Recomandare

Am revăzut aseară la ProCinema un film pe care vroiam să-l recomand de foarte multă vreme: A.I. Artificial Intelligence.  Un film pentru părinţi şi viitori părinţi despre infinita dragoste a copiilor pentru părinţii lor, despre nevoia lor constantă de iubire şi acceptare. Un film dureros şi dur, trist, întunecat şi dătător de speranţe, o parabolă fantastică şi totuşi realistă şi actuală în imaginarul ei. Un film de Steven Spielberg cu extrem de expresivul băiat din „Al şaselea simţ”, Haley Joel Osment. Şi dacă sunteţi aşa mai emotive ca mine, de văzut cu pachetul/pachetele de şerveţele la îndemână.

Ce spuneţi cei care l-aţi văzut?

Imaginea e de aici

Generaţii

Pe una dintre terasele minunatului Sibiu copilul îşi bagă capul între tăbliţele acelea în formă de acoperiş pe care e scris meniul. Râde de se prăpădeşte. Râd şi eu, dar trag cu coada ochiului la cei de la mese. Pentru că mica pesimistă din mine se aşteaptă mereu să vadă priviri dezaprobatoare, critici, ameninţări şi alte chestii la fel de „pozitive” atât de dragi mie. Lumea e plicitisită, dar un domn de vreo 60 de ani de la o masă râde şi el de fericirea copilului. „Clar, e neamţ!” Marea pesimistă din mine îşi aduce aminte de nenumăratele dăţi în care bunici de România în faţa plânsetelor publice ale copilului meu (da, plânge!) au scos din jobenul propriei lor educaţii „magicele” „te dau la tigani”, „ te bag in sac”, „ te duc cu mine”, „se supără mami”, „nu-i frumos”, „ e ruşine” şi câte şi mai câte. În faţa râsetelor aceiaşi bunici trec obosiţi şi blazaţi fără să privească. M-am obişnuit să trăiesc într-o ţară veşnic nepregătită pentru copii unde „drepturile” copiilor e doar un cuvânt în vreo lege. Neaplicată. O tară tristă care priveşte mereu înapoi, îndoită de griji şi dureri. De oameni care prea puţin învaţă de la copii să se bucure de lucruri simple. O ţară care te face să te simţi vinovată că „stai” 2 ani acasă, alăptezi, pui copilul pe primul plan, îl respecţi, îl consideri egalul tău, că nu urli la el, că nu-l ameninţi, că nu-i dai aşa măcar din când în când câte o palmă la fund. De drag. Etc. O ţară anacronică şi obosită…

De fapt nu vroiam să scriu atât de trist. Vroiam să spun că mi-a plăcut la nebunie ce a tradus Andreea. Că aş face postere cu vorbele alea şi le-aş lipi pe stâlpi. Dar nici în culmea optimismului nu aş crede că marea majoritate a bunicilor României pot fi aşa. Contraziceţi-mă. Vă rog!

P.S. Tot la Sibiu, mai târziu în seara respectivă, când împreună cu draga mea prietenă ne fugăream copiii prin piaţă într-o fugă a libertăţii cu braţele larg deschise în râsete şi fericiri cum numai la 2 ani poţi găsi, acelaşi domn a trecut pe lângă noi şi ne-a salutat zâmbitor în germană. I-am răspuns în engleză şi am râs că vorbeam aceeaşi limbă. Lângă noi o mămică obosită tocmai îşi pălmuia copilul sub un an că nu vroia să stea în cărucior.

