Tag Archives: abuzul asupra copiilor

Scrisoare deschisă părinților care au semnat petiția împotriva suspendării învățătoarei de la Liceul de Muzică

Standard

Dragi părinți, voi începe direct ca să fiu scurtă și, sper, concisă.

Știu sigur că vă doriți binele copiilor dumneavoastră, că visați să li se întâmple lucruri minunate, că vă doriți pentru ei cariere de succes și vieți împlinite. Știu asta sigur pentru că nici un părinte întreg la cap nu dorește răul copilului lui. Din toate aceste motive credeți că e normal ca succesul să vină prin urletele umilitoare ale omului cu care copilul dumneavoastră își petrece cel puțin 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Cred că știu de ce gândiți așa. Am crescut crezând că așa trebuie să fie, că umilința, bătaia, strigătele, lipsa de respect “ne fac oameni”, că orice urmă de omenie trebuie să dispară ca să fim siguri că ne vom descurca în viață, că vom fi bogați și vom avea succes. Și severitatea unui părinte sau a unui dascăl e rețeta perfectă pentru viața aceasta pe care o visați pentru copiii dumneavoastră. Că doar așa pregătim copiii pentru viață, că inocența fascinantă cu care vin pe lume trebuie tăiată din rădăcină ca să fim siguri că „vor crește” și nu vor rămâne mereu dependenți de noi. Am crescut crezând că școala trebuie să fie un chin ca să fie bună (vă dați seama câtă contradicție aici? cum poate ceva groaznic să nască ceva bun?).

Îmi pare rău că am crescut cu credința că un copil merită să fie tratat mizerabil și că asta nu-l afectează mai târziu. Îmi pare rău că încă ne mințim că noi suntem bine pentru că am trăit așa ceva în copilărie. Îmi pare rău că nimeni nu v-a spus că părinții trebuie să fie primii și ultimii apărători ai drepturilor copiilor lor.

Îmi pare rău că nimeni nu v-a spus că aveți dreptul să fiți respectați. Dumneavoastră și copiii dumneavoastră. Că o viață cu adevărat împlinită presupune multă iubire, acceptare și înțelegere. Că dascălul nu are cum să crească oameni dacă el se comportă ca un neom. Că iubirea și respectul merg mână-n mână și ne fac să ne simțim bine, să fim fericiți. Și când suntem mai fericiți, suntem și mai buni. Că binele copiilor noștri vine de la a fi bun și nu de la a fi îngrozitor, umilitor, abuziv, nepăsător.

Dragi părinți, chiar vă înțeleg! Suntem de prea multă vreme în cercul acesta toxic ca să putem ieși ușor. E greu, dar niciodată nu e prea târziu să reparăm ce ni s-a greșit nouă și copiilor noștri. Niciodată nu e prea târziu ca să înțelegem că merităm să fim buni.

Ce vreau eu de la tine, (Stimate) Politicianule

Standard

Ieri un domn mi-a bătut la ușă cu rugămintea să-i completez un chestionar legat de viitoarele alegeri. De obicei nu am timp de așa ceva, dar ieri m-a prins într-un moment liber și chiar am stat să văd ce vrea. L-am întrebat de la ce partid era, dar mi-a servit mândru un ecuson al Societății de Sociologie. După câteva secunde aruncate pe paginile chestionarului mi-am dat seama de la ce partid era. Total neimportant, presupun că domnii respectivi centralizează cele mai vehiculate idei ca să le servească călduțe și magnific împachetate în campania electorală. Mie mi-a atras ideea o întrebare de genul „Din punctul dumneavoastră de vedere ce domeniu este prioritar pentru România?” (sincer nu-mi amintesc exact întrebarea, dar cam asta era ideea). Erau înșirate acolo tot felul de răspunsuri de la economie și sănătate la infrastructură. Ce căutam eu nu exista din păcate. Pentru că la ceea ce aș vrea eu să lucrezi cu adevărat, Politicianule, (scuză-mă că te tutuiesc, poți să-mi spui și tu Anca) e ceva ce se numește Protecția Copilului. Probabil o să-mi spui că așa ceva există deja, dar dă-mi voie să te contrazic. Mai departe de nivelul declarativ și formal NU EXISTĂ. Și nu pentru că oamenii angajați într-un asemenea domeniu nu-și fac datoria sau pentru că nu lucrează. Nu! Pentru că tu, Politicianule, deși le-ai creat un cadru legal acceptabil nu le creezi și condițiile să-l aplice: n-au bani, n-au resurse și de fapt ei sunt obligați să respecte pentru 5 minute niște legi foarte corect politice pe care, sincer, cred că te-au șantajat organizații mondiale să le adopți, ca apoi să fie nevoiți să se întoarcă la situația inițială. Dar așa să te gândești: odată cu ei se întorc și sute sau mii de copii abuzați (chiar știi oare câți sunt?).
Ce se poate face pentru protecția copilului în România? Uite ce zic eu că poți să faci:

1. Citește niște studii. Ca să vezi cum stăm cu cifrele în țara pe care mori de nerăbdare să o conduci. Ca să înțelegi că tatăl care o bate pe mamă comite un abuz asupra copilului chiar dacă pe el nici nu-l atinge. Ca să știi că neglijarea e o formă de abuz. Ca să fii informat.

