Category Archives: psihologia copilului

Aha! Parenting în România sau O întâlnire pe care n-aș vrea să o ratez

Standard

De-a lungul anilor blogul acesta mi-a adus nu doar bucurie și inspirație, ci și oameni fermecători de la care am învățat atât de multe lucruri noi care mi-au făcut viața mai frumoasă: au fost cititori care mi-au împărtăși experiențele lor, dar și bloggeri pe care i-am descoperit, i-am admirat și care mi-au fost sursă nesfârșită de inspirație. Și, într-o zi, în zilele entuziaste ale descoperirii „parentingului online”, sărind din link în link am găsit blogul perfect: un site cu sfaturi clare, bine organizate, empatice, dar mai ales respectuoase cu copiii, cu nevoile lor, cu vârstele lor. Așa am descoperit-o pe Dr. Laura Markham și Aha!Parenting. Am continuat să o citesc, să o admir și să învăț de la ea și să mă bucur că promovează atât de natural educația fără pedepse și fără amenințări
Nu vă puteți închipui cât de fericită am fost să aflu că Dr. Laura Markham vine la București într-un eveniment organizat de Totul despre mame. Așa că în 14 și 15 noiembrie la Rin Grand Hotel din București puteți asculta cele 4 conferințe ale Laurei Markham, doctor în psihologie clinică:
„Părinte liniștit, deci copii fericiți”
„Crește un copil inteligent emoțional”
„Părinți fericiți, frați fericiți”
„Mindfulness și gestionarea emoțiilor”
Până în 26 septembrie, pot fi cumpărate bilete cu reducere!
Ce ziceți, veniți? Eu s-ar putea să fiu acolo, chiar dacă e lung drumul de la Cluj la București (și retur, pentru că vreau să mă și întorc), dar chiar îmi doresc să o cunosc și să o ascult pe Dr. Laura Markham, să descopăr lucruri noi și să mi le confirm pe cele pe care le simt deja.

Iată și comunicatul oficial al organizatorilor:
„Pentru prima dată în România, DR. LAURA MARKHAM, fondator WWW.AHAPARENTING.COM, doctor în psihologie clinică,
susține 4 conferințe speciale pe 14 și 15 noiembrie 2015, la RIN GRAND HOTEL, despre dezvoltarea și menținerea unei relații armonioase
în familie: Părinte liniștit, deci copii fericiți”, „Crește un copil inteligent emoțional”, „Părinți liniștiți, frați fericiți” și „Parenting liniștit: mindfulness și autocontrol”.

CONFERINȚELE SE ADRESEAZĂ TUTUROR CELOR CARE SUNT INTERESAȚI SĂ AFLE CUM SĂ ÎNDEPĂRTEZE CEI 3 „DUȘMANI” AI FERICIRII – ȚIPĂTUL, CEARTA ȘI PEDEAPSA – ȘI SĂ LE ÎNLOCUIASCĂ RAPID CU CEI MAI BUNI „PRIETENI”: CONECTAREA, ECHILIBRUL, BUCURIA.

“SUNT ONORATĂ ȘI FERICITĂ CĂ VOI VIZITA ROMÂNIA ÎN LUNA NOIEMBRIE. AȘTEPT CU NERĂBDARE SĂ AFLU CARE SUNT PROVOCĂRILE CU CARE SE CONFRUNTĂ PĂRINȚII ROMÂNI ȘI CE GREUTĂȚI ÎNTÂMPINĂ EI ÎN PROCESUL DE CREȘTERE A COPIILOR. SUNT ÎNCÂNTATĂ CĂ LE VOI PUTEA ÎMPĂRTĂȘI METODA MEA METODA MEA DE PARENTING BLÂND ȘI CĂ ÎI VOI PUTEA AJUTA SĂ ÎȘI SCHIMBE ȘI SĂ ÎȘI TRANSFORME ÎN BINE RELAȚIA PE CARE O AU CU COPIII.”, A DECLARAT DR. LAURA MARKHAM.

