Tag Archives: alternativă educaţională

Logica Ministerului Educației

Standard

Probabil speriat de „exodul” copiilor către învățământul privat, învățământul alternativ și cel confesional, Ministerul Educației a pornit inspecții riguroase în școlile și grădinițele din aceste tipuri de învățământ să vadă exact ce “vrăji” fac cei de acolo pentru a-i deturna pe atât de mulți copii din excepționalul, bine-organizatul, eficientul învățământ tradițional. Nu și-au pus deloc problema că poate acesta din urmă e de verificat, că poate rezultatul a mai mult de 20 de ani de organizare execrabilă a început să se vadă de mult mult timp, că dacă ei nu se trezesc, părinții au încetat de ceva vreme să mai doarmă, că acești copii merită mult mai mult decât ei pot să conceapă și mai ales că, acționând așa, doar perpetuază un tip de gândire destructivă care nu a adus nimic bun niciodată. Minți luminate din conducerea acestui minister gândesc doar cum să dea vina pe alții pentru tot ceea ce nu funcționează, în loc să se întrebe cum s-a ajuns în această situație și mai ales cum pot repara acum măcar o parte din răul făcut. Lipsa vizionarismului e marea problemă a tuturor guvernanților care s-au perindat în “anii libertății noastre”, iar Ministerul Educației este poate cel mai vizibil exemplu al acestei deficiențe patologice pentru că, pentru a înțelege cu adevărat Copilul în slujba căruia ești, trebuie să fii puțin intuitiv, iluminat și vizionar și să vezi viitorul Adult din el. Asta dacă îți dorești o societate funcțională*…

* (Sincer, am început să mă gândesc că nu-ți dorești. Pentru că adulții dintr-o societate funcțională ar putea, din când în când, să iasă pe stradă și să strige că refuză să fie otrăviți, de exemplu. Și de aici la a te da jos pe tine din locul tău călduț-călduț nu e decât un strigăt.)
scream
(Edvard Munch – The Scream)

Despre Montessori – guest post

Standard

scris de prietena mea, Oana

De când am rămas însărcinată vin o mulțime de lucruri bune spre mine care mă ajută și mă susțin în a-mi crește Minunea.

Din aceeași categorie este și contactul cu metoda Montessori. Am aflat întâmplător de ea, printr-un mail primit care anunța o conferință în oraș pe tema educației Montessori. Din pacate nu i-am dat curs, iar ulterior tot mai multe informații au venit spre mine despre metodă. Am primit cartea Descoperirea copilului, iar acum cateva zile am participat la un seminar ținut de Montessori Haus din Timisoara.

Personal, consider că Maria Montessori a fost o vizionara, o minte luminata fără doar si poate. Născută in Italia, creează aceasta metoda prin observarea cu atenție a copiilor cu deficiențe, initial, pentru ca apoi să-și extindă atenția și asupra celor normali și să pună bazele a ceea ce astăzi este o metodă alternativă educativă deosebită și care a dat mari personalități lumii contemporane.

Ea a observat în dezvoltarea umană patru etape distincte astfel: 0-6, 6-12, 12-18 si 18-24, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de dezvoltare specifică, la care dacă se revine ulterior informația se asimileaza mai greu și cu mai mari dificultăți.

Ce mă interesează îndeaproape pe mine este etapa 0-6 ani căreia îi corespunde teoria minții absorbante potrivit căreia copilul e ca un burete care absoarbe din mediu tot și care la rândul ei se împarte in doua. Este momentul în care ființa umană își rafinează simțurile și preia din jur achizițiile umane de bază. Aceste cunoștințe se acumulează în așa-zisele faze sensibile care se traduc printr-un interes deosebit față de un anumit domeniu. Dacă faza sensibilă nu este sesizată de adultul de lângă copil, ulterior se poate ajunge la situații în care informația se poate asimila bine cognitiv, dar individul nu simte cum să aplice practic. De aici vine eșecul multora în domeniul profesional. Maria Montessori dădea exemplul medicului care știe teoretic foarte bine cum trebuie să ia pulsul, dar cel puțin primele dăți când face asta nu simte exact ce și cum se face. Pentru a-i ajuta pe copii la aceasta rafinare a simțurilor, ea a creat în grădinițele ei materiale didactice specifice pentru toate simțurile. Educatorul prezintă copilului materialul atunci cand acesta se arată interesat de el, fără a-l corecta sau felicita pentru modul cum pune el în practica ceea ce i-a fost prezentat. Dacă educatorul observă la un copil un interes specific pentru ceva, în cel mai scurt timp îi prezinta cât mai multe informatii despre acel lucru.

