te gândești: odată cu ei se întorc și sute sau mii de copii abuzați (chiar știi oare câți sunt?).
Ce se poate face pentru protecția copilului în România? Uite ce zic eu că poți să faci:

1. Citește niște studii. Ca să vezi cum stăm cu cifrele în țara pe care mori de nerăbdare să o conduci. Ca să înțelegi că tatăl care o bate pe mamă comite un abuz asupra copilului chiar dacă pe el nici nu-l atinge. Ca să știi că neglijarea e o formă de abuz. Ca să fii informat.

2. Investește în Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Angajează profesioniști care își doresc să lucreze în acest domeniu. Dacă n-ai idee de unde să-i iei să știi că pe foarte mulți asistenți sociali români îi găsești în Marea Britanie lucrând pentru copiii de acolo. Adu-i înapoi că au o experiență fantastică și te pot ajuta foarte mult. Plătește-i bine ca să se poată concentra pe ceea ce fac!

3. Dezvoltă o rețea puternică de asistenți maternali și de centre de plasament. Verifică-i permanent și nu lăsa loc pentru nici un caz de abuz.

4. În momentul în care ai oamenii și locul ADUNĂ TOȚI COPIII DE PE STRĂZI. Toți copiii trimiși la cerșit, drogați ca să stea la cerșit, abandonați pe străzi, care locuiesc în condiții improprii în canale, sub poduri sau în corturi la marginea pădurii. Gândește-te că toți acești copii care rămân în acest mediu vor fi în viitorul mult prea apropiat asistați social sau dependenți de sistemul de sănătate (oare cum se dezvoltă creierul unui bebeluș care a fost îmbătat sau drogat să stea nemișcat în brațele mamei care cerșește?). Mulți vor fi infractori. Toți vor susținuți financiar de stat și de contribuabili ceea ce e destul de neproductiv pentru economia care era pe primul loc în prioritățile tale.

5. Schimbă politicile de adopție. Dă-le șansa acestor copii să trăiască într-un mediu normal. Ia-i legal și pentru totdeauna din familiile care nu le pot asigura un trai decent. Adoptă legile prin care acești părinți decad din drepturi. Monitorizează constant fiecare caz de adopție.

6. Conștientizează populația în legătură cu drepturile și nevoile copiilor. Fă campanii, lipește citate din legi pe stâlpi, repetă-ne la televizor și la radio despre cum să fim părinți mai buni. Du-te în maternități, creșe, grădinițe, școli, spitale de pediatrie și constant și repetat conștientizează personalul care lucrează cu copiii despre drepturile copiilor și respectul pe care-l datorează acestora.

7. „Amendează” toate cazurile de abuz. Învață oamenii să vadă cazurile de abuz care se întâmplă în apropierea lor și să intervină în apărarea copiilor. Încurajează-i pe copii să-și cunoască și să-și ceară drepturile. Ia măsuri dure împotriva celor care recidivează. Consiliază cu adevărat și pe termen lung orice copil care a trecut printr-o experiență traumatizantă.

8. Nu le mai da dreptul părinților să-și abandoneze copiii, nici măcar sub ambalajul frumos al lui „Lucrez în străinătate ca să aibă copilul meu o viață mai bună”. Nu are, să știi. Are o viața groaznică fără apropierea părinților.

9. Amendează toți comercianții care vând țigări și alcool minorilor. Ai făcut oare un calcul câți bani publici se cheltuie pentru recuperarea unui copil îmbolnăvit pe viață din cauza consumului timpuriu de țigări sau alcool? Ai întrebat un medic specialist care e diferența între a începe să fumezi la 10 ani sau la 20 de ani? Știi cât ne costă pe noi toți asta? Știi câți bani se economisesc dacă se reduce numărul bolilor și, implicit, al tratamentelor aferente?

10. Nu izola copiii defavorizați în enclave confortabile pentru restul populației. Integrează-i în școli și în grupuri care să-i susțină și care să-i pregătească pentru o societate funcțională.

11. Introdu cursuri de educație sexuală în școli. Fă cursuri de educație parentală pozitivă pentru elevii de liceu. O să-i ajute mult mai mult decât dacă citesc nu știu ce Letopiseț.

12. Concentrează-te pe sistemul de învățământ. Este falimentar, anacronic, lipsit de aplicabilitate sau de viziune și uneori abuziv. Fii atent că noile legi doar înrăutățesc o situație care e deja disperată. Adună specialiști adevărați care să schimbe din temelii sistemul fără a bulversa copiii mai mult decât sunt deja.

13. Ocrotește-i și încurajează-le copilăria. Respectă-le vârsta. Dă-le dreptul și oferă-le cadrul să fie și să se comporte ca niște copii. Asta dacă îți dorești adulți funcționali.