„DR. LAURA MARKHAM și-a făcut o misiune din a explica părinților că tot ceea ce numim “parenting” are legătură în primul rând cu
ceea ce se petrece în sufletul părinților, și mai puțin cu comportamentele copiilor. Ea nu se rezumă să explice acest lucru, ci oferă și instrumentele practice pentru a ne îmbunătăți propria viață emoțională și pentru a putea să rămânem conectați cu copiii noștri chiar și în cele mai dificile momente. Pe scurt, PARTICIPAREA LA CONFERINȚELE TOTUL DESPRE PARENTING ESTE CEL MAI FRUMOS CADOU PE CARE ÎL PUTEM FACE COPIILOR NOȘTRI”, spune Despina Bădescu, redactor-șef al platformei TOTUL DESPRE MAME.

VĂ AȘTEPTĂM!”
Markham300x250

Citatul de pe Facebook

Standard

Nu prea am timp de scris, dar nu pot să nu vă împărtășesc citatul pe care l-am găsit aici pe Facebook.

Am ratat mai mult de 9000 de coșuri de-a lungul carierei mele. Am pierdut aproximativ 300 de meciuri. În 26 dintre ele, eu eram cel în care se încredea toată lumea să facă mutarea decisivă și am ratat. Am ratat din nou, din nou și din nou. Şi de asta am reușit.” – Michael Jordan

Ca să reușească mai întâi copiii au nevoie să greșească, au nevoie să rateze și au voie să „ne dezamăgească”. Da, și noi avem voie să facem asta! 🙂
Seară frumoasă!

După 20 de ani

Standard

Fac ordine printre niște hârtii și dau de un caiet cu citate din anii de liceu. Tristețe cu găleata, oameni buni, semn că (dacă nu cumva vă aduceți aminte) e greu în adolescență. Printre toate citatele dau de următoarele „Cele 13 porunci ale părinților model”. Nu mai știu de unde le-am copiat, bănuiesc că e o traducere – pentru începutul anilor 90 mi se par foarte vizionare -. Vă rog să fiți indulgenți: sunt descoperite și scrise întru amintire de o fătucă de nici 17 ani care la un moment dat le copiase cu carioca pe foi ministeriale (da, atât de vechi sunt!), foi pe care le lipise pe pereți.
1. Să dai copilului un sentiment de securitate.
2. Să dai copilului sentimentul că este iubit și dorit.
3. Să eviți amenințarea, frica, pedeapsa.
4. Să-l înveți pe copil independența și să-l faci să-și asume responsabilitățile.
5. Să reacționezi cu calm în toate situațiile, fără să creezi precedentele unui climat tensionat în familie.
6. Să fii cât se poate de tolerant pentru a evita conflictele.
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior.
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce crezi că e natural pentru el.
9. Să respecți sentimentele și datoriile copilului chiar dacă nu corespund propriilor tale norme.
10. Să răspunzi cu sinceritate la întrebările pe care copiii pot să le pună, dar oferindu-le răspunsurile adecvate vârstei.
11. Să te interesezi de ceea ce face copilul tău chiar dacă nu consideri că este ceva util.
12. Să accepți dificultățile copilului tău fără să-l consideri anormal.
13. Să favorizezi creșterea, dezvoltarea, mai curând decât perfecțiunea.

Și una scurtă din același caiet, de data aceasta cu autor:
“Pentru a educa un copil trebuie, mai întâi și fără încetare, să te educi pe tine.” (Andre Berge)

Cred că citatele marchează începutul perioadei “de veghe în lanul de secară”. Perioadă în care încă mai cred că sunt. 🙂

LA MULȚI ANI, DRAGII MEI, SĂ AVEȚI UN AN AȘA CUM SPERAȚI!

