Pentru că mi-am dat drumul la scris, m-am gândit să vă cer și vouă ajutorul.
De ani de zile îi aud pe vecinii mei urlând la copii și uneori bătându-i. Îmi cunosc vecinii de peste 10 ani de când băiatul cel mare avea doar câteva luni. După vreun an, mama a început să urle fără să se poată opri. Apoi a apărut al doilea băiat, cam cu un an mai mare decât fiul meu, și vecina urla parcă și mai tare. Pe la un an copilul acela era scos pe preșul din hol și închis afară când deranja. Din fericire în timpul zilei se ocupa de el bunica și ea avea o răbdare infinită. În absența bunicii, pe care nu am mai văzut-o de mult, urlatul părinților la copii e ceva obișnuit. Nu normal, ci ceva care se întâmplă zilnic. Vorbesc cu vecinii mei, îi întreb de sănătate și o ascult pe mama care îmi spune disperată „Nu mai pot, nu mai pot!”. Îi spun că o înțeleg și că îmi dau seama că îi e greu. „Tu nu poți să știi cum e cu 2 copii!” îmi spune și pleacă urlând la copilul cel mic: „Salut-o, mă, pe tanti! Nu știi nimic, prostule! Nimic!” „Las’ că nu trebuie să salute”, îndrăznesc eu, și ea se uită ucigător la mine din capătul scărilor. „Cum nu trebuie?? Cum nu trebuie??!”. De Crăciun tatăl vine, pentru prima oară, cu băiatul cel mic la colindat. Copilul stă statuie și se uită la al meu care aleargă nestigherit prin casă. „Prea îl lași să facă ce vrea”, zice vecinul urlător. „Ascultă-mă pe mine, dacă nu începi disciplina de mic ți se urcă în cap. Uită-te la al meu ce agitat e”. Mă uit: de 10 minute nu s-a mișcat. „Știi, îndrăznesc eu, dacă strigi la copii, îi agiți.” Vecinul își schimbă fizionimia și devine ușor agresiv spunându-mi că sigur și eu strig la al meu și îl bat. „Nu-l bat”, zic, dar vecinul începe altă tirada în care încearcă să-mi demonstreze că el are dreptate și că-l bat. Văd că-l enervez mai tare și mă las păgubașă.
De-a lungul anilor m-am gândit mult la copiii aceștia. Am încercat să vorbesc cu mama, să le spun copiilor o vorbă bună, dar se uită prin mine, de parcă nici nu aș fi acolo și nu mă mir deloc, am vrut să le spun pe șleau părinților că nu fac bine și chiar să le pun un bilețel în poștă în care să le amintesc despre legea care interzice bătaia și reclamația la Protecția Copilului. N-am făcut nimic. Niciodată. Doar am încercat să înțeleg mama care se plânge că lucrează în ture, că are multe de făcut acasă și că e greu cu doi copii.
Dar ieri după-amiază în timp ce al meu dormea și era liniște mi s-a făcut literalmente rău, cu toate că nu se întâmpla nimic nou. Urlau amândoi, și mama și tata, la copil sau poate la amândoi. Apoi am auzit plesniturile obișnuite și loviturile înfundate. Copilul a început să plângă, iar părinții și mai tare să urle. TAAAAAAAAAAACI TAAAAAAAAAAACI, SĂ NU TE MAI AUUUUUD, TAAAAAAAAACI, urla animalic mama așa cum urlă de obicei. Am vrut să fac ceva și nu am știu ce. Sincer am vrut să merg până la ei și să le cer împrumut ceva (n-am făcut asta niciodată) în speranța că măcar îi opresc. Dar n-am făcut-o. Mi-am zis că trebuie să îmi las copilul singur în casă, că poate îi enervez mai tare, că „superioritatea” mea îi agasează la culme, că…
Simt că trebuie să fac ceva, dar nu știu ce. Nu vreau să fie ceva radical, gen reclamație la Protecția Copilului, nu vreau nici să-i întărât ca să se descarce tot pe copii (cu vecinii și între ei vorbesc foarte politicos) și nu vreau să le fac rău, că mă gândesc că eu destul în viața lor dacă se poartă așa. Dar aș vrea să-i ajut pe copiii aceia și nu știu cum.
Ce să fac? Ce pot să fac?!
Voi ce ați face? Ați trecut prin așa ceva? (chiar am nevoie de ajutorul vostru, orice idee e binevenită!)
copiicuochidepoveste 