14. Respectă-i. Încearcă să-i înțelegi și-ți va fi mai ușor. Și ție și celor din jur.

Dacă faci toate astea am o veste bună și una proastă. Vestea proastă e că nu-i vei putea salva pe toți. Vestea bună e că dacă-i salvezi pe cei mai mulți, vei salva țara pentru care azi îți smulgi hainele de pe tine subtil și, probabil, foarte eficient.

Promisiunea

Standard

– Da’ azi nu te-ai jucat cu mine!! Hai că te-am lăsat să lucrezi.
Era vineri, aproape 10 seara, tremuram de oboseală, lucram cu ultimele puteri și el începuse să se smiorcăie.
Măi, copile, tu nu vezi că nu pot?! Că tot trag de mine ba cu una, ba cu alta? Tu nu vezi că eu de fapt nu stau? Nu înțelegi că nu mai pot??!
Am vrut să-i spun asta, dar, de data asta, am reușit să mă opresc la timp. Cum ar fi putut el la 5 ani să gestioneze oboseala mea pe care nici măcar eu nu o mai puteam gestiona? I-am spus, așa cum îi spusesem de prea multe ori: „În seara asta răbdarea mea e mică, aproape ca un sâmbure de strugure, așa că ne pregătim de culcare.” Sincer, nu mai țin minte cum l-am convins să se culce, cred că s-a obișnuit cu poezia cu răbdarea mea la ceas de seară în diferite forme mici. Ne-am mai gâdilat înainte de culcare, am mai râs și am sperat că și-a mai umplut paharul atenției.
Apoi dimineața m-am trezit înaintea lui și am avut timp să gândesc. Mie mi se părea că-i acord destul de multă atenție. Și oricum nu mai știam de unde să scot mai multă. Cu toate acestea simțeam că degeaba din punctul meu de vedere era destul, conta cum era în sufletul lui. Și de sufletul lui am hotărât că-mi pasă acum mai mult de 5 ani.
Așa că atunci când s-a trezit i-am spus:
– Cred că aseară ai avut dreptate. Că ne jucăm prea rar în unele zile. Așa că m-am gândit la ceva: în fiecare zi când venim de la grădiniță ne jucăm până sună ceasul „Stop joc” orice vrei tu fără să vorbesc la telefon, fără televizor, fără muzică. *
M-a luat în brațe și mi-a spus că mă lasă să lucrez.

*Dragi cititori, sunt sigură că ați recunoscut timpul special: acel moment în care ne jucăm cu copiii așa cum vor ei fără să fim atenți la altceva sau la altcineva. Face minuni în perioadele când copiii petrec mai mult timp cu alții, când comportamenul lor se schimbă în rău fără un motiv clar, când simțim că se depărtează de noi sau că noi ne depărtăm de ei. Timpul special reprezintă de fapt câteva minute în fiecare zi în care îi acordăm atenție exclusiv copilului așa cum își dorește el (și asta nu înseamnă a face teme, a mânca, a merge alături de el în drum spre școală sau spre grădiniță). Timpul special însemnă a fi alături de copil total și necondiționat. Măcar câteva minute pe zi.

Idei interesante despre cum să organizați timpul special găsiți aici.

Eu promit să vă povestesc cum fost!

Carnețelul de dorințe

Standard

IMAG1011 Parcă începusem o rubrică de idei practice pe aici pe undeva, nu? Păi, să o îmbogățim.

Vă povestisem că din disperare aplicasem o idee citită în „How to talk so kids will listen”: când copilul a făcut o criză de furie că dorește să-i cumpăr ceva ce, în momentul acela, nu mi se părea potrivit am scos o foaie de hârtie pe care am scris: „Delfinul își dorește obiectul X.” Cred că nici dacă făceam o magie nu aveam rezultate mai bune. Doar pentru faptul că l-am ascultat și pentru că am înțeles ce dorește s-a liniștit. Între timp am refolosit ideea scriind câte o dorință pe ce apucam, deși nu întotdeauna cu aceleași rezultate fantastice de la început. Apoi mi-am dat seama că scriind haotic în stânga și-n dreapta nu prea rezolv nimic așa că m-am gândit la un CARNEȚEL DE DORINȚE în care să le înșir și în care să existe un fel de conștientizare ordonată a lor. Chiar imediat am aflat la seminarul „Comunică eficient cu copiii” ținut de Antonia Noel, că fiul ei are o cutiuță în care pune bilețele cu dorințe pe care le scrie singur (e mai mare) și recitindu-le își dă seama că unele nu mai sunt importante, altele s-au împlinit sau că altele încă își așteaptă rezolvarea.