10

De cînd mă tot învârt eu şi mă sucesc să fac leapşa MoniQului anotimpuri au trecut peste blogosferă şi alte lepşe se învârt ameţitor. Dar eu tot cu gândul la a mea. Aia cu 10 lucruri care mă fac fericită. Când am auzit de leapşa m-am uitat rotund vreo 3 zile prin casă că poate, poate găsesc şi eu ceva. N-am găsit. Adică nu prea am lucruri de care să mă ataşez iremediabil. Am o senzaţie că există ceva material în casa mea de care să mă simt legată şi tot nu găsesc. Dar lucruri care să mă facă fericită există, totuşi…

1. Despre locul 1 am scris. Sunt multe de spus. Să fii fericit aproape în fiecare zi că mergi la serviciu e ori o boală ori o binecuvântare. Încă nu s-a decis cum e în cazul meu 🙂
2. Cărţile. Toate. Chiar nu am Cartea preferată sau Autorul total. Toate mi-au fost alături în vremuri faine şi vremuri grele, m-au învăluit şi m-au purtat în lumi pe care poate nu le-aş fi imaginat niciodată. Mi-au dat speranţă, m-au învăţat să visez şi să gândesc, m-au făcut mai bună. M-au durut, m-au bucurat, mi-au cântat, m-au îmbrăţişat şi m-au ţinut aşa strâns-strâns fără să-mi dea drumul vreme lungă după ce le închisesem. Datorez enorm cărţilor pentru că reprezintă o parte mare din ceea ce sunt eu.
3. Muntele. Ah, muntele, prilej etern de evadare chiar şi-n gând unde caut mirosul ăla de brad care opreşte timpul şi care pe mine mă scoate din limitările propriului corp. Acolo sunt Eu, liberă şi neîngrădită. Iubesc orice munte, dar există un loc în Apuseni la care mă întorc obsesiv să mă caut pe mine atunci când des mă pierd între zgomotele năucitoare ale oraşului. Şi mersul cu cortul, vacanţa perfectă, pe care am pierdut-o între timp. Dar ştiu că va reveni…

4. Muzica. Pentru că e vie.
5. Blogurile. Ăsta şi cel pe care îl împart cu prietene dragi. Toate blogurile pe care le citesc şi care mi-au fost sprijin pe care n-aş fi crezut că-l voi găsi într-o viaţă virtuală. Oamenii din spatele lor pe care îi simt mai aproape decât pe mulţi din cei cu care îmi intersectez paşii reali.
6. Filmele şi serialele. Nu chiar toate. Dar dacă vă spun că am văzut cap-coadă „Friends” de vreo 20 de ori mă credeţi? Dacă aveţi nevoie de vreun rezumat al unui episod pe mine să mă căutaţi.
7. Limba engleză. 100 de ani dacă aş trăi tot n-ar înceta să mă fascineze.
8. Florile. Visez la casa aia perfectă în care într-o bucătărie primitoare ar exista tot timpul flori colorate într-o vază albastră. Florile mele din ghivece. Lalelele, floarea soarelui, margaretele, florile de câmp pentru că mi se pare că trăiesc plenar.
9. Cana primită de la o prietenă dragă. Că-mi înseninează dimineţile de cafegistă. Deşi norocoasa sunt eu.

10. Laptopul meu. Un vis. Imaterial şi el prin (deocamdată) neapartenenţă. Îl voi avea curând şi gândul ăsta mă fericeşte peste poate.

Nu ştiu cui să dau leapşa. Lui Xelomon, Adei şi Simonei dacă mă citesc. Şi cui o mai vrea.

“De ce spun copiii NU”

Am vrut să fac un mic rezumat al cărţii „Când apare copilul” (Francoise Dolto, Editura Humanitas, 1994, traducere Delia Vasilescu şi Rodica Stoicescu) şi mi-am dat seama că de fapt am jumate de caiet de idei extrase din carte şi poate că ar fi bine că mă axez pe un singur aspect. Aşa că am ales frustrantul subiect „cu nu în braţe”, ca să povestim puţin şi despre cartea Catherinei Dolto care a dat şi titlul postării.

