Category Archives: din școlile românești

Un link…

Standard

mai vechi că peste tot se vorbește despre struțo-cămila “clasa zero”, iar prilej de disperări când ne aducem aminte de învățământ…

Advertisements

Copilul religios

Standard

… vine după Copilul credincios

Am început să cred cu adevărat în Dumnezeu abia când a încetat să-mi fie frică de El. Pentru că deși nu am crescut într-un mediu habotnic imaginea divinității era mereu asociată cu frica, pedeapsa, condiționarea și răul din mine cu care încercam să mă lupt. În vacanțele de vară în satul bunicilor mei, mergeam la școala de duminică și, chiar și azi, văd imaginea preotului care ne spunea că frica de întuneric (și mi-era frică!) e pedeapsa pentru toate lucrurile rele pe care le făcusem. Stăteam zile întregi și mă chinuiam să-mi aduc aminte unde greșisem, ce rău făcusem și cum aș putea să-mi îndrept greșelile pentru ca Dumnezeu să mă ierte și să nu-mi mai fie frică de întuneric. Dar am învățat cea mai „prețioasă” lecție a religiei: dacă nu eram cuminte Dumnezeu vedea și mă pedepsea. Așa am crescut cu imaginea unui Dumnezeu ca un polițist pregătit doar să dea amenzi. Și eu nici măcar nu cunoșteam infracțiunile.

Când am citit exemplele de pedepse din manualele de religie (cu Vasilică urcat în copac căruia Dumnezeu îi trage scara de sub picior pentru că a încercat să strice un cuib de pasăre, cu Ionică pe care îl calcă mașina pentru că nu-și făcuse cruce în fața bisericii…) toate mi-au revenit în minte. Dar eram destul de „mare” ca să înțeleg că religia era doar un instrument de manipulare în “educația” copiilor, că acolo unde părinții nu reușeau scoteau imaginea unui Dumnezeu pedepsitor. Și azi mă întreb dacă asta nu e blasfemie…

Acum aș spune că fiul meu nu va participa la ore de religie, dar de când sunt mamă am învățat că „niciodată să nu spun niciodată”. Și până la orele de religie mai e cale lungă :)… Dar înainte de a-mi da acordul pentru aceste ore, sigur voi dori să arunc măcar o privire peste manual și poate aș cere voie să particip și eu la o oră. În noua lege a educației religia rămâne disciplină opțională, dar nu se precizează cu ce s-ar putea înlocui. Și știu sigur că mulți părinți/copii acceptă să participe la ora de religie pentru că asta înseamnă sigur o medie de 10 care va crește media generală.

 ART. 18
(1) Planurile-cadru ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevilor apartinand cultelor recunoscute de stat, indiferent de numarul lor, li se asigura dreptul constitutional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz, situatia scolara se incheie fara disciplina Religie. In mod similar se procedeaza si pentru elevul caruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina.
(3) Disciplina Religie poate fi predata numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi si abilitat in baza protocoalelor incheiate intre Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului si cultele religioase recunoscute oficial de stat. 

(Legea Educației Naționale – 2011) 

Viitor de aur…

Standard

… ţara noastră are. Nu credeţi? Ia vedeţi nişte „monstre” (ghilimelele ar putea fi inutile) onor Abecedar (autor Marcela Peneş cu laaaaaaaaaargul concurs al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.)

Încălzirea:

Ce să fac c-un beţişor

Să îl supăr pe Azor

Păsărelele s-alung?

Sau o floare să împung?

De aş face ce vă spun,

Nu aş fi un copil bun

Fiindcă am un beţişor

Mă voi face dirijor.

 Şi  capodopera:

Stau de vorbă sub gutui

Nicuşor şi cu Ţugui

– Ai văzut, spune Ţugui

În gutui, un cuib cu pui?

Eu îl voi aduce jos,

Să nu crezi că sunt fricos

– Vai să nu faci cum ai spus!

– Ba mă urc! Iată-mă sus!

Buf! E sub gutui Ţugui

Şi-are-frunte un cucui…

Nu mai plânge, rău băiat,

Ai găsit ce-ai căutat.

Şi asta în timp ce pe fundal se discută cât de sublim e să citeşti „Marile Speranţe” în clasa a 6-a că aşa zice în lista de lecturi.