De ce ar fi o idee din aceasta practică? Pentru că fiecare copil are nevoia de a-și îndeplini dorințele într-un spațiu magic, de a spera că ele pot fi cândva îndeplinite, de a-i întări speranța în lume și viitor. Așa că a-i spune indirect prin repetarea dorinței „Ce frumos ar fi dacă ți s-ar împlini!” îi dezvolt gândirea pozitivă care-i va fi de mare folos în viitor. Culmea, folosesc carnețelul pentru a combate consumerismul societății în care trăim pentru că suntem bombardați din toate părțile de interese financiare fără scrupule și aberante (o să dezvolt în altă postare). Carnețelul îl poate face pe copil să înțeleagă concret ce-și dorește, să vadă că unele dorințe i se împlinesc, că poate să facă față unor lipsuri materiale și că uneori împlinirea dorințelor are forme neobișnuite și nebănuite.

Dorințe folositoare vă dorim!

Șeful rău

Standard

– Eu sunt șeful rău și fac ce vreau eu! zice dictatorial. (a stat cam mult la bunici unde totul trebuia să fie lapte și miere, sentimentele negative nu există și copiii sunt nepărat cuminți)
Îmi aduc aminte de astea și-i zic:
– Bine, zic, ești șeful rău și poți să faci ce vrei tu. Ce vrei să faci?
– Un puzzle.
Cam atât despre „răutatea” copiilor.

P.S. Cred că totuși nu o să abandonez blogul ăsta…

Cuvintele magice

Standard

Cuvintele magice în momentele în care copilul e în mijlocul unei crize, în zilele în care nu ne regăsim, în care zic “Gata, atât!! Nu mai pot!” sau pur și simplu într-o zi oarecare, într-o stare oarecare …

Eu te iubesc orice ar fi! Eu te iubesc așa cum ești!

Te port mereu în gândurile mele, chiar și atunci când nu suntem împreună!

Sunt fericită că m-ai ales să-ți fiu mamă!

Îmi place să-mi petrec timpul cu tine!

Uneori doar unul, uneori toate, uneori variațiuni pe temă, uneori în cuvinte, alteori în fapte, dar mereu în simțire. Mă ajută pe mine, în primul rând, să fiu mai bună decât eram cu o clipă înainte.

Aveți cuvinte magice? Dacă da și dacă nu sunt prea personale, împărtășiți-le, vă rog, pentru că am nevoie de idei. Mulțumesc!

 

Drumul scăunelului albastru către gunoi

Standard

Cu un Treosc! spart în sute de bucățele piciorul bătrânului scaun de plastic albastru se rupse în bucătăria Bunicilor și Băiețelul căzu drept în genunchi și apoi pe burtă. Se întoarse, studie paguba și-i spuse Mamei:

– Trebuie să cumpărăm lipici să-l lipim.

– Păi nu prea cred că îl mai putem lipi, evaluă și mama paguba și uită de scăunel până sosiră Bunicii și descoperiră nefericita întâmplare.

– Îl aruncăm la gunoi, decretară Bunicii și abia atinseră scăunelul că Băiețelul începu să plângă zgomotos:

– Nuuuuuuuuuuu, nuuuuuuuuu nu-l arunca….

– Bine, bine, ziseră Bunicii speriați de orice sentiment negativ mai ceva ca de o criză economică într-o țară instabilă politic. Nu-l luăm, nu-l luăm, îl lăsăm acolo!!!

Mama care se chinuia de ceva vreme să învețe lecția sentimentelor negative și care, culmea, tocmai citea la subiect, speriată de spectrul unui scaun rupt blocând bucătăria, dar și mai speriată de eterna „nevinovată” aruncare sub preș a tuturor durerilor, supărărilor, plânsetelor pe principiul “nu auzim, nu exprimăm = nu există” începu să jelească:

– Vaaaaaaaaaaaai, vaaaaaaaaaaaaai scăunelul meu drag și iubit…. vaaaaaaaaaaaaaaaaaaai vaaaaaaaaaaaaai, te-ai ruuuuuuupt și acum trebuie să te arunc la guuuuuuuuuuuunooooooooooooooooooi și mi-eeeeeee greeeeeeeeeeeu, mi-e tare greeeeeeeeeeeeu să mă despart de tine, vaaaaaaaaaaaaai cât te-am iubit și cum am stat eu pe tineeeeeeeeeeeeee și acum te-ai rupt și eu sufăăăăăăăăăăăăăăăăăăr și mă doooooooaaaaaaaaaare….vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaai, plânse Mama aruncând un ochi când la Băiețel când la Bunici, până când Băiețelul o luă de mână și-i spuse:

–    Gata, ajunge, acum putem să-l aruncăm la gunoi!