Balada copilului abuzat

Standard

Știu că versurile acestea nu au fost gândite și la nivelul relației părinte-copil, dar mie mi se pare că se potrivesc foarte bine (poate sunt de folosit în terapie pentru adulții care au suferit abuzuri în copilărie). Țara ca părinte (o idee care mă bântuie cam de când am început blogul)…

Stau singur și mă-ntreb
De ce-am plecat de-acasă
Să fie blestemul
De veacuri ce ne-apasă

Căci n-am greșit cu nimic
Doar cât am pătimit
Hulit am fost fără rost
De cei ce i-am iubit

Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Și zorile s-au dus
Ce rece bate vântul

Am așteptat înfrigurat
Să mă întorc ‘napoi
M-ați judecat, condamnat,
Dar cine sunteți voi?

Căci timpul nostru s-a scurs
în umbra marelui urs
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrățișare
Astăzi doare sărutul pe obraz

Dar dați-mi viața ‘napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot și de doi ani de pribegie
Înc-o mie dulce-a mai rămas

Căzut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s speranțele?
N-a mai rămas niciuna

Un gând subit, nerostit
Mă-ncremenește-n loc
Ce-am așteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat

Dați-mi viața n-apoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot și de voi
Prieteni de beție
Dintr-o mie câți au mai rămas

Și timpul vostru s-a scurs
La umbra marelui urs
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrațișare
Astăzi doare sărutul pe obraz.

(Phoenix – În umbra marelui urs)

https://www.youtube.com/watch?v=VTiIhZcXLSM

How to Talk So Kids Will Listen (3)

Standard

Episodul 1 și episodul 2. (în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 3: Alternativele pedepsei

Ar trebui să nu ne mai considerăm copilul o problemă care trebuie corectată. Să nu mai credem că dacă suntem adulți avem mereu dreptate. Să nu ne mai speriem că, dacă nu suntem destul de severi, copiii  vor profita de noi.

Vă spun sincer că am fost foarte interesată de capitolul acesta pentru că tot timpul am simțit că poți crește un copil fără a-l pedepsi în niciun fel în ciuda foarte multor opinii de genul „Așa ceva e imposibil.”  Pentru generația părinților de azi pedepsele și bătaia au fost ceva „normal” și chiar nu cred că există persoană care să nu fi fost niciodată pedepsită ceea ce face genul de abordare fără pedepse mai greu de acceptat.

Pentru mulți dintre noi sarcasmul, predicile, atenționările, jignirile și amenințările erau ceva obișnuit în limbajul în care am fost crescuți. 

Primul exercițiu pe care-l propun autoarele este acela de a răspunde la întrebarea „De ce pedepsim?”

Dacă nu-i pedepsești copiii ți se vor urca în cap.

Uneori sunt atât de frustrat că nu mai știu ce altceva să fac.

Dacă nu pedepsești un copil cum va face diferența dintre bine și rău?

– sunt câteva dintre răspunsurile date de părinții participanți la workshop. Toate demontate de aceiași părinți care au trebuit să scrie cum se simțeau în copilărie când erau pedepsiți:

Îmi uram mama.

Mă gândeam „Tata are dreptate, eu sunt rău, merit să fiu pedepsit.”

Începeam să-mi imaginez că mă îmbolnăvesc foarte tare și lor o să le pară rău că m-au pedepsit.

Răspunzând părinții ajung la concluzia că de fapt pedeapsa nu modelează în nici un caz comportamentul, ci dă naștere unor sentimente de ură, răzbunare, vină, autocompătimire, nevrednicie.

Alternativele pedepsei, pe care tot părinții le-au descoperit la workshop lucrând la o situație dată (un adolescent împrumută trusa de scule a tatălui său și le uită în ploaie unde ruginesc) au fost următoarele:

  1. Exprimă sentimente fără a jigni persoana („Sunt foarte furios că fierăstrăul meu cel nou a fost lăsat în ploaie să ruginească”)
  2. Prezintă-ți așteptările. („Aș dori ca uneltele mele să-mi fie returnate după ce au fost folosite”)

–          cred că asta este una dintre problemele relației părinte-copil: faptul că părintele nu exprimă înainte, clar și concis, ceea ce se așteaptă de la copil și presupune că că acesta înțelege, prevede, ghicește.