2. Investește în Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Angajează profesioniști care își doresc să lucreze în acest domeniu. Dacă n-ai idee de unde să-i iei să știi că pe foarte mulți asistenți sociali români îi găsești în Marea Britanie lucrând pentru copiii de acolo. Adu-i înapoi că au o experiență fantastică și te pot ajuta foarte mult. Plătește-i bine ca să se poată concentra pe ceea ce fac!

3. Dezvoltă o rețea puternică de asistenți maternali și de centre de plasament. Verifică-i permanent și nu lăsa loc pentru nici un caz de abuz.

4. În momentul în care ai oamenii și locul ADUNĂ TOȚI COPIII DE PE STRĂZI. Toți copiii trimiși la cerșit, drogați ca să stea la cerșit, abandonați pe străzi, care locuiesc în condiții improprii în canale, sub poduri sau în corturi la marginea pădurii. Gândește-te că toți acești copii care rămân în acest mediu vor fi în viitorul mult prea apropiat asistați social sau dependenți de sistemul de sănătate (oare cum se dezvoltă creierul unui bebeluș care a fost îmbătat sau drogat să stea nemișcat în brațele mamei care cerșește?). Mulți vor fi infractori. Toți vor susținuți financiar de stat și de contribuabili ceea ce e destul de neproductiv pentru economia care era pe primul loc în prioritățile tale.

5. Schimbă politicile de adopție. Dă-le șansa acestor copii să trăiască într-un mediu normal. Ia-i legal și pentru totdeauna din familiile care nu le pot asigura un trai decent. Adoptă legile prin care acești părinți decad din drepturi. Monitorizează constant fiecare caz de adopție.

6. Conștientizează populația în legătură cu drepturile și nevoile copiilor. Fă campanii, lipește citate din legi pe stâlpi, repetă-ne la televizor și la radio despre cum să fim părinți mai buni. Du-te în maternități, creșe, grădinițe, școli, spitale de pediatrie și constant și repetat conștientizează personalul care lucrează cu copiii despre drepturile copiilor și respectul pe care-l datorează acestora.

7. „Amendează” toate cazurile de abuz. Învață oamenii să vadă cazurile de abuz care se întâmplă în apropierea lor și să intervină în apărarea copiilor. Încurajează-i pe copii să-și cunoască și să-și ceară drepturile. Ia măsuri dure împotriva celor care recidivează. Consiliază cu adevărat și pe termen lung orice copil care a trecut printr-o experiență traumatizantă.

8. Nu le mai da dreptul părinților să-și abandoneze copiii, nici măcar sub ambalajul frumos al lui „Lucrez în străinătate ca să aibă copilul meu o viață mai bună”. Nu are, să știi. Are o viața groaznică fără apropierea părinților.

9. Amendează toți comercianții care vând țigări și alcool minorilor. Ai făcut oare un calcul câți bani publici se cheltuie pentru recuperarea unui copil îmbolnăvit pe viață din cauza consumului timpuriu de țigări sau alcool? Ai întrebat un medic specialist care e diferența între a începe să fumezi la 10 ani sau la 20 de ani? Știi cât ne costă pe noi toți asta? Știi câți bani se economisesc dacă se reduce numărul bolilor și, implicit, al tratamentelor aferente?

10. Nu izola copiii defavorizați în enclave confortabile pentru restul populației. Integrează-i în școli și în grupuri care să-i susțină și care să-i pregătească pentru o societate funcțională.

11. Introdu cursuri de educație sexuală în școli. Fă cursuri de educație parentală pozitivă pentru elevii de liceu. O să-i ajute mult mai mult decât dacă citesc nu știu ce Letopiseț.

12. Concentrează-te pe sistemul de învățământ. Este falimentar, anacronic, lipsit de aplicabilitate sau de viziune și uneori abuziv. Fii atent că noile legi doar înrăutățesc o situație care e deja disperată. Adună specialiști adevărați care să schimbe din temelii sistemul fără a bulversa copiii mai mult decât sunt deja.

13. Ocrotește-i și încurajează-le copilăria. Respectă-le vârsta. Dă-le dreptul și oferă-le cadrul să fie și să se comporte ca niște copii. Asta dacă îți dorești adulți funcționali.

