How to Talk So Kids Will Listen (3)

Standard

Episodul 1 și episodul 2. (în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 3: Alternativele pedepsei

Ar trebui să nu ne mai considerăm copilul o problemă care trebuie corectată. Să nu mai credem că dacă suntem adulți avem mereu dreptate. Să nu ne mai speriem că, dacă nu suntem destul de severi, copiii  vor profita de noi.

Vă spun sincer că am fost foarte interesată de capitolul acesta pentru că tot timpul am simțit că poți crește un copil fără a-l pedepsi în niciun fel în ciuda foarte multor opinii de genul „Așa ceva e imposibil.”  Pentru generația părinților de azi pedepsele și bătaia au fost ceva „normal” și chiar nu cred că există persoană care să nu fi fost niciodată pedepsită ceea ce face genul de abordare fără pedepse mai greu de acceptat.

Pentru mulți dintre noi sarcasmul, predicile, atenționările, jignirile și amenințările erau ceva obișnuit în limbajul în care am fost crescuți. 

Primul exercițiu pe care-l propun autoarele este acela de a răspunde la întrebarea „De ce pedepsim?”

Dacă nu-i pedepsești copiii ți se vor urca în cap.

Uneori sunt atât de frustrat că nu mai știu ce altceva să fac.

Dacă nu pedepsești un copil cum va face diferența dintre bine și rău?

– sunt câteva dintre răspunsurile date de părinții participanți la workshop. Toate demontate de aceiași părinți care au trebuit să scrie cum se simțeau în copilărie când erau pedepsiți:

Îmi uram mama.

Mă gândeam „Tata are dreptate, eu sunt rău, merit să fiu pedepsit.”

Începeam să-mi imaginez că mă îmbolnăvesc foarte tare și lor o să le pară rău că m-au pedepsit.

Răspunzând părinții ajung la concluzia că de fapt pedeapsa nu modelează în nici un caz comportamentul, ci dă naștere unor sentimente de ură, răzbunare, vină, autocompătimire, nevrednicie.

Alternativele pedepsei, pe care tot părinții le-au descoperit la workshop lucrând la o situație dată (un adolescent împrumută trusa de scule a tatălui său și le uită în ploaie unde ruginesc) au fost următoarele:

  1. Exprimă sentimente fără a jigni persoana („Sunt foarte furios că fierăstrăul meu cel nou a fost lăsat în ploaie să ruginească”)
  2. Prezintă-ți așteptările. („Aș dori ca uneltele mele să-mi fie returnate după ce au fost folosite”)

–          cred că asta este una dintre problemele relației părinte-copil: faptul că părintele nu exprimă înainte, clar și concis, ceea ce se așteaptă de la copil și presupune că că acesta înțelege, prevede, ghicește.

  1. Arată-i copilului cum să repare ceea ce a greșit. („Cred că se poate unge cu puțină vaselină”)
  2. Oferă-i copilului opțiuni ( „Poți să-mi împrumuți uneltele și să ai grijă de ele sau poți să renunți la privilegiul de a le folosi. Tu decizi”.)
  3. Acționează. (Părintele nu mai împrumută trusa de scule copilului)

Cu ultima soluție eu am avut anumite îndoieli „Oare nu e și asta o formă de pedeapsă?” probabil din cauză că e foarte fină diferența dintre „consecința faptei tale” și „pedeapsa faptei tale”. În primul rând cred că acestă soluție se aplică doar copiilor destul de maturi să poată înțelege logic conceptul de consecință, iar acțiunea părintelui trebuie să se refere strict la fapta respectivă.

  1. Rezolvați împreună problema. („Cum putem face ca să fiu sigur că de fiecare dată când îmi împrumuți uneltele ai grijă de ele?”)

Rezolvarea problemelor implică participarea activă a părintelui și a copilului, se aplică în cazul conflictelor recurente și presupune câțiva pași:

  1. Vorbește despre sentimentele și dorințele copilului.
  2. Vorbește despre sentimentele și dorințele tale.
  3. Căutați împreună soluții.
  4. Scrieți toate soluțiile fără a le analiza sau eticheta.
  5. Hotărâți împreună ce soluții vă plac, care nu vă plac și pe care le veți folosi pe mai departe.

La fel ca și celelalte capitole și acesta se încheie cu întrebările, comentariile și experințele părinților – sursă bogată de inspirație, dar vă las în compania unui paragraf care, la fel ca multe din acestă carte, m-a uns pe suflet:

Avem nevoie de multă încredere ca să înțelegem că dacă ne găsim timpul să ne așezăm și să ne împărtășim sentimentele unei persoane mai tinere, ascultând totodată și sentimentele ei, vom găsi soluția care este bună pentru amândoi. (…) În cazul unui conflict nu mai trebuie să ne mobilizăm forțele unul împotriva celuilalt și să ne preocupăm de cine va învinge și cine va fi învins. În loc de toate astea ne putem folosi energia ca să găsim soluția care să ne respecte pe amândoi ca persoane independente. Îi învățăm pe copii că nu trebuie să ne fie nici victime, nici dușmani. Le dăm instrumentele care să-i ajute să fie participanți activi în problemele cu care se confruntă – acum când sunt acasă și mai târziu în lumea complicată care îi așteaptă.

