Minciuni nevinovate

Standard

Sau de ce nu-mi place să mint copilul.

Oare ce poate fi așa de rău într-o minciună nevinovată care te duce cât ai clipi tocmai atunci cât ai atâtea de făcut acolo unde oricum ajungi dar după minute (ore?) de explicații, negocieri, furii, supărări și limite? M-am întrebat de multe ori mai ales că țineam cu dinții în a fi sinceră cu fiul meu. Și-am încercat să fiu cât pot de sinceră de când s-a născut: de la explicat vaccinul, la pregătit plecările, la „sinucigașe” declarații de „Știu că e amar medicamentul și ție ți-e greu să-l iei”, la răspunsuri cât mai aprope de adevăr la întrebările („Auzi, dar tu ce nu ai puță?”Da, pe unde a scos copilul din burtică”) care măcar pentru o fracțiune de secundă m-au trimis în pragul infarctului, deși știam, știam și cică mă pregăteam pentru ele (dar despre asta într-un episod viitor când vom vorbi și despre o carte).

Revenim: am fost obsedată să nu-mi mint copilul. Multă vreme n-am înțeles de ce, mi se părea o formă de respect și gata. Apoi mi-am dat seama că a turna minciuni nevinovate: „E dulce medicamentul”, „Vine mami imediat.” (deși imediat înseamnă peste 8 ore) înseamnă a zdruncina copilului încrederea în propriile sale intuiții. Pentru că el la 2 zile, la fel ca la 2 ani și la fel ca la 12 simte. Instinctiv, apoi prin prisma experiențelor el simte și implicit știe că nu e cum spun eu. Dar eu, părintele sunt zeul, soarele în jurul căruia el cu emoțiile, sentimentele și instinctele lui se învârte. Și o lungă perioadă de timp zeul se crede și se urmează necondiționat. A-i spune copilului repetat (nu vorbesc de cazuri singulare) că-i albă când toate instinctele lui îi spun că-i neagră, înseamnă a-i nega o parte din sine și din încrederea pe care o are în el. A-i valida intuiția înseamnă a-i transmite un mesaj clar: „Da, ceea ce simți e adevărat!”și a deschide calea spre stima de sine crescută, independența și  inteligența emoțională pe care le prețuim atât de mult mai târziu.

Adevărul e poate calea mai lungă și mai grea pentru adult. Dar e cea mai ușoară și cea mai darnică pentru copil.

Advertisements

6 responses »

  1. :)) toata lumea se socheaza ca Alex nu intelege de ce il intreaba lumea cand vine barza. El se gandeste probabil ca doar n-o fi el ceva om de stiinta sa stie programul pasarilor calatoare. Si ce o fi asa importanta barza asta de il intreaba toata lumea?

    El stie ca bebe e in burtica. Stie ca si el a fost acolo. Si a doua parte socanta e ca stie pe unde iese :)). Mi s-ar fi parut nenatural sa-l mint cand m-a intrebat. Uite, eu sunt nascuta natural, dar dupa etapa cu barza maica-mea imi povestea ca i-a taiat nenea doctorul burta ca sa ma scoata. Ce-o fi fost asa de greu?…

    Si nu imi place deloc nici mie (Alex se enerveaza de-a dreptul) cand e considerat naiv si cineva ii spune o minciuna ca sa-l pacaleasca sau sa-l amane.

    • :))) Super! Și eu i-am spus Delfinului pe unde iasă copilul și nu fost deloc șocat sau nedumerit (cred că pentru el a fost foarte important să întrebe și după ce scăpat de întrebare nu a mai fost așa greu). Mie asta cu barza mi se pare o minciună mare (cele despre care am scris sunt mărunte), am vrut să vorbesc puțin și despre ele, dar am zis că poate cu altă ocazie.
      Te îmbrățișez cu drag!

  2. nu exista miciuni nevovate, clar. Si cat de speciali trebuie sa se simta cand afla ca sunt nascuti din noi, prin noi – apropo, nivelul nostru de intimitate n-a adus nicio urma de jena ori de cate ori am vorbit despre-, dar si cat de intamplatoare prezenta in familiile lor cand li se spune ca-s catapultati de.. berze.
    As scrie mai multe, dar nu-mi merg fro doo taste (practic acum functionez cu copy&paste 🙂 ) Te imbratisaez si ma-clin (si) pt postul precedent…

    • Grați, am vrut să pun “nevinovate” în ghilimele, dar apoi mi-am dat seama că e foarte clar că numai așa nu sunt :)). Aia cu barza e, așa cum îi punea Ralucăi, una majoră cam greu de re-reexplicat mai târziu când devine cam evidentă. Pe mine mă deranjează și asta minuscule pe principiul “Las’ că nu știe el că e mic.” (unde, pentru copil, mic=prost). Și copilul merge înainte cu imaginea asta de sine…
      Mulțumesc pentru aprecieri, la postarea trecută chiar nu am făcut nici un efort, dar articolul e excepțional.
      Mă înclin și eu în fața modului tau grațios de a suplini lipsurile (fie ele și tehnice) :). Te îmbrățișez cu drag!

  3. Anca, sa stii ca eu ziceam de “In mintea mea”, abia apoi am vazut interviul lui Cohen. Poate-ti apar un pic sadica, caci n-ai fost intr-o stare emotionala tocmai grozava scriindu-l, dar mie mi-a placut enorm postul, te-am simtit intensa, asa cum imi plac mie oamenii. Hugs again. 🙂
    (poate o sa ma asez si eu, candva, sa scriu despre povestea noastra fericita legat de gradinita – e drept ca o poveste inca fara final-, insa asta imediat dupa ce-mi spulber superstitia, ca-mi voi spulera norocul, doar vorbind despre… 🙂 Pe bune. )

    • Grați, mulțumesc. Eu sunt foarte intensă de felul meu așa că nu mi-a fost deloc greu să mă scriu așa :))
      De abia aștept să aud povestea voastră cu grădinița, să citesc/ascult o poveste frumoasă. Chiar și nouă ne e greu, deși îi place, ne place, ni se potrivește, vine acasă fericit să-mi povestească ce face, doamnele sunt calde și simt copiii (cred că e singura trăsătură pe care o caut eu ca părinte la o educatoare), dar programul, scoaterea din mediul drag, presiunea unui grup mai mare ne cam dau bătăi de cap și uneori seara încheiem apoteotic cu câte o criză de furie și plânsete de ne sar cămeșile de pe noi. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s