Tag Archives: protectia copilului

19 noiembrie

Standard

N-am uitat că azi e Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor. Mă tot gândesc la ea de ceva vreme, observ că-mi revitalizez blogul prin noiembrie tocmai pentru ziua aceasta. Mă bucur că o astfel de zi există, deși la copiii care cer ajutor într-un fel sau altul mă gândesc aproape în fiecare zi. Și e fantastic cum ei continuă să vină la mine în atât de diferite feluri și cum, de fapt, ei mă vindecă pe mine. Și mă bucur să văd că lucrurile se mai schimbă în România, că părinții devin mai conștienți, că societatea poate să stabilească standarde în favoarea copiilor, că media popularizează respectul față de nevoile copiilor (mi-a plăcut mult de Otilia în emisiunea “România, te iubesc”), că pune presiuni pe organizațiile care ar trebui să apare drepturile copiilor. Și vreau să sper că lucrurile se mișcă, că în câțiva ani schimbarea de mentalitate va fi vizibilă, iar copiii vor fi tratați așa cum merită: cu respect și înțelegere a vârstei lor.
Și azi îi trimit un gând bun lui R. pe care n-am învățat încă să-l ajut, dar spre care se îndreaptă și gândurile bune ale câtorva adulți care nu stau pe margine, întrebându-se ce să facă, ci acționează și nu se dau bătuți.

R., ne gândim la tine! Va fi bine!
(Ce am scris anul trecut și acum 2 ani.)

Advertisements

Ce vreau eu de la tine, (Stimate) Politicianule

Standard

Ieri un domn mi-a bătut la ușă cu rugămintea să-i completez un chestionar legat de viitoarele alegeri. De obicei nu am timp de așa ceva, dar ieri m-a prins într-un moment liber și chiar am stat să văd ce vrea. L-am întrebat de la ce partid era, dar mi-a servit mândru un ecuson al Societății de Sociologie. După câteva secunde aruncate pe paginile chestionarului mi-am dat seama de la ce partid era. Total neimportant, presupun că domnii respectivi centralizează cele mai vehiculate idei ca să le servească călduțe și magnific împachetate în campania electorală. Mie mi-a atras ideea o întrebare de genul „Din punctul dumneavoastră de vedere ce domeniu este prioritar pentru România?” (sincer nu-mi amintesc exact întrebarea, dar cam asta era ideea). Erau înșirate acolo tot felul de răspunsuri de la economie și sănătate la infrastructură. Ce căutam eu nu exista din păcate. Pentru că la ceea ce aș vrea eu să lucrezi cu adevărat, Politicianule, (scuză-mă că te tutuiesc, poți să-mi spui și tu Anca) e ceva ce se numește Protecția Copilului. Probabil o să-mi spui că așa ceva există deja, dar dă-mi voie să te contrazic. Mai departe de nivelul declarativ și formal NU EXISTĂ. Și nu pentru că oamenii angajați într-un asemenea domeniu nu-și fac datoria sau pentru că nu lucrează. Nu! Pentru că tu, Politicianule, deși le-ai creat un cadru legal acceptabil nu le creezi și condițiile să-l aplice: n-au bani, n-au resurse și de fapt ei sunt obligați să respecte pentru 5 minute niște legi foarte corect politice pe care, sincer, cred că te-au șantajat organizații mondiale să le adopți, ca apoi să fie nevoiți să se întoarcă la situația inițială. Dar așa să te gândești: odată cu ei se întorc și sute sau mii de copii abuzați (chiar știi oare câți sunt?).
Ce se poate face pentru protecția copilului în România? Uite ce zic eu că poți să faci:

1. Citește niște studii. Ca să vezi cum stăm cu cifrele în țara pe care mori de nerăbdare să o conduci. Ca să înțelegi că tatăl care o bate pe mamă comite un abuz asupra copilului chiar dacă pe el nici nu-l atinge. Ca să știi că neglijarea e o formă de abuz. Ca să fii informat.