Și în liniștea chiar de după furtună se mai auzi doar un Treosc! când căzură fețele Bunicilor.

P.S. Mama îi mai mulțumește și Otiliei pentru inspirație.

 

Povești terapeutice

Standard

Unul dintre cele mai faine lucruri legate de blogul ăsta e faptul că mi-a dat posibilitatea să văd foarte clar când mă înșel. Când am zis că există povești „bune” și povești „rele” am greșit, zic eu. Între timp m-am mai deșteptat (ha!) și mi-am dat seama că a citi chiar și povești triste/nefericite/dure (atunci când copilul dorește asta!) e de multe ori benefic pentru copil deorece se regăsește pe sine, temerile sale, întrebările în povestea respectivă, are un sentiment de apartenență, de „nu mi se întâmplă doar mie”/„nu sunt singurul ciudat care simte așa”, prin povești își poate exprima și chiar înțelege sentimente și emoții care altfel poate ar fi nedeslușite, în povești își rezolvă conflicte care sunt ale lui și doar ale lui și tot poveștile îl aduc mai aprope de o lume în care totul e posibil. Poveștile vorbesc în locul nostru. De aceea cu drag vă recomand un link de povești terapeutice. Deocamdată nu le-am citit pe toate, trec cu greu peste derapajele de punctuație, iar la început poveștile nu m-au impresionat (nu sunt cine știe ce revelații), dar povestea de început, cea cu papagalul care lovit de stăpânul lui chelește și nu mai vorbește până în ziua în care întâlnește un om chel pe care îl întreabă dacă și el a chelit pentru că a fost lovit, mi-a adus aminte că vreun an m-am chinuit să-i explic copilului cum eu nu plâng când mă spăl pe cap, cum jucăriile lui nu plâng când se spală pe cap, nu pentru a-l certa, ci într-o încercare disperată de a-l convinge că spălatul pe cap e o plăcere. Cu cât eram eu mai veselă, cu atât era el mai trist și mă întreba mai cu foc „Da, nu plângi?”. Până în ziua în care m-am trezit și i-am spus că și eu plângeam când eram copil și mă spăla mama pe cap. De atunci, din clipa în care și-a dat seama că mai există un om care a chelit pentru că a fost lovit, a încetat să mă mai întrebe de ce nu plâng când mă spăl pe cap.

Povestiți-vă, așadar!

Practic (1)

Standard

M-am gândit să inițiez o rubrică de aplicații practice (mamă, ce tehnic sună!), adică am încercat exercițiul cutare, am avut rezultatul cutare. Mi-ar plăcea tare mult să aud și ideile voastre!

De pe la 9 luni la noi spălatul pe cap a fost sport extrem (mi-am descoperit abilități de contorsionist nebănuite) și film de groază (dacă trăiam în altă țară, sigur ne bătea Protecția Copilului la ușă la ce urlete se auzeau când o picătură îndrăznea să intre în ochi!). Sar peste faptul că am înțeles că e o perioadă, că e o temere normală, că li se întâmplă multora. Cu toată empatia mea și cu toată dragostea lui sinceră pentru stat în apă spălatul pe cap era un chin. Așa că citind eu din cartea de suflet despre autonomie m-am hotărât să abordez altfel problema.

–        Uite, observ că te deranjează când te clătesc pe cap.

(ochi mari)

–        Oare cum să facem să te spăl pe cap și să-ți placă sau măcar să nu te deranjeze?

–        Stii cum facem?

–        Cum?

–        Mă speli cu șampon și mă usuci așa.

–        Hahaha – râsete pe ambele părți.

Nu-i bine, zic în gând. Nu merge, încă e prea mic, tot eu trebuie să vin cu ideea. Vă spun sincer că așa am gândit și tare mai greșeam. Avea să mi-o demonstreze fiul meu peste câteva zile, la următorul clătit pe cap:

–        Îmi dai prosopelul acela mic al meu?, m-a rugat.

–        Ți-l dau.

–        Uite, mama, îl țin așa pe față, las capul pe spate și nu-mi intră apă în ochi.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…. Nu-mi venea să cred. După vreo 3 ani de chin la baie el găsise soluția. Eu bătusem câmpii pe toată perioada asta. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…

Nu m-am blamat prea mult. M-am felicitat că mi-a venit ideea chiar și mai târziu. Mai bine decât niciodată, nu?

P.S. Prosopelul cu pricina se face leoarcă de fiecare dată, dar ce mai contează????

Voi ce idei interesante mai aveți?