Şi se mai miră că nu merge…

Waldorf

Standard

Binențeles că e plin netul cu informații despre educația Waldorf. Dar e și plin de întrebări cum e cu adevărat pedagogia Waldorf, de ce uneori nu funcționează. Ei despre aceasta ultimă dilemă care bântuie forumurile vom vorbi în postarea următoare 🙂 Acum vreau să prezint câteva informații despre pedagogia Waldorf:

–        Se bazează pe filosofia antropozofică a lui  Rudolf Steiner (suține existența a 3 stagii în dezvoltare: până la 7 ani când copilul învață prin descoperire, perioadă în care simțurile au un rol esențial în cunoaștere; între 7 și 14 ani când creativitatea și imaginația ating cote maxime și adolescența când se dezvoltă gândirea conceptuală)

–        În România e alternativă educațională la învățământul tradițional, deci sub tutelajul Ministerului Educației (nu tocmai bine)

–        Teoretic e gratuit. Practic e aproape ca în orice școală din România că de unde bani de materiale?

–        Disciplinele principale (limba română, limba maternă, matematica, fizica, istoria, biologia, chimia, geografia) sunt predate în cursuri de câte 3-4 săptămâni numite și epoci. Adică: o clasă va avea, de exemplu, primele săptămâni epoca de română ceea ce presupune studierea limbii române în fiecare zi de la ora 8 la 10 (fără pauză) după care vor avea cursuri obișnuite. Unele materii cu număr mic de ore se pot regăsi pe parcursul anului școlar doar în epoci pe când altele vor apărea și în cursurile non-epocă care încep la ora 10;

–        Strucura unei epoci (110 minute): partea ritmică (pregătirea pentru lecție cuprinde exerciții ritmice de mișcare, de vorbire, cântece, jocuri de rol); partea de învățare (se realizează în special prin descoperire); partea acțională (elevii pot lucra independent sau pe grupe/perechi) și partea narativă (basme, fabule, povestiri în funcție de vârsta elevului)

–        Profesorii evită folosirea manualului ca unică sursă de informare

–        La finalul fiecărui an școlar elevii primesc o caracterizare scrisă de învățător/profesor în care e prezentată evoluția sa în anul școlar, progresele sau greutățile întâmpinate

–        Susține învățarea prin imitație (mai ales în cazul preșcolarilor) și descoperire, precum și rolul imaginației și creativității în dezvoltarea personală

–        La grădiniță grupele sunt mixte (copii între 3 și 7 ani)

–        Materiile specifice pedagogiei Waldorf sunt: euritmia, învățarea unui instrument muzical din clasa 1 (de obicei, flaut), desenul de forme, ateliere de aplicații tehnologice

–        Serbările, activitățile extra-școalare, marcarea unor evenimente (sărbătoarea recoltei, de exemplu, unde picii de la grădiniță au cules nuci în loc să se producă obedient pe o scenă) implică neapărat și părinții

Dacă îmi mai aduc aminte ceva revin. M-am inspirat și dintr-o broșură a Federației Waldorf din România, iar dacă doriți să dezvolt vreo idee de mai sus, spuneți și se rezolvă 🙂 Despre modul în care sunt predate anumite materii găsiți informații interesante tot pe Wikipedia, dar cum spuneam pot dezvolta și eu dacă e cineva interesat.  Data viitoare povestim despre ce nu merge uneori în pedagogia Waldorf (normal, o viziune exclusiv subiectivă). Între timp Delfinul e super încântat de grădi și mă întrebă seara sau la sfîrșituri de săptămână dacă nu mergem la grădiniță. Mda.


Poveste cu două grădiniţe

Standard

Începeau înscrierile la grădiniţă… Doamna B se uită în portofel şi văzu negru. Minunata căptuşeală neagră, clară şi neacoperită de nici cea mai mică impuritate strălucea maiestuos în soarele de primăvară. Doamna B oftă amarnic şi trecu pe lângă grădiniţa particulară uitându-se în cealaltă parte şi gândind optimist: „Nu mai e mult pâna la cealaltă viaţă…” şi intră în curtea grădiniţei de stat cu capul plecat, aşa cum îi stă bine oricărei fiinţe umane care nu e nici director, nici inspector. De pe pereţi, grădiniţa te informa că ea e în slujba copilului motiv pentru care decreta cu litere îngroşate (sau boldite) cum că un copil nu are voie să, şi să, şi să. Doamna B mai oftă odată şi adoptă crezul românesc de „bucuroşi le-om duce toate” şi îşi ceru scuze în gând junelui B în etate de 2 ani jumate. Căci junele B trebuia până în septembrie să se despartă de scutecul de unică folosinţă, multiubita lui suzetă de somn alintată drăgălaş Suzi sau Suzilichi şi de un pluşat cu care dormea. Asta dacă vroia să intre în rând cu lumea. Lumea care dorea ca el să se dezvolte armonios, care-l trata potrivit nevoilor lui, care promitea să-l respecte şi să-l crească frumos plus alte blablabla-uri pe care directoarea le recită pe nerăsuflate în faţa doamnei B. Sătulă ca de mere acre de blabla-urile arhicunoscute, pe doamna B o trecură toate apele dar spera că septembrie era departe.