  1. Arată-i copilului cum să repare ceea ce a greșit. („Cred că se poate unge cu puțină vaselină”)
  2. Oferă-i copilului opțiuni ( „Poți să-mi împrumuți uneltele și să ai grijă de ele sau poți să renunți la privilegiul de a le folosi. Tu decizi”.)
  3. Acționează. (Părintele nu mai împrumută trusa de scule copilului)

Cu ultima soluție eu am avut anumite îndoieli „Oare nu e și asta o formă de pedeapsă?” probabil din cauză că e foarte fină diferența dintre „consecința faptei tale” și „pedeapsa faptei tale”. În primul rând cred că acestă soluție se aplică doar copiilor destul de maturi să poată înțelege logic conceptul de consecință, iar acțiunea părintelui trebuie să se refere strict la fapta respectivă.

  1. Rezolvați împreună problema. („Cum putem face ca să fiu sigur că de fiecare dată când îmi împrumuți uneltele ai grijă de ele?”)

Rezolvarea problemelor implică participarea activă a părintelui și a copilului, se aplică în cazul conflictelor recurente și presupune câțiva pași:

  1. Vorbește despre sentimentele și dorințele copilului.
  2. Vorbește despre sentimentele și dorințele tale.
  3. Căutați împreună soluții.
  4. Scrieți toate soluțiile fără a le analiza sau eticheta.
  5. Hotărâți împreună ce soluții vă plac, care nu vă plac și pe care le veți folosi pe mai departe.

La fel ca și celelalte capitole și acesta se încheie cu întrebările, comentariile și experințele părinților – sursă bogată de inspirație, dar vă las în compania unui paragraf care, la fel ca multe din acestă carte, m-a uns pe suflet:

Avem nevoie de multă încredere ca să înțelegem că dacă ne găsim timpul să ne așezăm și să ne împărtășim sentimentele unei persoane mai tinere, ascultând totodată și sentimentele ei, vom găsi soluția care este bună pentru amândoi. (…) În cazul unui conflict nu mai trebuie să ne mobilizăm forțele unul împotriva celuilalt și să ne preocupăm de cine va învinge și cine va fi învins. În loc de toate astea ne putem folosi energia ca să găsim soluția care să ne respecte pe amândoi ca persoane independente. Îi învățăm pe copii că nu trebuie să ne fie nici victime, nici dușmani. Le dăm instrumentele care să-i ajute să fie participanți activi în problemele cu care se confruntă – acum când sunt acasă și mai târziu în lumea complicată care îi așteaptă.

 

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (2)

Standard

Primul capitol și prezentarea cărții se găsesc aici (ce e în italics e citat din carte)

Capitolul 2:  Cooperarea copiilor

În momentul în care sentimentele copiilor sunt înțelese și acceptate, cooperarea vine de la sine, de aceea capitolul 2 al cărții mi se pare o continuare logică al primului.  Capitolul începe cu o listă pe care părintele trebuie să o completeze în care scrie tot ce îi cere copilului într-o zi obișnuită („Spală-te pe dinți”, „Stai cuminte” etc). Un exercițiu de conștientizare pentru că de multe ori, intrând pe „pilot automat”,  nu suntem prea atenți la ce și cât cerem de fapt.

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovățim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poți să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Ești tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ți faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ținem prelegeri și să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenționăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu ești și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Știi că mâine ai test și ți-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai ești!”)
  10.    Să nu facem profeții negative. („Știi ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

În momentul când le-am citit mi s-au părut ceva clar „de nefăcut” , dar făcând exercițiul propus de autoare – să scriu cum mă simt eu în toate aceste cazuri – mi-am dat seama că le mai comit și eu (și eu am zis că trebuie să plec chiar dacă el nu vine și deși eu nu am perceput-o ca pe o amenințare așa a fost și că uneori încep și eu cu isteriile „Ai grijă, vine mașina!”)

Ce ar trebui să facem: (situația:  un prospop ud lăsat de copii în dormitorul părinților)   

               1.Descriem problema sau ceea ce vedem.  („E un prosop ud pe patul meu.”)