În egocentrismul meu, când am citit-o prima oară pe Francoise Dolto mi-am zis că pentru mine a fost scrisă (ştiu că multe mame s-au regăsit în cărţile psihanalistei franceze). Pentru că mi-a confirmat toate intuiţiile pe care le aveam despre creşterea copiilor şi pentru că am răsuflat uşurată că un copil poate fi educat în spiritul libertăţii şi respectului. Poate cel mai mult de la Francoise Dolto iubesc ideea copilului care există pentru sine însuşi şi în nici un caz ca să împlinească vise/destine/neîmpliniri ale părinţilor şi care să preia la maturitate, într-o ordine distorsionată, responsabilitate „creşterii” (dar nu a educării!) părinţilor uitând de propriul lor destin. Poate mesaje din acestea ar trebui să existe în fiecare maternitate, în fiecare spital, instituţie publică si chiar în şcoli în care (eu to visez) se vor face cursuri de educaţie sexuală.

Dar să vedem ce spune Francoise Dolto despre nevoia copilului de a se împotrivi.

…perioada de „nu” a copilului apare în jurul vârstei de 18 luni la băieţii foarte precoce, iar la ceilalţi pe la 21 luni…Este o atitudine ce trebuie respectată, în nici un caz contrazisă.

Perioada lui nu este o perioadă foarte pozitivă dacă mama reuşeşte să o înţeleagă. Copilul spune nu pentru a face da. Ceea ce ar însemna „Nu, pentru că tu îmi spui să fac aşa” şi, imediat după aceea „dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Mama nu trebuie să insiste prea mult. După câteva minute, copilul va face singur ce i se cere. O va face pentru a deveni „bărbat”, pentru a nu rămâne un „bebeluş” căruia i se ordonă ce să facă aşa cum i se ordonă unui câine care are nevoie de stăpân.

Mama nu trebuie să se supere pentru că, în general, când un copil spune „nu” înseamnă că peste 2 sau 3 minute va fi „da”. Trebuie să spună „nu” identificării sale cu o femeie pentru ca viitorul lui de băiat să fie sub semnul lui „da”.

Pe de altă parte, cartea Catherinei Dolto e scrisă pentru copii, cu un limbaj adecvat şi exprimare simplă. Eu o citesc Delfinului mai ales când problema respectivă e destul de supărătoare pentru a-l ajuta să-şi identifice sentimentele şi să le înţeleagă.

E nevoie de curaj ca să spunem „nu” şi asta ne face să ne simţim puternici. (Catherine Dolto „De ce spun copiii NU”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian).

Nefiind un copil precoce 🙂 Delfinu’ a început să arunce cu „nu” în stânga şi-n dreapta abia după 2 ani. Dar recuperează acum! Şi am observat că dacă nu mă stresez şi îl las în pace (pardon, „îl răsfăţ” cum tot mai des mi se reproşează – despre asta în curând!) rezistenţa lui scade. Exact când sunt eu mai stresată (la îmbrăcat pentru că acolo ne cam grăbim să ajungem undeva) nu-urile lui se pot întinde şi o oră. Doar pentru că insist eu. De curând în faţa lui „nu” am adoptat tactica retragerii din raza lui vizuală. Pentru un minut măcar. Şi uneori l-am văzut trăgându-şi hainele pe el. Mai avem puţin de lucrat la capitolul acesta pentru că trasul de timp la îmbrăcat rămâne totuşi un mic inconvenient care ne face să ratăm momente frumoase.

Ideea principală a lui „nu” e acceptarea unei noi etape în viaţa copilului: asumarea şi afirmarea independenţei care apare odată cu primii paşi, a nevoii lui de a se detaşa de părerea şi imaginea părinţilor săi care se loveşte de altă nevoie esenţială: aceea de a le face pe plac. Ceea ce nu e deloc uşor pentru copil. Iar acceptarea de către părinţi a nevoii de independenţă, aşa frustrantă cum pare, e primul pas (că da, şi părinţii învaţă să meargă odată cu copilul!) în creşterea unui copil fericit şi împlinit care să trăiască prin şi pentru el însuşi.

Abia după ce am spus suficienţi de „nu” începem şi noi să zicem „da”. Şi aşa îşi dau seama cei din familie că am mai crescut puţin.  (Catherine Dolto)

(imaginea e de aici)