Întrebare pe bune

Standard

Pentru că mi-am dat drumul la scris, m-am gândit să vă cer și vouă ajutorul.

De ani de zile îi aud pe vecinii mei urlând la copii și uneori bătându-i. Îmi cunosc vecinii de peste 10 ani de când băiatul cel mare avea doar câteva luni. După vreun an, mama a început să urle fără să se poată opri. Apoi a apărut al doilea băiat, cam cu un an mai mare decât fiul meu, și vecina urla parcă și mai tare. Pe la un an copilul acela era scos pe preșul din hol și închis afară când deranja. Din fericire în timpul zilei se ocupa de el bunica și ea avea o răbdare infinită. În absența bunicii, pe care nu am mai văzut-o de mult, urlatul părinților la copii e ceva obișnuit. Nu normal, ci ceva care se întâmplă zilnic. Vorbesc cu vecinii mei, îi întreb de sănătate și o ascult pe mama care îmi spune disperată „Nu mai pot, nu mai pot!”. Îi spun că o înțeleg și că îmi dau seama că îi e greu. „Tu nu poți să știi cum e cu 2 copii!” îmi spune și pleacă urlând la copilul cel mic: „Salut-o, mă, pe tanti! Nu știi nimic, prostule! Nimic!” „Las’ că nu trebuie să salute”, îndrăznesc eu, și ea se uită ucigător la mine din capătul scărilor. „Cum nu trebuie?? Cum nu trebuie??!”. De Crăciun tatăl vine, pentru prima oară, cu băiatul cel mic la colindat. Copilul stă statuie și se uită la al meu care aleargă nestigherit prin casă. „Prea îl lași să facă ce vrea”, zice vecinul urlător. „Ascultă-mă pe mine, dacă nu începi disciplina de mic ți se urcă în cap. Uită-te la al meu ce agitat e”. Mă uit: de 10 minute nu s-a mișcat. „Știi, îndrăznesc eu, dacă strigi la copii, îi agiți.” Vecinul își schimbă fizionimia și devine ușor agresiv spunându-mi că sigur și eu strig la al meu și îl bat. „Nu-l bat”, zic, dar vecinul începe altă tirada în care încearcă să-mi demonstreze că el are dreptate și că-l bat. Văd că-l enervez mai tare și mă las păgubașă.
De-a lungul anilor m-am gândit mult la copiii aceștia. Am încercat să vorbesc cu mama, să le spun copiilor o vorbă bună, dar se uită prin mine, de parcă nici nu aș fi acolo și nu mă mir deloc, am vrut să le spun pe șleau părinților că nu fac bine și chiar să le pun un bilețel în poștă în care să le amintesc despre legea care interzice bătaia și reclamația la Protecția Copilului. N-am făcut nimic. Niciodată. Doar am încercat să înțeleg mama care se plânge că lucrează în ture, că are multe de făcut acasă și că e greu cu doi copii.
Dar ieri după-amiază în timp ce al meu dormea și era liniște mi s-a făcut literalmente rău, cu toate că nu se întâmpla nimic nou. Urlau amândoi, și mama și tata, la copil sau poate la amândoi. Apoi am auzit plesniturile obișnuite și loviturile înfundate. Copilul a început să plângă, iar părinții și mai tare să urle. TAAAAAAAAAAACI TAAAAAAAAAAACI, SĂ NU TE MAI AUUUUUD, TAAAAAAAAACI, urla animalic mama așa cum urlă de obicei. Am vrut să fac ceva și nu am știu ce. Sincer am vrut să merg până la ei și să le cer împrumut ceva (n-am făcut asta niciodată) în speranța că măcar îi opresc. Dar n-am făcut-o. Mi-am zis că trebuie să îmi las copilul singur în casă, că poate îi enervez mai tare, că „superioritatea” mea îi agasează la culme, că…
Simt că trebuie să fac ceva, dar nu știu ce. Nu vreau să fie ceva radical, gen reclamație la Protecția Copilului, nu vreau nici să-i întărât ca să se descarce tot pe copii (cu vecinii și între ei vorbesc foarte politicos) și nu vreau să le fac rău, că mă gândesc că eu destul în viața lor dacă se poartă așa. Dar aș vrea să-i ajut pe copiii aceia și nu știu cum.
Ce să fac? Ce pot să fac?!
Voi ce ați face? Ați trecut prin așa ceva? (chiar am nevoie de ajutorul vostru, orice idee e binevenită!)