14. Respectă-i. Încearcă să-i înțelegi și-ți va fi mai ușor. Și ție și celor din jur.

Dacă faci toate astea am o veste bună și una proastă. Vestea proastă e că nu-i vei putea salva pe toți. Vestea bună e că dacă-i salvezi pe cei mai mulți, vei salva țara pentru care azi îți smulgi hainele de pe tine subtil și, probabil, foarte eficient.

Întrebare pe bune

Standard

Pentru că mi-am dat drumul la scris, m-am gândit să vă cer și vouă ajutorul.

De ani de zile îi aud pe vecinii mei urlând la copii și uneori bătându-i. Îmi cunosc vecinii de peste 10 ani de când băiatul cel mare avea doar câteva luni. După vreun an, mama a început să urle fără să se poată opri. Apoi a apărut al doilea băiat, cam cu un an mai mare decât fiul meu, și vecina urla parcă și mai tare. Pe la un an copilul acela era scos pe preșul din hol și închis afară când deranja. Din fericire în timpul zilei se ocupa de el bunica și ea avea o răbdare infinită. În absența bunicii, pe care nu am mai văzut-o de mult, urlatul părinților la copii e ceva obișnuit. Nu normal, ci ceva care se întâmplă zilnic. Vorbesc cu vecinii mei, îi întreb de sănătate și o ascult pe mama care îmi spune disperată „Nu mai pot, nu mai pot!”. Îi spun că o înțeleg și că îmi dau seama că îi e greu. „Tu nu poți să știi cum e cu 2 copii!” îmi spune și pleacă urlând la copilul cel mic: „Salut-o, mă, pe tanti! Nu știi nimic, prostule! Nimic!” „Las’ că nu trebuie să salute”, îndrăznesc eu, și ea se uită ucigător la mine din capătul scărilor. „Cum nu trebuie?? Cum nu trebuie??!”. De Crăciun tatăl vine, pentru prima oară, cu băiatul cel mic la colindat. Copilul stă statuie și se uită la al meu care aleargă nestigherit prin casă. „Prea îl lași să facă ce vrea”, zice vecinul urlător. „Ascultă-mă pe mine, dacă nu începi disciplina de mic ți se urcă în cap. Uită-te la al meu ce agitat e”. Mă uit: de 10 minute nu s-a mișcat. „Știi, îndrăznesc eu, dacă strigi la copii, îi agiți.” Vecinul își schimbă fizionimia și devine ușor agresiv spunându-mi că sigur și eu strig la al meu și îl bat. „Nu-l bat”, zic, dar vecinul începe altă tirada în care încearcă să-mi demonstreze că el are dreptate și că-l bat. Văd că-l enervez mai tare și mă las păgubașă.
De-a lungul anilor m-am gândit mult la copiii aceștia. Am încercat să vorbesc cu mama, să le spun copiilor o vorbă bună, dar se uită prin mine, de parcă nici nu aș fi acolo și nu mă mir deloc, am vrut să le spun pe șleau părinților că nu fac bine și chiar să le pun un bilețel în poștă în care să le amintesc despre legea care interzice bătaia și reclamația la Protecția Copilului. N-am făcut nimic. Niciodată. Doar am încercat să înțeleg mama care se plânge că lucrează în ture, că are multe de făcut acasă și că e greu cu doi copii.
Dar ieri după-amiază în timp ce al meu dormea și era liniște mi s-a făcut literalmente rău, cu toate că nu se întâmpla nimic nou. Urlau amândoi, și mama și tata, la copil sau poate la amândoi. Apoi am auzit plesniturile obișnuite și loviturile înfundate. Copilul a început să plângă, iar părinții și mai tare să urle. TAAAAAAAAAAACI TAAAAAAAAAAACI, SĂ NU TE MAI AUUUUUD, TAAAAAAAAACI, urla animalic mama așa cum urlă de obicei. Am vrut să fac ceva și nu am știu ce. Sincer am vrut să merg până la ei și să le cer împrumut ceva (n-am făcut asta niciodată) în speranța că măcar îi opresc. Dar n-am făcut-o. Mi-am zis că trebuie să îmi las copilul singur în casă, că poate îi enervez mai tare, că „superioritatea” mea îi agasează la culme, că…
Simt că trebuie să fac ceva, dar nu știu ce. Nu vreau să fie ceva radical, gen reclamație la Protecția Copilului, nu vreau nici să-i întărât ca să se descarce tot pe copii (cu vecinii și între ei vorbesc foarte politicos) și nu vreau să le fac rău, că mă gândesc că eu destul în viața lor dacă se poartă așa. Dar aș vrea să-i ajut pe copiii aceia și nu știu cum.
Ce să fac? Ce pot să fac?!
Voi ce ați face? Ați trecut prin așa ceva? (chiar am nevoie de ajutorul vostru, orice idee e binevenită!)