Tag Archives: cărți de psihologie aplicată

How to Talk So Kids Will Listen – the end

Standard

– de Adele Faber și Elaine Mazlish

Prezentarea cărții și primul capitol în episodul 1

Episodul 2 despre cooperarea copiilor

Epsiodul 3 despre alternativele pedepselor

Episodul 4 despre încurajarea autonomiei

Episodul 5 despre laudă

Capitolul 6: Cum să eliberăm copiii de etichetări

(aș zice că mai degrabă trebuie să ne eliberăm noi adulții puțin)

Din păcate în capcana etichetărilor cădem cam toți mai mult sau mai puțin. De câte ori nu am auzit: „Copilul meu e leneș/încăpățânat/neastâmpărat/ fricos, etc?”. De câte ori nu ne-am auzit spunând chiar și cu drag vorbele astea? (eu mă mai aud uneori, dar mă gândesc cu groază la momentele în care nu mă aud…) Una  dintre autoare vorbește despre primele clipe de viață ale fiului ei când asistenta l-a numit pe nou-născut „încăpățănat”.  Din clipa etichetării (că doar o clipă durează) mama a plecat din spital acasă ferm convinsă că va avea un fiu încăpățânat. Autoarea a observat  (în ciuda pregătirii psihologice pe care o avea) cât de ușor a căzut în plasa etichetării. Din păcate foarte repede copiii vor împlini profeția și, necunoscând lumea (în primii ani de viață pentru ei totul este bun și bine), se vor comporta exact așa cum spun părinții. Chiar și în cazul în care eticheta nu e comunicată verbal, părintele va transmite indirect copilului părerea sa despre el.

„Ați fost surprinși de cât de repede v-ați dat seama cum vă văd părinții voștri? Uneori nu e nevoie de mai mult de câteva cuvinte, o privire sau tonul vocii pentru a-ți da seama că ești <încet și prost>, <o pacoste> sau că ești <o persoană plăcută și capabilă>. Cum te văd părinții poate fi transmis în câteva secunde. Când înmulțești aceste secunde cu orele zilnice de contact direct dintre părinți și copii începi să înțelegi cât de puternic pot fi copiii influențați de felul în care îi văd părinții lor.”

 

Cum să scăpăm de etichete?

  1. Caută prilejuri în care să-i arăți copilului o nouă imagine. (dacă e considerat „dezordonat”, descrie momentele în care a dovedit că poate fi ordonat, fără a eticheta acțiune, ci descriind-o: „Văd că e curat  și ordine în camera ta.”
  2. Oferă copiilor situații în care pot avea o imagine de sine diferită.
  3. Lasă-i pe copii să audă ceva pozitiv despre ei. (nu etichetare, chiar dacă pozitivă!) „Și-a ținut brațul drept deși injecția a fost dureroasă.”
  4. Fii tu comportamentul pe care dorești să-l vezi: „E greu să pierzi, dar voi încerca să dau dovadă de fair play. Felicitări!”
  5. Adună și ține minte momentele bune ale copilului tău.
  6. Când copilul se comportă în concordanță cu vechea etichetare prezintă-ți sentimentele și așteptările.  „Nu-mi place asta. În ciuda sentimentelor tale puternice aștept fairpaly din partea ta.”

La fel ca fiecare capitol și acesta are părțile de exerciții pentru părinți, discuțiile din timpul workshop-urilor și poveștile părinților.

Cartea (ediția mea e din 2001) se încheie cu o privire de ansamblu al celor 20 de ani de când cartea a fost publicată prima dată (1980), al workshop-urilor, activităților, corespondenței cu părinții. Mai mult, pe final, cartea oferă câteva idei despre teme „acute” ale parentingului: alegeri, consecințe, time-out, importanța jocului și a familiei. Despre astea nu scriu, vă las să le redescoperiți voi. 🙂

E final de „How to talk” aici pe blog. Sau poate e doar începutul. Oricum ar fi, cu mare drag vă recomand cartea, vă veți regăsi întrebări, dileme, supărări, neputințe și odată cu ele resurse nebănuite care erau de fapt în voi de multă multă vreme. Spor la citit și comunicat eficient!