Adică lecțiile sunt individuale, educatorul doar dirijeaza cumva activitatea, copilul este cel care hotărăște când și ce anume învață. Toate materialele sunt puse la îndemâna copiilor, ei le pot lua oricând pentru a exersa ceea ce au învatat. Din fiecare material este doar un singur exemplar, ceea ce-i obliga la respect și cultivarea răbdării dacă acel material este ocupat când vor ei să-l utilizeze. Pentru că educatorul nu intervine pentru a corecta, fiecare material este de așa natură conceput încât are un control al erorii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul materialului copilul își dă seama dacă a făcut sau nu bine. Sunt concepute astfel încât să fie estetice și simpla lor vedere să atragă atenția copilului. Copilul poate lucra singur, cu un alt coleg sau în grup mic. El este cel care hotărăște cum vrea să lucreze. Poate să o faca stând jos pe un covoraș sau la masă. Educatoarea care ne-a ținut seminarul ne-a zis că sunt copii care nu lucrează nimic și câte o săptămână, dar care apoi sunt mult mai siguri în utilizarea materialului.

Nu există jucării în grădinițele Montessori. Inital, Maria Montessori le-a gandit și cu jucării, dar a observat că erau lăsate în paragină și preferate materialelor de lucru. De unde și concluzia că oricărui copil îi place să învețe.

Asimilarea cunoștințelor cognitive se realizează prin exemple practice. Matematica nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit, dar am văzut că se poate preda într-un mod foarte aplicat care o face mai inteligibila, din punctul meu de vedere.

Lucrul care m-a încântat de-asemenea citind, iar apoi constatând efectiv la gradinița din Timisoara a fost că metoda presupune o arie curriculară a vieții practice în care copiii sunt efectiv învațați să se descurce singuri, fiecare la nivelul vârstei pe care o are. La cei mici incepe, de exemplu, cu a-i învăța să mănânce singuri, pentru ca la cei mari, de vârstă școlară, să existe o zi, miercurea, când sunt lăsați să se gospodarească singuri. Adică ei hotărăsc dimineața ce vor să mănânce, fac lista de necesar, pornesc la cumpărături, se întorc și-și gătesc ceea ce și-au dorit. Mi se pare o metoda minunată de a dezvolta independența unui copil, de a-l ajuta să-și asume responsabilități cu placere.

Întreaga metodă este gândită să dezvolte individul cât mai armonios și mai în conformitate cu nevoile lui interioare. Libertatea este la mare preț, dar o libertate înțeleasă în adevăratul sens. Talentele fiecărui copil sunt observate și cultivate. Li se dezvolta independența, responsabilitatea și capacitatea de a face alegeri.

Deocamdată in România există școli Montessori până la clasa a VI-a. Nu îmi dau seama cum arată un copil care termină 15 ani de școlarizare prin această metodă (am pus și grădinița). Costurile sunt mari pentru un părinte care alege să-și dea copilul la o astfel de școală și pentru mine ar însemna puțin și asumarea unui risc. Suntem mult prea obișnuiți, cred, cu rigorile învățământului clasic și aș simți că risc puțin dându-l pe copil să urmeze la Montessori. Dar gândindu-mă la beneficii precum independența sau libertatea, mai că mi-aș asuma acest risc.

Poveste cu două grădiniţe

Standard

Începeau înscrierile la grădiniţă… Doamna B se uită în portofel şi văzu negru. Minunata căptuşeală neagră, clară şi neacoperită de nici cea mai mică impuritate strălucea maiestuos în soarele de primăvară. Doamna B oftă amarnic şi trecu pe lângă grădiniţa particulară uitându-se în cealaltă parte şi gândind optimist: „Nu mai e mult pâna la cealaltă viaţă…” şi intră în curtea grădiniţei de stat cu capul plecat, aşa cum îi stă bine oricărei fiinţe umane care nu e nici director, nici inspector. De pe pereţi, grădiniţa te informa că ea e în slujba copilului motiv pentru care decreta cu litere îngroşate (sau boldite) cum că un copil nu are voie să, şi să, şi să. Doamna B mai oftă odată şi adoptă crezul românesc de „bucuroşi le-om duce toate” şi îşi ceru scuze în gând junelui B în etate de 2 ani jumate. Căci junele B trebuia până în septembrie să se despartă de scutecul de unică folosinţă, multiubita lui suzetă de somn alintată drăgălaş Suzi sau Suzilichi şi de un pluşat cu care dormea. Asta dacă vroia să intre în rând cu lumea. Lumea care dorea ca el să se dezvolte armonios, care-l trata potrivit nevoilor lui, care promitea să-l respecte şi să-l crească frumos plus alte blablabla-uri pe care directoarea le recită pe nerăsuflate în faţa doamnei B. Sătulă ca de mere acre de blabla-urile arhicunoscute, pe doamna B o trecură toate apele dar spera că septembrie era departe.

