Generaţii

Standard

Pe una dintre terasele minunatului Sibiu copilul îşi bagă capul între tăbliţele acelea în formă de acoperiş pe care e scris meniul. Râde de se prăpădeşte. Râd şi eu, dar trag cu coada ochiului la cei de la mese. Pentru că mica pesimistă din mine se aşteaptă mereu să vadă priviri dezaprobatoare, critici, ameninţări şi alte chestii la fel de „pozitive” atât de dragi mie. Lumea e plicitisită, dar un domn de vreo 60 de ani de la o masă râde şi el de fericirea copilului. „Clar, e neamţ!” Marea pesimistă din mine îşi aduce aminte de nenumăratele dăţi în care bunici de România în faţa plânsetelor publice ale copilului meu (da, plânge!) au scos din jobenul propriei lor educaţii „magicele” „te dau la tigani”, „ te bag in sac”, „ te duc cu mine”, „se supără mami”, „nu-i frumos”, „ e ruşine” şi câte şi mai câte. În faţa râsetelor aceiaşi bunici trec obosiţi şi blazaţi fără să privească. M-am obişnuit să trăiesc într-o ţară veşnic nepregătită pentru copii unde „drepturile” copiilor e doar un cuvânt în vreo lege. Neaplicată. O tară tristă care priveşte mereu înapoi, îndoită de griji şi dureri. De oameni care prea puţin învaţă de la copii să se bucure de lucruri simple. O ţară care te face să te simţi vinovată că „stai” 2 ani acasă, alăptezi, pui copilul pe primul plan, îl respecţi, îl consideri egalul tău, că nu urli la el, că nu-l ameninţi, că nu-i dai aşa măcar din când în când câte o palmă la fund. De drag. Etc. O ţară anacronică şi obosită…

De fapt nu vroiam să scriu atât de trist. Vroiam să spun că mi-a plăcut la nebunie ce a tradus Andreea. Că aş face postere cu vorbele alea şi le-aş lipi pe stâlpi. Dar nici în culmea optimismului nu aş crede că marea majoritate a bunicilor României pot fi aşa. Contraziceţi-mă. Vă rog!

P.S. Tot la Sibiu, mai târziu în seara respectivă, când împreună cu draga mea prietenă ne fugăream copiii prin piaţă într-o fugă a libertăţii cu braţele larg deschise în râsete şi fericiri cum numai la 2 ani poţi găsi, acelaşi domn a trecut pe lângă noi şi ne-a salutat zâmbitor în germană. I-am răspuns în engleză şi am râs că vorbeam aceeaşi limbă. Lângă noi o mămică obosită tocmai îşi pălmuia copilul sub un an că nu vroia să stea în cărucior.

Advertisements

11 responses »

  1. Multumesc pentru link! Ma bucur mult ca ti-a placut fragmentul. Cartea asta e minunata si face o foarte buna sinteza a ceea ce as numi principiile de baza ale unei educatii sanatoase. E drept ca incepe din “bebelusie”, dar mi se pare potrivit, caci copilul incepe sa invete de la nastere (unii ar zice chiar din burtica, doar are simturile dezvoltate aproape total).
    M-ar interesa reactiile bunicilor, parintii par destul de incantati de el.
    Discutia e mult mai larga, asa cum ai sesizat, e vorba de intreaga societate, si nu doar a noastra, asa cum poti citi in “Escape from Childhood” de John Holt, o alta lectura extrem de interesanta. Lumea asta nu-i primitoare pentru copii, adultii sunt gelosi pe ei ca “n-au griji” si le impun ei destule (restrictiile de tot felul, “bunele maniere”, gradinita, scoala etc.).
    De asta cred c-ar fi important ca si bunicii sa adopte un alt fel de relationare cu copiii, ca sa nu mai fie parintii (aia putini) singurii care incearca sa “indulceasca” traiul intr-o tara ca a noastra.

  2. Te contrazic eu. Am crescut in casa, in afara de parintii mei, cu una dintre bunici si cu o matusa, doua doamne elegante si cu greutate, cu palme care au mangaiat in loc sa plezneasca, asa cum e moda cea noua printre bunici, cu vorbe care au cladit in loc sa dezbine si sa schilodeasca. S-au stins amandoua de ani buni, dar nu trece zi sa nu mi le amintesc cu drag, sa nu simt inca caldura dragostei lor asupra mea. Desigur, povestea mea e veche, acum bunicii sunt schimbati, de saracie probabil, de griji, majoritatea sunt asprii si nemultumiti de nepotii lor, dezaprobatori, vesnic in conflict cu cei mai tineri. Nu zic ca surprizele nu sunt posibile, asa cum ai avut si tu parte, insa vezi, surprizele vin tot dinspre miazanoapte :).
    Da, cred ca Romania e hopeless, in every little way.
    P.S. Mi-e dor de Sibiu, care, comparat cu orasele de la campie e deja alta mancare de peste, cum de altfel e tot Ardealul.