Advertisements

11 responses »

  1. Sincer, e foarte greu de raspuns la asa ceva. Ideea ta cu biletelul m-a facut sa ma gandesc la varianta cu o carte pusa anonim in cutia postala, o carte despre educatia copiilor, cum se pot educa prin iubire nu prin certuri si batai, eventual si o poza printata care sa exprime suferinta unui copil batut (search google images dupa “copil batut”, de ex). Ideea e daca sunteti mai multi vecini sau nu, sa nu fie evident cine a pus cartea, ca sa nu iasa urat.

  2. Foarte greu de zis….poate daca ai incerca intr-o zi sa o chemi pe vecina pe la tine, cu copiii, la o cafea, sa implici copiii in ceva joc cu al tau si sa incerci sa discuti sincer, pe fata? Cine stie, poate ca o sa ia in considerare ce ai sa-i zici…

  3. Îmi pare rău să aud că mai există astfel de cazuri….încearcă să pui în aplicare cele două păreri de mai sus……după prima cafea/ceai cu vecina, ar trebui să urmeze și alte invitații de genul+ să-i dai articole (se găsesc pe net, după cum bine știi – mă gândesc că o carte i-ar veni greu să o citescă cel puțin la început…)…încearcă dar cu pași mici, dar siguri, cu răbdare.Trebuie să faci ceva, orice, și ca o ultimă soluție. dacă ai sesiza Protecția Copilului, nu ar fi o greșeală….

    Nu înțeleg cum de mai există astfel de oameni……internetul e plin de informații, la televizor există emisiuni pe tema acesta – nu multe, dar există (până și tatăl meu-are peste 60 ani- se uită la ele, iar dacă i se pare una mai interesantă – mă anunță și mă uit când este dată în reluare)…..Baftă maximă

  4. In alta tara Protectia copilului ar fi intervenit deja, era de ajuns un telefon si o ancheta prin vecini. E inuman ce fac, cine stie prin ce trec acei copii. Sper sa functioneze sugestia cu invitatia la cafea, dar un astfel de om e aproape sigur lipsit de toleranta si empatie, realmente salbaticit. „Prea îl lași să facă ce vrea” – cum sa aiba indrazneala sa spuna asa ceva? Cum sa iti scoti copilul pe pres si sa astepti sa te trateze vecinii ca pe un om sanatos la cap? Eu te rog mult ca, in cazul in care discutia nu functioneaza (poate ca pe ea o poti influenta, dar el pare de neclintit), sa sesizezi autoritatile. Exista asistenti maternali de 1000 de ori mai buni.

  5. Nu încerc să justific acțiunile unui părinte care urlă și își lovește copiii. Încerc să înțeleg cum se poate ajunge atât de ușor la asemenea gesturi. Și cred că de vină este societatea (civilă, dar și autoritățile) din jurul nostru care tolerează atât de ușor violența și nepăsare, sărăcia și mizeria cu care se luptă multe familii.
    Deunăzi am întâlnit cazul unei mame care și-a abandonat una dintre fetițele gemene în spital, aceasta suferind de malformații ale mâinilor. O alta își aduce la spital fetița de un an (al doisprezecelea copil!). Cele două suflete se întâlnesc în același salon de spital, în pătuțuri de fier cu grilaj. Plânsetele lor străbat ușile salonului și aduc lacrimi pe obrajii unei mame de etnie romă care își plimbă în brațe pruncul de trei luni.
    Ce poți face tu, ca părinte pentru a-i ajuta pe cei doi copii? Ce poți face pentru a ajuta orice copil aflat în suferință? Soarta lor rămâne de cele mai multe ori în voia… sorții.

  6. Eu ma gandesc daca ai putea sa inviti doar copiii la tine candva in week-end de exemplu sub pretextul nevoii unor parteneri de joaca pentru copilul tau. Si sa incerci incet sa interactionezi cu ei. Si o ora de normalitate pe saptamana am senzatia ca ar insemna enorm.
    Cu parintii imi e foarte greu sa cred ca ai putea deschide orice discutie fara ca ei sa intre agresiv in defensiva. Din ce ai descris eu presupun ca i-a coplesit responsabilitatea si au ramas blocati in starea de dresaj. Probabil simt si ei pe undeva ca nu e bine ce fac dar se mint ca e pentru o cauza nobila si din autoamagirea asta nu ai cum sa ii scoti pentru ca e prea dureros de asumat.