2. Investește în Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Angajează profesioniști care își doresc să lucreze în acest domeniu. Dacă n-ai idee de unde să-i iei să știi că pe foarte mulți asistenți sociali români îi găsești în Marea Britanie lucrând pentru copiii de acolo. Adu-i înapoi că au o experiență fantastică și te pot ajuta foarte mult. Plătește-i bine ca să se poată concentra pe ceea ce fac!

3. Dezvoltă o rețea puternică de asistenți maternali și de centre de plasament. Verifică-i permanent și nu lăsa loc pentru nici un caz de abuz.

4. În momentul în care ai oamenii și locul ADUNĂ TOȚI COPIII DE PE STRĂZI. Toți copiii trimiși la cerșit, drogați ca să stea la cerșit, abandonați pe străzi, care locuiesc în condiții improprii în canale, sub poduri sau în corturi la marginea pădurii. Gândește-te că toți acești copii care rămân în acest mediu vor fi în viitorul mult prea apropiat asistați social sau dependenți de sistemul de sănătate (oare cum se dezvoltă creierul unui bebeluș care a fost îmbătat sau drogat să stea nemișcat în brațele mamei care cerșește?). Mulți vor fi infractori. Toți vor susținuți financiar de stat și de contribuabili ceea ce e destul de neproductiv pentru economia care era pe primul loc în prioritățile tale.

5. Schimbă politicile de adopție. Dă-le șansa acestor copii să trăiască într-un mediu normal. Ia-i legal și pentru totdeauna din familiile care nu le pot asigura un trai decent. Adoptă legile prin care acești părinți decad din drepturi. Monitorizează constant fiecare caz de adopție.

6. Conștientizează populația în legătură cu drepturile și nevoile copiilor. Fă campanii, lipește citate din legi pe stâlpi, repetă-ne la televizor și la radio despre cum să fim părinți mai buni. Du-te în maternități, creșe, grădinițe, școli, spitale de pediatrie și constant și repetat conștientizează personalul care lucrează cu copiii despre drepturile copiilor și respectul pe care-l datorează acestora.

7. „Amendează” toate cazurile de abuz. Învață oamenii să vadă cazurile de abuz care se întâmplă în apropierea lor și să intervină în apărarea copiilor. Încurajează-i pe copii să-și cunoască și să-și ceară drepturile. Ia măsuri dure împotriva celor care recidivează. Consiliază cu adevărat și pe termen lung orice copil care a trecut printr-o experiență traumatizantă.

8. Nu le mai da dreptul părinților să-și abandoneze copiii, nici măcar sub ambalajul frumos al lui „Lucrez în străinătate ca să aibă copilul meu o viață mai bună”. Nu are, să știi. Are o viața groaznică fără apropierea părinților.

9. Amendează toți comercianții care vând țigări și alcool minorilor. Ai făcut oare un calcul câți bani publici se cheltuie pentru recuperarea unui copil îmbolnăvit pe viață din cauza consumului timpuriu de țigări sau alcool? Ai întrebat un medic specialist care e diferența între a începe să fumezi la 10 ani sau la 20 de ani? Știi cât ne costă pe noi toți asta? Știi câți bani se economisesc dacă se reduce numărul bolilor și, implicit, al tratamentelor aferente?

10. Nu izola copiii defavorizați în enclave confortabile pentru restul populației. Integrează-i în școli și în grupuri care să-i susțină și care să-i pregătească pentru o societate funcțională.

11. Introdu cursuri de educație sexuală în școli. Fă cursuri de educație parentală pozitivă pentru elevii de liceu. O să-i ajute mult mai mult decât dacă citesc nu știu ce Letopiseț.

12. Concentrează-te pe sistemul de învățământ. Este falimentar, anacronic, lipsit de aplicabilitate sau de viziune și uneori abuziv. Fii atent că noile legi doar înrăutățesc o situație care e deja disperată. Adună specialiști adevărați care să schimbe din temelii sistemul fără a bulversa copiii mai mult decât sunt deja.

13. Ocrotește-i și încurajează-le copilăria. Respectă-le vârsta. Dă-le dreptul și oferă-le cadrul să fie și să se comporte ca niște copii. Asta dacă îți dorești adulți funcționali.