  3. Andreea, cu mare drag! Aşa cum ai spus şi tu, m-a uns pe suflet. Eu nu cred însă că generaţia de 50-60 de ani din România mai poate să-şi schimbe mentalitatea, dar asta nu înseamnă că speranţa e pierdută. Venim noi tare din urmă 🙂

    Moni, te înţeleg perfect şi eu am crescut în casă cu 2 bunici calzi şi iubitori. Dar, oameni simpli care uneori nu îmi mai făceau faţă, mai scăpau şi ei câteva ameninţări şi învinovăţiri pe care, dacă şi azi, după 30 de ani, mi le amintesc, înseamnă că au contat.
    Bunicii din ziua de azi, iubesc. Dar aşa cum au fost învăţaţi: dintr-un soi de obligaţie (inconştientă, zic eu) faţă de generaţia care îi perpetuează. Nu cred că o fac din respect faţă de copil, ci mai ales dintr-o înmuiere care vine odată cu înaintarea în vârstă. Şi iar mă gândesc la colegii/vecinii/prietenii copilăriei mele care au fost crescuţi autoritar, bătuţi, umiliţi, ameninţaţi constant. Şi părinţii care făceau aşa ceva sunt azi bunici…Pentru generaţia aceea schimbarea de mentalitate e o utopie. Îmi doresc din suflet să nu am dreptate!!
    Sibiul e magnific. Şi e un oraş primitor cu copiii, cu lucruri frumoase şi interesante de vizitat. Pe mine mă încarcă pozitiv de fiecare dată când îl vizitez.

  4. Ai perfecta dreptate. Stii ce m-a marcat pe mine cel mai tare din toata copilaria? Faptul ca taica-meu si bunicu-meu (tatal lui) au fost singurii care m-au tratat ca pe un OM, nu animal de companie/proprietate/soldat/sclav etc… Si pe ei i-am iubit cel mai mult (din cauze peste intelegerea mea, Dumnezeu i-a luat la El cel mai repede dintre toti), tocmai pentru faptul ca m-au respectat, si eu la randul meu i-am respectat inapoi. Iar acum, adult, ma straduiesc sa le urmez exemplul… Pana la urma, fiecare interactiune cat de mica din copilarie ne slefuieste viitorul, fiecare cuvant, gest sau privire ne aduce mai aproape de adultii care vom deveni (sau am devenit). Din care cauza, ar fi bine daca oamenii ar intelege ca fiecare “palma” (figurativa sau nu) pe obrazul copilului il va invata pe acesta sa ridice mana mai departe la randul lui… Noi avem noroc de bunici empatici, in special bunica (soacra-mea) e o femeie cum rar vezi, si amprenta ei se vede pe tot ce pune mana, inclusiv pe copiii mei, nu trece zi sa nu multumesc pentru asta, sa stii! Dar uite, din excursia din Romania de anul trecut, de exemplu, cele mai pregnante amintiri mi-au ramas felul (prost, extrem de prost) in care au fost tratati copiii mei, care s-au comportat exemplar in ciuda tuturor lucrurilor care li s-au intamplat pe acolo… Cred ca de aia m-am cam saturat de fosta patrie muma (de care ma mai lega o mica nostalgie), nu mai pot sa o consider asa din moment ce si-a batut joc de ce am eu mai scump pe lume… Scuze ca m-am apucat sa bat campii pe tarlaua ta :-))) Va pup!

    • Nu mi se pare că baţi câmpii, din contră spui nişte lucruri de bun simţ. Mă bucur că ai avut exemple bune şi sincer te invidiez că ai ales să trăieşti într-o ţară care respectă şi pune pe primul plan copiii. România e “no country for young people”

  5. Mama mea e o bunica minunata, de o mie de ori mai empatica si mai destinsa decat era cand imi era mama. La randul ei mi-a spus ceva care m-a facut sa imi creasca inima: “tu esti o mama mult mai buna decat am fost eu”. Cu asta m-am vindecat de dorul de a fi avut-o pe mama altfel. De bunica mea ma leaga cele mai frumoase amintiri ale copilariei si toata caldura si iubirea moale pe care ti-o poate da cineva.