              2. Oferim informații. („Prosopul îmi udă pătura.”)

              3.  Spunem într-un cuvânt. („Prosopul!”)

             4. Vorbim despre sentimente. („Nu-mi place să dorm într-un pat ud.”) *

              5. Scriem un bilețel. (Pe suportul de prosoape  apare un bilețel pe care scrie: „Te rog pune-mă la loc ca să mă pot usca.”)

Pe mine m-a cucerit ultima metodă (binențeles potrivită pentru copiii care știu să citească) pentru că tot ceea ce iese din tipare (un prosop care vorbește!) ajunge mult mai repede la sufletul copiilor. (un tată povestea că prelua diferite voci, de exemplu de roboți, când dorea să transmită un mesaj). Unul dintre copiii părinților participanți la workshop spunea că agrea tare mult ultima metodă pentru că: „Nu devine din ce în ce mai zgomotoasă!”

Acesta e pe foarte foarte scurt capitolul 2. Poveștile părinților sunt la fel de savuroase și inspirante ca și cele din capitolul 1, dar vreau să vă citez pasajele cu care se încheie capitolul:

Părinții ne-au întrebat:  „Dacă folosesc aceste metode corect copiii mei vor coopera întotdeauna?” Răspunsul nostru a fost: „Sperăm că nu! Copiii nu sunt roboți. Mai mult decât atât scopul nostur nu e să oferim o serie de tehnici de manipulare a comportamentului astfel încât copiii să coopereze întotdeauna.

Scopul nostru e să respectăm  interesul copilului, inteligența și inițiativa lui, sentimentul responsabilității, umorul și  abilitatea lor de a fi empatici.”

* într-o postare ulterioară voi relua subiectul legat de sentimentele părinților dintr-o perspectivă strict personală

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.

Cum să liniștim crizele de furie ale copilului

Standard

Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…

Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost).  Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți?  Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.

Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.

Despre libertăți, limite, nu-ul părinților și alte chestii

Standard

Postarea asta despre limite, libertăți, sau mai bine zis, lipsa lor, nu-ul părinților (oare lângă cel al copiilor?) mi se învârte în cap de mai mult jumătate de an, fără exagerare. Am scris în gând varianta filosofică (oare suntem liberi?), varianta etico-morală (cine ne dă dreptul să hotărâm dacă aducem pe lume copii, că pe ei clar nu-i putem întreba, varianta beneficiind și de recomandarea bibliografică “Fata cu portocale”), varianta educațională (ha!), varianta nervos-revoltată (my favourite!), varianta… varianta. Nu mergea nicicum, semn că lucrurile nu erau încă așezate în capul meu (nici o problemă, cică e bine să mai avem și întrebări pe lumea asta). Apoi am stat și-am remomorat jumătatea asta de an și mi-am dat seama cât de mult s-au schimbat lucrurile de la sine.

Dacă vine vorba de libertatea copilului meu… am cam vrut să fie totală. Sau pe aproape. Și multă vreme a fost. A umblat pe unde a vrut prin casă (nu s-a ars, nu s-a tăiat, nu a avut nici un accident). Da, am blocat anumite sertare, prize și alte cele, nu-s chiar total inconștientă, ce credeați?! A fost vârsta lui vreau să știu, vreau să văd, vreau să cunosc. Și eu asta nu am putut îngrădi, deși mulți din jur credeau că scriu un ghid “Cum să nu spun NU copilului”. Nu scriam. Nici măcar n-o făceam intenționat sau rațional. Pur și simplu așa simțeam. Vrei să-mi vezi cutia cu cercei? Bine, dar avem grijă să nu-i pierdem (adică eu cu grija). Hai să ne jucăm un joc: găsim perechea cerceilor. Bine? Bine. N-am pierdut cercei (bine, am pierdut eu, dar asta e altă poveste) și interesul pentru cutia cu zdrăngănele viu colorate a cam pălit în timp spre interes zero în zilele noastre. Așa cum bănuiam.  E doar un exemplu din etapa de vârstă: 1 an jumate – aproape 3 ani. În vizite s-a înțeles de obicei:  Aici ne jucăm doar cu jucării! Înțelegerea asta e depins tare mult și de gradul de oboseală care, până la urmă, acționând ca un barometru, mi-a transmis că e cazul să schimbăm locația. Au fost și momente grele, e adevărat. Alea în care vroia neapărat să vadă instrumentele de la doctor care zăceau întinse pe o măsuță la îndemâna unui copil de 2 ani. Nu e o idee prea bună, dacă ești medic pediatru, dar cine sunt eu să judec? Am scos “magicul”  Nu-i voie, am suportat privirile ucigătoare ale doctorului iubitor de copii (De ce nu vă faceți, oameni buni, medici legiști că pacienții aia au calitatea pe care o căutați atât de mult la copii: TAC!?) Iar altă poveste, fără legătură cu a noastră… Perioada cercetării fără limite a cam trecut. Acum pot să deschid liniștită sertarul cu cuțite, să i le arăt și el să știe că nu-s de joacă pentru că ne putem tăia/înțepa cu ele. Perfect acceptabil. Răsuflăm ușurați și trecem la nivelul 2.