14. Respectă-i. Încearcă să-i înțelegi și-ți va fi mai ușor. Și ție și celor din jur.

Dacă faci toate astea am o veste bună și una proastă. Vestea proastă e că nu-i vei putea salva pe toți. Vestea bună e că dacă-i salvezi pe cei mai mulți, vei salva țara pentru care azi îți smulgi hainele de pe tine subtil și, probabil, foarte eficient.

Despre “educație”, numai de bine (II)

Standard

–                  Diana lipsește. A luat aseară un pumn de pastile și a dus-o salvarea. Dar nu are nimic, nu a murit.

Cu 10 minute intrai în clasă atât de fericită de soarele drag (ce bine că am scăpat de iarna asta mizerabilă care mi-a mâncat toate resursele…), plină de bucurii și dintr-o dată totul se blocase într-o buclă în care colega de cameră turuia “Ceva medicament… nu mai știu cum îi zice… ceva cu A… parcă, dar o știti pe Diana cum e…” Oare o știai? Ai știut vreodată ceva mai departe de ochii tulburători de albaștri în privirea mereu pierdută? Știai că nu era prima oară în ultimele luni când Diana iar striga mut Salvați-mă! Știai că  povestise râzând, ah, râsul pe care ajungi efectiv să-l urăști: „Știți, uneori când tata vine beat îi vine așa să mă bată și mă prinde de păr și mă lovește de pereți… „ Ți se întâmplă a mia suta oară să auzi povestea asta. Și tot rămâi pierdută evadând în dorul de copilul tău iubit mai presus de ceea ce credeai că e iubirea. Stai și te uiți tâmpă la toți. Ți se întâmplă a mia suta oară și eu tot nu poți să crezi. Nu poți să înțelegi. „Și Andreea e la dezintoxicare, știați?” continuă colega tirada. „Cum să fie la dezintoxicare, pentru numele lui Dumnezeu, e doar în clasa a 9-a?” „Pai da că doar și părinții ei se drogheză. …. Da, da și Ionuț s-a lăsat de școală. Oricum nu venea la ore. S- dus să stea cu taică-su. Îl bate, da cu cine să stea că maică-sa e în Italia? …”

… Nu cred, nu cred, nu-i adevărat.

Dar știi că e adevărat pentru că zilele trecute, când ai văzut tăieturile de pe încheieturile altei eleve, ai alergat disperată după psihologul școlii. Psihologul școlii e de fapt psihologul școlilor (n-avem resurse, știți prea bine, doar astea sunt vremurile) și ieri era chiar ziua în care avea activitate în altă școală… Și oricum n-ai ce face. O să o trimită la psihiatru, o să o îndoape cu medicamente care-i golesc privirea de viață și o să o trimită “cârpită” înapoi. Apoi o să declare că e un eșec… Pentru copiii ăștia nu mai e nici o speranță…

Ș-atunci visezi că cineva o să se trezească și o să vadă. Ministerul, parlamentari, președinți, oameni politici. Cineva! Oricine care ar putea schimba ceva. O  să înțeleagă că există școli la marginea orașului în care viața e pe anitidrepesive. O să vadă sătucele în care copiii cresc de capul lor neauziți și nevăzuți. Copii pentru care alcoolul, bătaia, înjuriile, abuzurile sunt normalitate. Copii lăsați în grija te miri cui în timp ce părinții plecați în străinătate adună bani și construiesc case în vis. Visezi că cineva se va trezi și va zice Gata! punând bazele unui sistem adevărat de protecție socială în care fiecare copil care nu poate fi îngrijit de părinți să-și găsească locul în familii care să-i respecte nevoile. Cineva care să vadă că sistemul de învățământ e doar o bulă imensă de săpun care o să împroaște în jur când se va sparge. Poate chiar cineva mânat de frica egoistă că acești copii vor pleca într-o zi din școala de la marginea orașului către centru. Dar care va face ceva. Oricine care ar putea să vadă cât de bolnavă este România și cum toate astea vor fi foarte clare și foarte la vedere pentru toată lumea în câțiva ani când acești copii vor ajunge pe străzi. Cineva care va înțelege că viitorul nostru (măcar pensiile și voturile dacă nu altceva) va depinde de ei. Cineva căruia să-i pese și de nevăzuții României. Cineva… Oricine…