    Cand sunt in Romania cu fetele, ceea ce se intampla foarte rar, toata lumea se mira ca se “comporta ca un adult”. Si adesea chiar sunt naiva si nu pricep despre ce vorbesc, cand va citesc aici mi se aduna bucatelele de puzzle si ma intristez.

  6. Şi pe mine m-au cam salvat bunicii…Şi am învăţat să mă laud singura (în forul meu interior 🙂 )pentru că de la părinţi slabe şanse…
    Despre România… e atât de dureroasă situaţia… Şi uneori pare fără speranţă…

  7. Anca, simt doar de la mare distanta ca sunt multi parinti si copiii care sufera in ROmania. Poate ma inseala perceptia, dar tind sa cred ca sunt mai multi decat oriunde…De ce?

    Iar cei care incearca sa fie fericiti si relaxati trebuie sa se delimiteze mult, poate prea mult in bisericute.

    Oare comunismul sa fi transformat oamenii in egoisti? Are cineva o explicatie plauzibila despre starea asta de pshihoza colectiva? De obicei, din cate stiu eu, frica ne blocheaza iubirea si empatia, deci de unde pana unde?

    Ma macina intrebarile astea de mult timp…insa sunt absolut subiectiva cu punctele mele de pornire.

    Multumesc anca!

    • Raluca, la un moment dat am vrut să scriu pe tema asta a psihozei colective despre care vorbeşti. Nu cred că doar comunismul e de vină: e blocajul majorităţii într-un trecut confortabil pentru adult. Ascultă puţin cântecele (de dinainte de comunism) care se referă la părinţi: şantaj emoţional, reiterarea obsesivă a unei obligaţii într-un singur sens ( a copiilor faţă de părinţi), a sentimentului de vinovăţie, a vieţii pe care copiii o datorează părinţilor şi pe care trebuie să o plătească prin sacrificarea propriei vieţi, etc. Peste asta comunismul s-a aşezat ca o mănuşă că doar manipularea era specialitatea lor. Sunt multe de spus şi poate într-o zi scriu despre asta. Cred că în primul lor părinţilor LE E UŞOR să-şi ţină copiii supuşi. Prin metode din cele mai şocante uneori.

  8. Oh, Anca imi vorbesti din suflet si astept cu cel mai mare interes sinteza propusa de tine. Pot doar sa aliniez psihoza asta de ceea ce se intampla si in Europa cu doua generatii in urma – si care cu inca ultimele zvacniri este prezenta si pana azi: nici un mijloc nu e prea scump pentru a scoate copii ascultatori. Din anii ´60 s-a schimbat usor valoarea asta intr-una opozitionala de “da copilului tot ce cere” si efectele nocive a modului asta de relationare le stim din munca terapeutica (mai ales de cea familiala) din ultimii 30 de ani.

    Acum schimbarea de paradigme in sensul echidemnitatii si a validarii copilului ca fiinta umana de la inceput pare mai usoara in Europa, nu ma intreba de ce (si aici au fost destule regime cu influente nocive!).

    Sistemul de invatamant de stat din Europa occidentala cere copii: creativi, intelectuali si ascultatori! Metodele au ambalajul mai zaharos dar in fond…cerintele sunt aceleasi. Violenta aplicata pentru a avea copii ascultatori a fost pe rand inlocuita cu trimisul la psiholog si cu diagnozele de tot felul!

    Intreaba un copil de 8 ani daca prefera sa primeasca o palma sau sa mearga la psiholog si va prefera palma (nu pentru ca prefera violenta insa pentru ca ii raneste integritatea mai putin decat ceea ce se intampla cu catalogarea psihologica de “anormalitate”).
    Uf, imi place si mie sa scriu romane si am mereu ceva de spus, sper sa nu te supere!

    Raluca

    Daca intrebi un copil daca prefera sa primea

    • Raluca, eu ma bucur că-mi împărtășești opiniile și experiențele tale: acesta a fost și scopul blogului: sa mai primesc și alte perspective. Eu zic totuși că parcă în Occident lucrurile nu sunt chiar atât de dramatice, deși nici chiar atât de roz precum par. Din păcate noi încă mai funcționăm pe niște șabloane din care foarte mulți nu pot să iasă: a femeii la cratiță, a blondei, a bărbatului care e porc etc dar mai ales a copilului care trebuie să asculte și să se supună. E mult mai ușor să etichetezi și să tratezi ca atare decât să ai o perspectivă deschisă.
      Acum SIGUR voi scrie despre asta 🙂 Mulțumesc pentru imbold 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s