 

Advertisements

13 responses »

  1. Multumesc, Anca! Si eu intuiam ca trebuie sa se poata fara pedepse , acum dupa ce am tot citit in stanga si-n dreapta sunt convinsa ca asa e cel mai ok pentru copil Totusi mai exista sincope, si mai am momente in care intr-adevar sunt atat de frustrata incat…
    Lucram, lucram la toate capitolele, pe toate fronturile 🙂 !

  2. O, da.. De multe ori pedeapsa vine ca “pe mine ma deranjeaza/ dezavantajeaza ce a facut copilul meu, deci trebuie sa il doara si pe el, macar in aceeasi masura. (Numai asa are de invatat)”. Si atunci apare lovitura (..) sau privarea de o anumita placere ca pedeapsa, etc.. In realitate, copiii tin foarte mult la relatia cu parintii lor, asa incat pt ei e mai mult decat arhisuficient doar sa le cunoasca sentimentele/ emotiile scoase la iveala de acele comportamente ale lor .

    Dar cred ca parintele, ca si copilul, are dreptul sa decida orice asupra obiectelor lui personale, fie ca alege sa le imprumute sau nu – iar asta e foarte ok atata timp cat e responsabil pentru ceea ce decide.
    Nu prea ma pot transpune in situatia “proprietarului de scule” ca nu e cazul, dar daca pupila mea de 3 ani vine si-mi cere aparatul foto, apai sa stii ca eu nu i-l dau. E obiectul meu personal (la care tin foarte mult) si nu-mi asum sa fie stricat, cum probabil nici reactia ce as avea-o daca l-as gasi bucatele. Dar daca ar avea 13 ani, eu i-l dau iar ea mi-l inapoiaza .. already damaged, atunci responsabilitatea se cam imparte.
    Insa daca ii dau aparatul de capturat amintiri copilului de 3 ani, asa, doar intr-un asa-zis moment de-al meu de inima-mare si buna dispozitie, dar dup`aia imi mustruluiesc bine copilul ca de ce l-a stricat – asta nu se cheama in nicio limba ca mi-as fi asumat decizia.
    Deci, cand nu i-l dau, nu e ca pedepsesc copilul, e doar ca asa gasesc eu sa fi responsabil pentru relatia mea cu copilul meu (de 3 ani) si legat de obiectele mele personale la care tin.
    (Nu zic deloc ca e/ sau ar trebui sa fie o valoare valabila pt toata lumea, sunt parinti care probabil dau aparatul-foto copiilor lor mici, dar e de retinut ca sunt responsabili pentru gestul lor doar daca nu au absolut nimic de comentat, nici macar nonverbal, in cazul in care aparatul e facut tandari in sec urmatoare.)
    Iar sa pornesc din start de la premisa de neincredere (de tipul “ti-l dau, da` sa nu-l strici”) – iarasi nu onoreaza pe nimeni.

    Imi place cartea din ce citesc la tine, se apropie destul de mult de credintele mele personale.

    • Grați, eu intenționat am menționat că e vorba de un adolescent (clar că nu dai un ferăstrău unui copil de 3 ani! la vârsta asta responsabilitatea se învață mimetic de la adulții din jur). Ai perfectă dreptate, nu e corect față de copil să-l pui să-și asume o responsabilitatea care ar fi trebuit să fie a adultului. Adică tu ca adult decizi ce și cum, nu dai libertatea maximă (aia prost înțeleasă, de fapt) și după aia te enervezi pe copil că nu e responsabil.
      Cartea e foarte foarte interesantă (eu acum o recitesc ca să pot scrie despre ea și tot mai găsesc părți care să mă lase mută de admirație). 🙂 Spunea o cititoare, într-un comentariu la altă postare, că a fost tradusă cartea la noi și a apărut la Editura Teora. Eu am căutat-o pe net dar peste tot era stocul epuizat.

    • Da, da e foarte faină. Am scris mai sus că cică s-ar fi tradus. Dacă vrei ți-o pot împrumuta și în engleză că e ușor de citit. (da e cu listă de așteptare 😀 )

    • E o carte care merită citită. Ai văzut că s-a tradus și în română? Cu Book Depository eu am avut doar experiențe plăcute.

  3. O data, babysittera noastra a venit cu cartea asta imprumutata de la biblioteca. Am stiut exact de ce am adoptat-o pe babysittera noastra in familia noastra (ce tembela formulare, dar n-am alta).

    Anca, suntem la unison iar.

  4. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen (4) « copiicuochidepoveste

  5. Pingback: How to Talk So kids Will Listen (5) « copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s