Nivelul 2 spune că nu poți să lași copilul să facă chiar numai ce vrea, că trebuie să-i spun NU (cu cât pui mai multe semne de exclamare după NU cu atât te iubesc cei din jur mai mult), că trebuie să existe cumva o balanță. Cu ultima parte sunt cam de acord. Nivelul 2 a fost mai greu. A venit vârsta în care copilul a început să fie conștient de sine, de multe dintre reacțiile sale și ale celor din jur. La nivelul 2 stai uneori și te întrebi dacă chiar are nevoie de chestia aia pentru care urlă sau o face ca să te enerveze sau e răsfățat sau e vina ta că nu prea i-ai spus NU până acum. Tu simți că alea cu răsfățul, cu enervatul adulților sunt doar niște găselnițe, dar ești prea obosit să ai încredere în ce simți mai ales când pe fundal alți oameni zic cu răsfățul și enervatul și vina ta. Am stat și m-am gândit, și m-am gândit, și m-am gândit… Și am ajuns la concluzia că eu nu prea am spus Nu când a fost vorba de o nevoie emoțională și afectivă  a copilului. Nu am putut să spun Nu. Nu știu dacă e bine sau nu, chiar nu știu mai ales că unele cărți “zice” că nu e bine să fii chiar așa de permisiv și corul antic pe fundal zice tot așa. (O să vă rog să vă imaginați corul antic pe fundal  pe tot parcursul acestui text ca să nu-l tot menționez eu. Vă mulțumesc!). Bun, aici e o întreagă discuție despre ce înseamnă nevoie emoțională și afectivă. Să vă spun ce-a fost în cazul meu. Vreo 2 luni (alea cu troiene, agitație, resurse epuizate de frig) copilul vroia de la grădiniță în brațe. Numai în brațe. Greu de cărat copilul de 3 ani și-un pic, kilele mele (foarte multe!), greu de ocolit troiene și trotuare sticlă. Viața era greu, vă spun! Dar nu am putut vedea în asta nici răsfăț, nici pitici pe creier și nici nu am prea putut spune Nu. Pentru că am simțit că undeva e bai, că avea nevoie de confort afectiv, că asta era doar o reacție la o problemă mult mai mare pe care o avea. Și n-aș fi putut să nu fiu lângă el, deși de multe ori am derapat și eu. Și la propriu și la figurat. În ambele cazuri nu am căzut. Tot în perioada aia au venit crize de furie în care mi se ordona: Stai acolo! Nu așa! Așa! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Aaaaaaaaaaaaaa…  Stăteam la stânga, nu era bine, stăteam la dreapta nu era bine (cam ca politicienii în prag de alegeri). Într-un picior nu, zâmbitoare nu, supărată nu. Nu, nu, nu. Cale de mijloc nu era. Da, cine m-ar fi văzut atunci spunea liniștit: Copilul ăsta face ce vrea cu tine. Eu nici nu m-am gândit la așa ceva. Eu m-am gândit la cu totul altceva: copilul ăsta trece printr-o perioadă foarte grea (habar nu am de ce, poate e uneori bine să nu căutăm motive), are nevoie de reasigurarea că eu sunt acolo no matter what (într-un picior, la stânga, la dreapta, cu limitele întinse la maxim, etc, etc), are nevoie să controleze el măcar unele lucruri din viața lui atâta timp cât alții hotărăsc că merge la grădiniță, că mănâncă, face baie, doarme, poate chiar respiră pentru că așa vor alții. Probabil aia a fost perioada în care a devenit conștient de sine, de libertatea lui interioară. Nu știu. Știu că nu a fost ușor, că m-am trezit și eu urlând, că am plâns, că am cerut ajutor. Dar încet- încet, fără ca eu să încerc  să schimb lucrurile toate au dispărut puțin câte puțin până când infama perioadă s-a încheiat. Și am progresat trecând printr-un regres (că doar așa-i cu evoluția asta). La genul acesta de nevoi eu nu pot spune nu.

