How to Talk So Kids Will Listen (4)

Standard

Dacă credeați că am terminat cu cartea asta (sau cu blogul la cât de rar scriu … ) vorba ardeleanului, apăi mai staț o țâră. La fiecare capitol din carte aveam sentimentul acela de uimire, că e „cel mai cel” ca după aceea să descopăr că următorul parcă-mi place și mai mult (noroc că englezii ăștia își pun cuprinsul la început că dacă o țineam tot așa eram în stare să zic că tocmai ăla e câștigătorul titlului de the best). Dacă doriți să revedeți sau ați ajuns aici căutând alte chestii avem episodul 1, 2, 3.

Capitolul 4:  Încurajarea autonomiei

Sincer, sincer la partea cu autonomia  eu m-am simțit mereu defazată. Pe când citeam eu cum trebuie să-ți lași copilul independent și cum nu trebuie să fii cloșcă legată de copil și pe când eu ziceam „Da, da, cred!” copilul mai tare se agăța de mine. Chit că eu citeam și-l vroiam independent! Chit că nu eram de fapt cloșcă. Nu intru în detalii că s-a discutat destul de mult despre asta, dar probabil într-o zi mă adun să-mi spun și eu pe larg părerea. Pe scurt: autonomia copilului trebuie să meargă mână în mână cu vârsta și nevoile copilului. Că pentru asta mama/tata trebuie să fie detectiv, vrăjitor, psiholog, citittor în semne e drept. Dar drept e și că ne dorim ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar să vedem ce spun autoarele…

În primul rând mi-a plăcut că autonomia nu e doar un concept care să dea frumos în statistici, ci de fapt e o sumă de pași mărunți în care observi copilul, îi dai spațiu pentru a se desfășura, încerci să nu intervii când nu ți se cere ajutorul, ești acolo când are nevoie de tine. Ce m-a învățat pe mine capitolul acesta? Să fiu acolo cum/când are el nevoie. Nu țineam neapărat să fiu acolo ca să-mi satisfac mie vreo nevoie, dar greșeam grăbind lucrurile: îl îmbrăcam eu pentru că ne grăbeam, făceam eu că ieșea mai bine, etc etc. Citind capitolul acesta m-am relaxat, el m-a făcut să-mi dau seama că aloc de fapt ceva timp pentru o realizare enormă a copilului așa că balanța a înclinat greu spre „Hai să vedem cum faci tu asta!” în loc de eternul „Ne grăbim!”.

Le spunem copiilor ce să mănânce și cum să se îmbrace pentru că ni se pare nouă mult mai ușor. (…) Trebuie să luptăm cu noi înșine pentru a nu mai vedea eșecurile lor drept eșecurile noastre. E greu să le dăm voie celor dragi să se lupte și să facă greșeli când suntem siguri că doar câteva sfaturi înțelepte îi pot scăpa de durere și dezamăgire.

         1.      Lăsați copiii să facă alegeri. „Vrei pantalonii gri sau pantalonii roșii?”

         2.    Respectați încercările copiilor. (ideea aici e să nu ne repezim să rezolvăm noi, când copilul nu reușește, ci doar să facem o remarcă încurajatoare). „Să-și legi șireturile necesită multă îndemânare.”     

         3. Nu puneți prea multe întrebări. (pentru copiii care merg la școală sau la grădiniță e de evitat asaltarea lor cu tot felul de întrebări despre cum a fost ziua, când chiar au ceva de spus, copiii vor spune într-un fel sau altul) „Mă bucur să te văd. Bine ai venit acasă!”

         4. Nu că grăbiți să oferiți răspunsuri. „E o întrebare interesantă. Tu ce crezi despre asta?” (de multe ori copilul are deja ideea lui și doar dorește confirmarea)

        5.  Încurajați copiii să caute răspunsuri în afara casei.Tată, peștele meu pare bolnav… Ce să fac?”

Mă întreb dacă nu cumva ne pot ajuta la pet shop.”

      6.    Nu distrugeți speranțele. Asta e preferata mea! De multe ori din dorința de a feri copiii de dezamăgiri, părinții limitează foarte mult posibilitățile copiilor. În loc de „Nu vreau să fii dezamăgit. De  ce să dai o probă pentru rolul principal când nu ai nici un fel de experiență în actorie?”  mai bine „Deci dai probă pentru piesa de teatru? Asta sigur e o experiență interesantă!”

Fiecare idee prezentată mai sus este dezbătută și ilustrată cu experiențele părinților participanți la workshop: de exemplu unii părinți susțineau că a impune alegeri limitate (ca la punctul 1) e o forțare a copilului înspre a alege ceea ce dorește părintele, iar alternativa găsită tot de părinți era chestionarea copilului, acesta găsind o soluție care să-i convină și lui și părinților.

Pe lângă aceaste metode  de încurajare a autonomiei autoarele propun și altele: respectarea corpului copilului (ah, cum mă repezeam și eu să suflu nasul fără să spun nimic uitând că nu sunt stăpâna acelui nas!); nu vorbiți despre copil de față cu el, oricât de mic ar fi; urmăriți când e copilul cu adevărat pregătit pentru ceva.

La câte aș fi avut de spus am povestit puțin din capitolul acesta chiar dacă nu pare așa. A fost un capitol care a avut un impact destul de mare asupra comportamentului meu, m-a relaxat, mi-a deschis mult ochii și m-a făcut să caut soluții acolo unde nu gândeam.

Advertisements

5 responses »

  1. “Vrei pantalonii gri sau p-aia verzi ?” – inseamna alegeri care limiteaza, dar mi se pare de o mie de ori mai nimerit asa decat “hai mai repede, ca ne grabim!” Pai copchiii (mici), cand aud de graba, se pierd cu totul. Iar viteza lor de reactie devine invers proportionala cu nevoia noastra ca ei sa se miste mai repede. 🙂

    • Cred că graba e un stres imens pentru copii.
      La haine eu îl mai trimit pe al meu să-și aleagă din dulap, dar dacă vine cu ceva nepotrivit îi spun că nu se poate și îi explic și de ce. (de cele mai multe ori asta funcționează)

  2. Pingback: Practic (1) « copiicuochidepoveste

  3. Pingback: How to Talk So kids Will Listen (5) « copiicuochidepoveste

  4. Pingback: How to Talk So Kids Will Listen – the end « copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s