…Povestea acestor copii e adevărată și deloc exagerată.  În fiecare școală din fiecare oraș din România acești copii există. Tot mai mulți în fiecare an.  Chiar dacă ne facem că nu-i vedem ei există. Poate că nu-i cheamă Diana și Andreea, Ionuț și Marius. Dar ei, și mulți alții, încă mai trăiesc urlând, lovind, automutilându-se, drogându-se, încercând să se sinucidă implorându-ne să-i vedem, să-i auzim și să-i iubim. Copiii aceștia există în școala de la marginea orașului. În fiecare școală, în fiecare oraș. În România.

Marius

Standard

Marius zâmbește. Un zâmbet larg îi trage parcă toată fața într-o imagine a fericirii. Când îl vezi poți să juri că e cel mai fericit copil-adolescent din lume. Marius râde și nu stă o clipă locului. Zâmbește când îți povestește despre oameni care au trăit demult, locuri interesante din lume pe care promite să le viziteze într-o zi, lumea lui și lumea largă. Zâmbește șmecherește când face calcule matematice repede în gând.   Dar cel mai tare Marius râde când îți povestește cum îl bate tată lui: cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu bățul. Râde înfundat amintindu-și de noaptea pe care a petrecut-o afară pentru că a întârziat acasă 3 minute. Zâmbește povestindu-ți umilințele la care îl supune tatăl lui și mai că nu te convinge că toate astea sunt din vina lui „Uneori o merit și eu…” Și Marius râde în continuare povestind scene de coșmar care te paralizează. Dar Marius încă nu a aflat că în spatele râsului său mocnește o furie devastatoare. Care va mătura și bine și rău când va ieși la suprafață. Și eu n-aș vrea să fiu acolo când furia va lua locul râsului.

Sesizată oficial, Protecția Copilului a cercetat, investigat, evaluat. A dat și-un avertisemnt parcă. Marius a rămas în familia lui. Că ce alternativă ar fi fost într-o țară în care aproape orice copil abuzat se întoarce în familia lui? Poate să zâmbești și să-ți construiești un mecanism de apărare în care râzi și râzi în timp ce încasezi pumni și picioare.

N-am vrut să treacă acestă săptămână fără să vă povestesc despre Marius. Pentru că la el mă gândeam când scriam prima postare de pe blog. Poate și din cauza lui blogul acesta se numește „copii cu ochi de poveste”, deși eu sunt mama unui singur copil. La Marius mă gândeam când am scris despre Ioana: ea fusese începutul, Marius, din păcate, nu va fi sfârșitul. Dar eu încă visez că poate fi începutul sfârșitului…

„Nu, Marius, nu meriți așa ceva!

De ce

Standard

Pentru că dintotdeauna m-am simțit apropiată de copii. Pentru că am avut norocul de a înțelege, fără ca cineva să îmi spună, că unui copil îi datorezi iubire și respect. Pentru că fiecare copil are ochi de poveste, fie ea veselă sau tristă, plăcută sau îngrozitoare. Pentru că un copil nu e cu nimic mai prejos decât un adult. Dar sigur e mai sus. Pentru că în România copiii vin la urmă și neapărat în liniște să nu deranjeze oamenii mari. Pentru că există copii abuzați, uitați, neînțeleși, bolnavi. Pentru că există copii iubiți. Și pentru că toți sunt frumoși. Pentru că au existat foarte mulți copii de la care am avut ce învăța. Și lecțiile copiilor sunt minunate. Pentru că eu cred cu încăpățânare în motivarea pozitivă a copiilor. Și în jocurile și lumina lor. Pentru că în poveștile, râsetele, bucuriile, mirările, lacrimile, durerile, supărările lor eu văd o fărâmă de Dumnezeire. Pentru că m-a inspirat filmul copilăriei mele, Maria Mirabela, de la care am și împrumutat titlul. Pentru că mă pasionează psihologia copilului. Și mai ales pentru că mai am foarte multe de învățat.

Bine ați venit!