În vară junele B trecu la chiloţel cât ai zice „scutec de unică folosinţă neprietenos cu mediul”. Fără probleme. Doamna B ar fi răsuflat uşurată dacă n-ar fi ştiut că nu acolo e baiul, ci că perfida, inestetica, needucativa de Suzi avea să-i pună la încercare calităţile de mamă. Că deja era septembrie şi iubirea junelui era mai vie ca oricând. Disperată (mai erau câteva zile până la momentul M) încercă metoda „atacă şi vezi tu ce-o mai fi” pe care o ura din toată inima. Adică îi şopti tânărului B că nu găsea suzeta şi îl asigură de toată dragostea ei. Junele B era un tânăr rezonabil: nu plânse, nu ameninţă, nu se refugie în comportamente distructive, ci din contră oferi un spectacol de cântec, joc şi voie bună însoţite de inevitabilul „bravo!” pe care şi-l servea generos la fiecare 5 minute. După trei recapitulări ale compilaţiilor Cutiuţa muzicală 1, 2, 3 şi 4, şapte Old MacDonald, treisprezece „Hush Little Baby”, două romanţe (aici Doamna B decretă că junele stătuse prea mult la bunici) variaţiuni pe tema „transporturi” ale valsului „Barca pe valuri” (trenul pe valuri, maşina pe valuri, avionul pe valuri, avionul militar pe valuri, avionul militar care face aplicaţii pe valuri, elicopterul pe valuri etc fără număr) şi când tocmai se pregătea să reia pe nişte versuri halucinante linia melodică de la Yellow Submarine doamna B aruncă prosopul. Nu că n-ar fi fost fan Beatles. Nici că se crăpau zorii zilei următoare. Numai şi numai pentru că junele B începuse să falseze. Şi doamna B ştia că falsatul era semnul unui stres major. Aşa că se mai aplecă o dată să caute sub pat şi declară victorioasă că o găsise pe Suzi. O jumătate de minut mai târziu junele B sforăia imperceptibil. Doamna B se uită la ceas, declară decesul metodei de renunţat la Suzi la ora 3, 14 dimineaţa şi se trânti pe pat.

Şi iar o porni spre grădiniţă mai îndoită ca niciodată. Şi începu cu glas tânguitor să-şi spună păsul: „Ştiţi… acomodarea e grea…, n-aş vrea să-l supun încă unui stres măcar pentru o perioadă…, s-ar putea…, aţi vrea… pentru început … doar la somn că în rest nu are nevoie…se poate să….?” Doamna de la grădinţă (doamna B nu ştia cu cine avusese onoarea) zâmbi politicos până auzi numele Infamei când ejectă un NUUUUUUUUUUU atât de lung şi de oripilat încât doamnei B îi fu ruşine că există. Îi mai fu ruşine peste încă 2 zile când se duse iar să vorbescă chiar cu educatoarea grupei mici.  Şi mai plecă puţin capul până aproape dădu cu el de pământ. Era clar: avea un copil disfuncţional. Ori copilul ori sistemul. Şi sistemul, ştim cu toţii, nu avea cum să fie.

Dar doamna B avea un as în mâneca. Singura problemă e că nu ştia sigur dacă îl are. Aştepta plină de speranţă răspunsuri de la Grădiniţa 2 şi interviul în care junele B afla dacă avea sau nu avea loc. Doamna B încă mai tremura când pronunţă întrebarea dătătoare de palpitaţii în ultimele săptămâni. Şi doamna educatoare de la grădiniţa 2 îi răspunse: „Doamnă B, noi nu putem hotărî când e momentul ca un copil să renunţe la suzetă. Fiecare copil are ritmul lui. Şi în general părinţii ştiu când vine acest moment pentru că ei îşi cunosc copiii cel mai bine.” În acest moment doamna B se ciupi puţin. Şi doamna educatoare 2 continuă: „Ba chiar se poate să existe şi un regres în cazul controlului urinar. Adică să mai facă şi pe el . Dar nu e nici o problemă. Integrarea într-un mediu nou e foarte stresantă pentru copilul mic şi îl putem face să treacă mai uşor peste acest stres acceptându-i problemele.” Doamne B se ciupi tare. „Noi recomandăm integrarea treptată, adică în fiecare săptămână vin unul sau 2 copii noi tocmai pentru a ne putea concentra pe copilul care are nevoie de ajutorul, atenţia şi dragostea noastră. Copil care se desparte de familie, de mediul lui cunoscut şi confortabil poate pentru prima oară. Pentru început noi nu îl „învăţăm” nimic, ci ne preocupăm de integrarea lui lină şi naturală într-un mediu nou.” Doamna B îşi dădu chiar o palmă ca să fie sigură că nu visează. Şi că nu bătuse câmpii atâtea amar de zile. Fugi repede acasă, să facă bagajele şi să se mute cu căţel şi cu purcel la Grădiniţa Waldorf.