Cu toate astea am început să inserez câte un nu în viețile noastre: nu unor jucării în magazine, nu unui pumn de bomboane) Da, au fost crize de furie și în cazul ăsta. Eu le-am suporta cu stoicism și neclintire. Am stat acolo și am spus printre urlete că-l înțeleg că e supărat, că știu că vrea AIA, dar că nu. Într-adevăr zic 100 de da și vreo 3 de nu. Cam asta e paritatea. Dar da-urile nu prea sunt legate de nevoi materiale. În cazul lor încerc să setez limite dinainte: Mergem la supermarket, facem cumpărături, îți poți alege ceva, dar dacă jucăria costă prea mult, alegem alta. Nu merge totul pe roate, să nu vă închipuiți așa ceva, dar e un fel de limită pe care am învățat să o respectăm amândoi. Limitele sunt bune când ne învață ceva despre viața. Când transmitem mesajul că viața e echilibrată (bine, nu în ani de criză!), că există și supărare lângă bucurie, lacrimi lângă râs, pierderi lângă câștiguri. Limitele sunt bune pentru a explica (prin întâmplări de viață mai de grabă decât prin tirade plictisitoare) că în viață se pot întâmpla și lucruri mai puțin plăcute, că sunt parte din viață și din noi, că le acceptăm, că uneori le putem depăși. Paradoxal limitele uneori înseamnă libertate. Măcar de cunoaștere.

În final vreau să fac câteva prezicări: nu spun da  pentru că mi-e mai ușor așa (de multe ori e mai greu), nu spun da care înseamnă Bine, bine, fă ce vrei, dar lasă-mă în pace, foarte foarte rar spun da pentru că sunt prea obosită pentru nu și obiectul conflictului e prea puțin important, spun da când văd în spatele cererii cu totul și cu totul alte nevoi decât cele clar prezentate. E foarte important unde aplicăm limitele, ce vedem noi în ele, ce transmitem copilului prin ele  și nu cred că ajută la nimic dacă le folosim exclusiv în scop “educațional “ (ha!, din nou). Eu am făcut doar ceea ce am simțit ceea ce vă sfătuiesc și pe dumneavoastră! (să faceți ce simțiți voi, nu ce simt eu, da?)

În rest cam ca Mel Gibson în “Braveheart”: Freeeeeeeeeedoooooooooooooooom!!

Bucuria de a face…

Standard

Căutând ba una ba alta, am găsit un filmuleț despre influența părinților. Nu sunt lucruri pe care să nu le știm, nu am avut cine știe ce revelații privindu-l, dar mi-a făcut bine să-mi reamintească unele idei. Am rămas cu gândul la unul dintre ultimele mesaje: să transmitem copiilor „bucuria de a face, nu teama de a nu reuși”.

Și de aici am dat de un filmuleț motivațional pe care îl mai văzusem.

În comentariile de la ultimul film unii se întrebau de ce copiii tind să copieze mai ales obiceiurile proste ale părinților. Nu cred că e așa, doar că uneori se subliniază doar ceea ce “rău”. Dar de fapt primul film explică toate astea mai bine decât mine.