How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.

Advertisements

12 responses »

  1. Se pare ca autoarele vorbesc aceeasi limba cu Salome si Gordon.
    Mi se pare fabuloasa ideea cu lista dorintelor. Si eu cred ca cererile imperioase ale copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii.
    Multumesc si astept cu nerabdare continuarea!

    • Se pare că toți: Salome, Gordon, Farber&Mazlish au fost inspirați de Haim Ginott așa că sunt pe aceeași lungime de undă. Mă bucur că ți-a plăcut 🙂

  2. uh, cat de des cad si eu in capcana cu impovarat copilul sa fie mereu fericit, incercand sa dreg o multime de lucruri despre care cred ca-l fac nefericit….
    Ce bine ca traim acum si nu atunci si sunt oameni care ne pot invata 🙂
    Multumim!

    • Monis, crezi că eu nu o fac?? (acum din ce în ce mai rar, dar am gafat mult și bine la capitolul ăsta). Important e să ne trezim. Cu copiii nu e niciodată prea târziu…

  3. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (2) | copiicuochidepoveste

  4. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen (3) « copiicuochidepoveste

  5. Am citit ca a fost si tradusa cartea aceasta. Cum o gasesc? Cunosti cumva titlul in romana sa o pot cauta pe net? Mersi frumos! o cititoare 🙂

    • Bine ai venit pe aici! Da, a apărut la Editura Teora, se numește “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească”, dar eu nu am găsit-o nicăieri pe net și deocamdată nici la bibliotecă. Dacă o găsești cumva pe net, spune-mi și mie, te rog!

  6. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen (4) « copiicuochidepoveste

  7. Pingback: Câteva citate… « Horaţiu şi Miruna

  8. Pingback: How to Talk So kids Will Listen (5) « copiicuochidepoveste

  9. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen – the end « copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s