Tag Archives: identificarea sentimentelor

Cum să liniștim crizele de furie ale copilului

Standard

Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…

Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost).  Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți?  Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.

Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.

Despre ascultare și înțelegere

Standard

Pentru că în postarea precedentă s-a vorbit despre înțelegerea și, implicit, ascultarea copiilor m-am gândit să mai amintesc câteva idei prezentate de John Gray în „Copiii sunt din rai” (Editura Vremea, București, 2008, trad. Maria Giugariu):

Când copiii se opun să coopereze, înseamnă că o parte din ei vrea sau are nevoie de altceva. Acestă nevoie sau dorință nemărturisită trebuie identificată și satisfăcută. (…)

Rezultatul înțelegerii acestei împotriviri este că imediat acesta va scădea. Când li se dă de înțeles că ați luat la cunoștință de ceea ce vor și de cât de important este pentru ei, atunci nivelul lor de rezistență va coborî. Nu este suficient doar să înțelegem copiii, trebuie să reușim să le comunicăm că într-adevăr am înțeles. (…)

De exemplu, un copil de cinci ani vrea o prăjitură, dar mama lui vrea să aștepte până după masă.

Bobbie: „Mamă, vreau o prăjitură.”

Mama: „Este aprope ora mesei. Vreau să aștepți până mâncăm, apoi o să-ți dau una.”

Bobbie: „Dar vreau acum…”

Copilul izbucnește într-un acces de furie. Mama îl ascultă întâi ca să înțeleagă pricina pentru care se împotrivește. După ce l-a ascultat, îi spune calm: „Știu că vrei o prăjitură acum. Ești supărat fiindcă vrei o prăjitură și eu nu-ți dau. (…)” Apoi mama îi spune: “Tot trebuie să aștepți până după masă.” Uneori acest tip de înțelegere va fi suficient, dar uneori copilul va vrea mai mult înainte să coopereze. (…) Deși Bobbie continuă să se opună, rezistența lui este de altă natură. A trecut la supărare, la dezamăgire sau tristețe. Mama îi spune: „Înțeleg că ești trist. Vrei o prăjitură acum și nu vrei să aștepi. Ai mult de așteptat. (…) Te asigur că o să o primești. Îți promit. Vino aici, dragule, să te îmbrățișez. Te iubesc atât de mult.”

Dacă copiilor nu li se dă voie să opună rezistență, în interiorul lor va crește senzația de frustrare care va izbucni la suprafață exact atunci când atenția părinților va fi cel mai mult îndreptată spre altceva. (…) Dați-le de știre permanent că îi vedeți și îi ascultați. (…)

Ca să comunicați că ați auzit și înțeles nevoile și dorințele copiilor, trebuie îndeplinite două condiții. Părintele trebuie să comunice mesajul, dar și copilul trebuie să fie conștient de nevoia de a fi ascultat și nu doar de dorința de a primi prăjitura acum.(…) următorul pas pe care trebuie să-l facă părintele este acela de a identifica sentimentele de supărare sau frustrare ale copiilor cu calm și căldură. Dacă părinții recunosc aceste sentimente, copiii devin conștienți de ceea ce simt.

Binențeles că nu există o formulă magică de spus copilului pentru a-l face să se simtă înțeles, iar, în identificarea sentimentelor, părinții se pot ghida și după alte semne, gen limbajul corpului sau tonul vocii. Pe aceeași temă am găsit un articol interesant (dacă folosește cuiva, pot să-l traduc) și numai pentru că amintește unul dintre citatele mele preferate:  „Avem două urechi și o singură gură tocmai pentru a asculta mai mult și a vorbi mai puțin.”