“De ce spun copiii NU”

Am vrut să fac un mic rezumat al cărţii „Când apare copilul” (Francoise Dolto, Editura Humanitas, 1994, traducere Delia Vasilescu şi Rodica Stoicescu) şi mi-am dat seama că de fapt am jumate de caiet de idei extrase din carte şi poate că ar fi bine că mă axez pe un singur aspect. Aşa că am ales frustrantul subiect „cu nu în braţe”, ca să povestim puţin şi despre cartea Catherinei Dolto care a dat şi titlul postării.

În egocentrismul meu, când am citit-o prima oară pe Francoise Dolto mi-am zis că pentru mine a fost scrisă (ştiu că multe mame s-au regăsit în cărţile psihanalistei franceze). Pentru că mi-a confirmat toate intuiţiile pe care le aveam despre creşterea copiilor şi pentru că am răsuflat uşurată că un copil poate fi educat în spiritul libertăţii şi respectului. Poate cel mai mult de la Francoise Dolto iubesc ideea copilului care există pentru sine însuşi şi în nici un caz ca să împlinească vise/destine/neîmpliniri ale părinţilor şi care să preia la maturitate, într-o ordine distorsionată, responsabilitate „creşterii” (dar nu a educării!) părinţilor uitând de propriul lor destin. Poate mesaje din acestea ar trebui să existe în fiecare maternitate, în fiecare spital, instituţie publică si chiar în şcoli în care (eu to visez) se vor face cursuri de educaţie sexuală.

Dar să vedem ce spune Francoise Dolto despre nevoia copilului de a se împotrivi.

…perioada de „nu” a copilului apare în jurul vârstei de 18 luni la băieţii foarte precoce, iar la ceilalţi pe la 21 luni…Este o atitudine ce trebuie respectată, în nici un caz contrazisă.

Perioada lui nu este o perioadă foarte pozitivă dacă mama reuşeşte să o înţeleagă. Copilul spune nu pentru a face da. Ceea ce ar însemna „Nu, pentru că tu îmi spui să fac aşa” şi, imediat după aceea „dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Mama nu trebuie să insiste prea mult. După câteva minute, copilul va face singur ce i se cere. O va face pentru a deveni „bărbat”, pentru a nu rămâne un „bebeluş” căruia i se ordonă ce să facă aşa cum i se ordonă unui câine care are nevoie de stăpân.

Mama nu trebuie să se supere pentru că, în general, când un copil spune „nu” înseamnă că peste 2 sau 3 minute va fi „da”. Trebuie să spună „nu” identificării sale cu o femeie pentru ca viitorul lui de băiat să fie sub semnul lui „da”.

Pe de altă parte, cartea Catherinei Dolto e scrisă pentru copii, cu un limbaj adecvat şi exprimare simplă. Eu o citesc Delfinului mai ales când problema respectivă e destul de supărătoare pentru a-l ajuta să-şi identifice sentimentele şi să le înţeleagă.

E nevoie de curaj ca să spunem „nu” şi asta ne face să ne simţim puternici. (Catherine Dolto „De ce spun copiii NU”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian).

Nefiind un copil precoce 🙂 Delfinu’ a început să arunce cu „nu” în stânga şi-n dreapta abia după 2 ani. Dar recuperează acum! Şi am observat că dacă nu mă stresez şi îl las în pace (pardon, „îl răsfăţ” cum tot mai des mi se reproşează – despre asta în curând!) rezistenţa lui scade. Exact când sunt eu mai stresată (la îmbrăcat pentru că acolo ne cam grăbim să ajungem undeva) nu-urile lui se pot întinde şi o oră. Doar pentru că insist eu. De curând în faţa lui „nu” am adoptat tactica retragerii din raza lui vizuală. Pentru un minut măcar. Şi uneori l-am văzut trăgându-şi hainele pe el. Mai avem puţin de lucrat la capitolul acesta pentru că trasul de timp la îmbrăcat rămâne totuşi un mic inconvenient care ne face să ratăm momente frumoase.

Ideea principală a lui „nu” e acceptarea unei noi etape în viaţa copilului: asumarea şi afirmarea independenţei care apare odată cu primii paşi, a nevoii lui de a se detaşa de părerea şi imaginea părinţilor săi care se loveşte de altă nevoie esenţială: aceea de a le face pe plac. Ceea ce nu e deloc uşor pentru copil. Iar acceptarea de către părinţi a nevoii de independenţă, aşa frustrantă cum pare, e primul pas (că da, şi părinţii învaţă să meargă odată cu copilul!) în creşterea unui copil fericit şi împlinit care să trăiască prin şi pentru el însuşi.

Abia după ce am spus suficienţi de „nu” începem şi noi să zicem „da”. Şi aşa îşi dau seama cei din familie că am mai crescut puţin.  (Catherine Dolto)

(imaginea e de aici)