    Altfel blogul asta este al unui psiholog care din cate stiu se ocupa si de copii traumatizati. Poate ai putea sa il intrebi de un sfat mai avizat despre ce ai putea face la modul cel mai real. http://andreanum.wordpress.com/maq/

  7. Oricat as incerca sa inteleg oamenii aia..recunosc ca ma declar incapabila sa fac asta. Cred ca as incerca sa vb cu mama (cand nu sunt copiii de fata),dar din ce citesc NU cred ca va avea vreun rezultat o discutie de genul “la cafea”. (Sa il faci prost ca nu saluta si sa urli la el??? Zau,mah!!) Asa ca i-as spune femeii ca daca nu fac ceva cu atitudinea lor o sa fiu nevoita sa sun la nr ala pt copii abuzati. Te va ura, iti va deveni cel mai mare dusman si..poate ca iti va face mizerii in bloc. Daca iti asumi asta,fa-o! Eu as face-o! Pt ca..deocamdata copiii aia imi inspira mila,dar adultii care vor creste din ei s-ar putea sa fie mai agresivi decat parintii lor.
    Eu una ma bucur ca acum macar exista un nr unde se poate suna pt asa ceva. Pe vremuri aveam o vecina care-si anunta copilul ca il arunca pe geam daca nu se culca. Si cand ne intalneam la lift se vaita nonstop ca e un cretin. (Cu el de fata. Aveam pana in 2 ani). Am invitat-o la mine ..cu tot cu tanc..sa bem o cafea.. Si..am lesinat cd am vazut ce adusese pe post de bautura pt baietel: coca cola… Am incercat sa vb cu ea, a facut criza de nervi la mine in casa si mi-a tratit aia cu “tu habar nu ai, sa vb cd o sa ai copil!” Si-a plecat. Urletele au continuat… Nimic nu s-a schimbat…
    Succes, orice vei face.. Si,da,fa ceva..daca poti!

  8. Vă mulțumesc tuturor pentru idei. M-am gândit imediat la cât de fericiți ar fi copiii aceia să știe că unor oameni necunoscuți le pasă cu adevărat de soarta lor.
    Nu m-am hotărât încă ce să fac și pentru că în ultimele zile a fost liniște la ei în apartament (ceea ce e o mare realizare!). Știu sigur că mă voi implica: mai întâi cu ideile “blânde” sugerate de către voi, iar dacă acestea nu vor avea rezultate, voi apela la cei îndreptățiți să apere copiii. Voi cere și sfatul unor profesioniști.
    Mi-a făcut bine că am scris, am conștientizat că eu pot să fac mai mult decât să mă revolt în sinea mea.
    Vă mulțumesc iar că ați venit pe aici, m-ați ajutat mai mult decât vă puteți închipui. 🙂
    Dacă se va întâmpla ceva notabil în cazul copiilor respectivi, o să vă dau de știre!

  9. si eu am urlat de multe ori,dar am regretat mult timp, nu am uitat, cred, aproape nici un moment cand am fost aspra si, sincer, cand ii pedepseam, ma invinoteam puternic. Am urlat si acum ma mai zbarlesc dar inainte sa devin categorica imi aduc in minte urmatoarele cuvinte<> asa ca ,prin farmec, devin calma, mult mai calma.Daca vecinii nu-si iubeau copii, nu ii aduceau pe lume, ii rupeau cu forcepsul…dar ,cred, sunt derutati si se tem mult sa nu fie numiti parinti rai daca nu isi educa copii asa cum zice <> adu-le doar aminte ca isi iubesc copii si sunt iubiti de ei( si ,poate, doar copii lor ii iubesc cu adevarat)

    • Ana, mulțumesc pentru vizită și pentru idei. Chiar m-am gândit că, data viitoare când o întâlnesc, îi voi spune mamei că e iubită de copiii ei.
      Și eu mai ridic tonul uneori 😦 , dar îmi cer scuze după aceea și îi spun copilului că strigatul e o consecință a limitării/ oboselii/ stresului meu și nu un rezultat a ceea ce a făcut el.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s