În vară junele B trecu la chiloţel cât ai zice „scutec de unică folosinţă neprietenos cu mediul”. Fără probleme. Doamna B ar fi răsuflat uşurată dacă n-ar fi ştiut că nu acolo e baiul, ci că perfida, inestetica, needucativa de Suzi avea să-i pună la încercare calităţile de mamă. Că deja era septembrie şi iubirea junelui era mai vie ca oricând. Disperată (mai erau câteva zile până la momentul M) încercă metoda „atacă şi vezi tu ce-o mai fi” pe care o ura din toată inima. Adică îi şopti tânărului B că nu găsea suzeta şi îl asigură de toată dragostea ei. Junele B era un tânăr rezonabil: nu plânse, nu ameninţă, nu se refugie în comportamente distructive, ci din contră oferi un spectacol de cântec, joc şi voie bună însoţite de inevitabilul „bravo!” pe care şi-l servea generos la fiecare 5 minute. După trei recapitulări ale compilaţiilor Cutiuţa muzicală 1, 2, 3 şi 4, şapte Old MacDonald, treisprezece „Hush Little Baby”, două romanţe (aici Doamna B decretă că junele stătuse prea mult la bunici) variaţiuni pe tema „transporturi” ale valsului „Barca pe valuri” (trenul pe valuri, maşina pe valuri, avionul pe valuri, avionul militar pe valuri, avionul militar care face aplicaţii pe valuri, elicopterul pe valuri etc fără număr) şi când tocmai se pregătea să reia pe nişte versuri halucinante linia melodică de la Yellow Submarine doamna B aruncă prosopul. Nu că n-ar fi fost fan Beatles. Nici că se crăpau zorii zilei următoare. Numai şi numai pentru că junele B începuse să falseze. Şi doamna B ştia că falsatul era semnul unui stres major. Aşa că se mai aplecă o dată să caute sub pat şi declară victorioasă că o găsise pe Suzi. O jumătate de minut mai târziu junele B sforăia imperceptibil. Doamna B se uită la ceas, declară decesul metodei de renunţat la Suzi la ora 3, 14 dimineaţa şi se trânti pe pat.

Şi iar o porni spre grădiniţă mai îndoită ca niciodată. Şi începu cu glas tânguitor să-şi spună păsul: „Ştiţi… acomodarea e grea…, n-aş vrea să-l supun încă unui stres măcar pentru o perioadă…, s-ar putea…, aţi vrea… pentru început … doar la somn că în rest nu are nevoie…se poate să….?” Doamna de la grădinţă (doamna B nu ştia cu cine avusese onoarea) zâmbi politicos până auzi numele Infamei când ejectă un NUUUUUUUUUUU atât de lung şi de oripilat încât doamnei B îi fu ruşine că există. Îi mai fu ruşine peste încă 2 zile când se duse iar să vorbescă chiar cu educatoarea grupei mici.  Şi mai plecă puţin capul până aproape dădu cu el de pământ. Era clar: avea un copil disfuncţional. Ori copilul ori sistemul. Şi sistemul, ştim cu toţii, nu avea cum să fie.

Dar doamna B avea un as în mâneca. Singura problemă e că nu ştia sigur dacă îl are. Aştepta plină de speranţă răspunsuri de la Grădiniţa 2 şi interviul în care junele B afla dacă avea sau nu avea loc. Doamna B încă mai tremura când pronunţă întrebarea dătătoare de palpitaţii în ultimele săptămâni. Şi doamna educatoare de la grădiniţa 2 îi răspunse: „Doamnă B, noi nu putem hotărî când e momentul ca un copil să renunţe la suzetă. Fiecare copil are ritmul lui. Şi în general părinţii ştiu când vine acest moment pentru că ei îşi cunosc copiii cel mai bine.” În acest moment doamna B se ciupi puţin. Şi doamna educatoare 2 continuă: „Ba chiar se poate să existe şi un regres în cazul controlului urinar. Adică să mai facă şi pe el . Dar nu e nici o problemă. Integrarea într-un mediu nou e foarte stresantă pentru copilul mic şi îl putem face să treacă mai uşor peste acest stres acceptându-i problemele.” Doamne B se ciupi tare. „Noi recomandăm integrarea treptată, adică în fiecare săptămână vin unul sau 2 copii noi tocmai pentru a ne putea concentra pe copilul care are nevoie de ajutorul, atenţia şi dragostea noastră. Copil care se desparte de familie, de mediul lui cunoscut şi confortabil poate pentru prima oară. Pentru început noi nu îl „învăţăm” nimic, ci ne preocupăm de integrarea lui lină şi naturală într-un mediu nou.” Doamna B îşi dădu chiar o palmă ca să fie sigură că nu visează. Şi că nu bătuse câmpii atâtea amar de zile. Fugi repede acasă, să facă bagajele şi să se mute cu căţel şi cu purcel la Grădiniţa Waldorf.

P.S. Că tot vorbeam cu Andreea: în Cluj, grădinița și școala Waldorf sunt gratuite. La grădiniță se plătește masa ca și în orice altă grădiniță și eventual o sumă modică (chiar modică!) pentru tot felul de cheltuieli. Ca în orice grădiniță de stat.