(Dacă cineva găsește cartea în limba română, ar putea să-mi dea și mie de veste? Mulțumesc!)

Advertisements

Cum să liniștim crizele de furie ale copilului

Standard

Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…

Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost).  Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți?  Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.

Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.

“Copiii sunt din rai” (1)

Standard

N-aș fi crezut că voi fi iremediabil atrasă de cărțile de psihologie aplicată. Așa cum n-aș fi crezut că autorul unei cărți precum „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”, gen de cărți care mă enervau la culme, va scrie o carte care mă va cuceri total. O carte din care am învățat foarte mult și la care mă întorc mereu să caut răspunsuri. Nu le găsesc întotdeauna, dar mă luminează de cele mai multe ori. „Copiii sunt din rai” de John Gray (apărută la Editura Vremea, 2008, traducerea Maria Giugariu) este cartea mea de suflet și numai pentru că mi-a confirmat că adevărata educație, aia care construiește oameni frumoși (și frumos)!,  se face fără bătaie și fără pedepse. Marele minus al cărții este traducerea deficitară care merge mână-n mână cu  numeroasele greșeli de redactare.

Puțin câte puțin voi încerca să rezum cele mai importante idei din carte, să subliniez ce mi-a plăcut, ce mi s-a potrivit, ce-am aplicat sau părțile cu care eu nu am fost de acord (au existat și din acestea). John Gray pornește de la 5 mesaje (este termenul autorului) ale educației pozitive pe care își va baza tehnicile folosite în educația copiilor. Cele 5 mesaje, cu implicațiile lor, sunt dezvoltate în 5 capitole separate, dar mai jos voi reda câteva idei care însoțesc prezentarea mesajelor.

  1. E normal să fii altfel decât ceilalți.

Toți copiii sunt unici. Au calitățile, problemele și nevoile lor speciale. Ca părinți datoria noastră este să identificăm care sunt nevoile lor speciale și să-i educăm.

  1. E normal să faci greșeli.

A greși nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, în afară de cazul în care părinții reacționează de parcă nu ar fi trebuit să o faci. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Iar aceasta se învață în primul rând prin exemple. Cel mai eficient mod de a-i învăța pe copii acest lucru este ca părinții să-și recunoască propriile greșeli, atunci când le fac, să-și sprijine copiii și să se sprijine între ei.

  1. E normal să-ți exprimi emoțiile negative.

Emoțiile (…) nu numai că sunt naturale și normale, dar constituie o parte importantă a creșterii. Emoțiile negative sunt mereu normale și trebuie comunicate. Părinții trebuie să învețe să creeze ocazii potrivite pentru ca cei mici să simtă și să-și exprime aceste emoții. (…) Cea mai bună cale de a-i deprinde să fie conștienți de sentimente  este aceea de a-i ascult și de a-i ajuta să le identifice cu empatie.

  1. E normal să vrei mai mult.

Prea deseori copiillor li se dă de înțeles că sunt răi, egioști sau răsfățați, dacă vor mai mult sau dacă se supără când nu obțin ce vor. (…) Metodele educației pozitive îi învață pe copii cum să-și exprime dorințele, astfel încât să fie respectuoși față de ceilalți. Copiii se vor simți liberi să ceară ce vor, știind că nu se vor face de râs. Vor înțelege, de asemenea, că a cere nu presupune neapărat a primi. (…) Spunând ce vor, își vor dezvolta rapid incredibile tehnici de negociere.

  1. E normal să spui „nu”, dar nu uita că mama și tata sunt șefii.

Copiii au permisiunea de a spune „nu”, dar, la fel de important, trebuie să știe că părinții sunt cei care conduc. (…) Permitându-le să spună „nu”, le dați posibilitatea să-și exprime sentimentele, să descoperre ce vor și apoi să negocieze.