P.S. Că tot vorbeam cu Andreea: în Cluj, grădinița și școala Waldorf sunt gratuite. La grădiniță se plătește masa ca și în orice altă grădiniță și eventual o sumă modică (chiar modică!) pentru tot felul de cheltuieli. Ca în orice grădiniță de stat.

Cea mai frumoasă meserie din lume

Standard

Când MoniQ mi-a propus să iau leapșa celor 10 lucruri care mă fac fericită m-am gândit că totuși nu prea există obiecte de care să mă fi legat foarte strâns. Dar am zâmbit senin știind că sunt multe lucruri care mă fac fericită și în vârful topului ar fi stat meseria mea. Apoi am zâmbit amar gândindu-mă că într-un top al lucrurilor care mă fac nefericită tot meseria mea ar fi fost pe primul loc. Și azi, când toată lumea caută vinovați și face analize peste analize (agresive, absurde, hilare, nerealiste, trunchiate, politice, etc) încerc să-mi fac curaj să vă spun de ce meseria mea mă face nefericită:

… pentru că atât te-a învățat sistemul: că te bați cu morile de vânt. Și morile de vânt sunt periculoase.

… pentru că în momentul în care ai decis să lași un elev corigent înainte de bacalaureat ai și primit o scrisorică de la inspectorat în care clar ți se spunea să-l reexaminezi. Tot clară era și ideea că trebuie să-l și treci. Pentru că după ce 3 profesori de limba română din comisia de reexaminare au decis că elevul nu ar cam trebui să treacă, îți aduci aminte ce te-a învățat sistemul: că te lupți cu morile de vânt. Îl treci tocmai pentru a se întoarce de la bac cu nota 9 la română. Ca să-ți râdă în nas și să te bată pe umăr (te bați cu morile de vânt, fraiere!)

… pentru că în momentul în care ești corector la bacalaureat descoperi zeci de lucrări identice și te duci frumos la inspectorul de specialitate să-i spui și lui că poate e interesat de o bârfă nouă. Nu e interesat de vreme ce-ți spune răstit: „Doamnă, i-ai prins copiind?? Nu??!! Atunci poate ar fi mai bine să taci.” Și știi că morile de vânt îți cam suflă în ceafă.

… pentru că ți-ai mușcat limba imediat după ce ai spus cu voce tare: „Păi cum să fie Moromete tipul intelectualului?” Morile pot să-ți facă vânt, amărâtule, așa că taci, spune-ți în gând că Moromete e intelectual, că roman interbelic e și Letopisețul lui Ureche și orice vor ei că dă bine „la procentul ăla cu promovabilitatea” pentru care tremură toți inspectorii și toti directorii. Măcar o dată pe an au și ei morile lor de vânt.

… pentru că de ani de zile nu te mai duci supraveghetor la bacalaureat pentru că nici nu vrei să știi ce se întâmplă acolo. Da, nu vrei! Pentru că asta te-a învățat sistemul: să bagi capul în nisip și să nu-ți pese.

… pentru că ești invitat foarte politicos să-l treci pe elevul ăla de la seral pe care nu l-ai văzut niciodată („dar, totuși e seral, haideți să fim înțelegători”). Nu ești înțelegător, dar știi sigur că altcineva a fost de vreme ce elevul a trecut la materia ta. Țac, țac, țac…

… pentru că ei știu că totul e doar o formalitate. Pentru că au aflat de la colegii lor că așa a fost și anul trecut. Și acum 2 ani. Și acum 5 ani. Și lași capul plecat pentru că știi că ei au dreptate.

… pentru că dacă ai fi corect ai pica vreo 80% dintr-o clasă. Și ce ne facem dacă rămânem fără elevi??

… pentru că elevul are sute de absențe motivate cu scrisul lui pe tipizate medicale despre care nici măcar nu te mai întrebi cum au ajuns la el. Că doar nu e treaba ta să-l tragi de mânecă pe doctor.

… pentru că de mult (ohoo, ești veche, mamaie!) nu mai contează a ști, ci a avea

… pentru că doar nu-i fi tu, cu 800 de lei salariu, modelul lui… dragul meu profesor, ef uai ai pentru modele există bani aruncați de pe mașină-n norocoșii aflați exact sub mâna divină, există speranța unui milionar etern în căutare de pupilă (nu ai aflat exact ce e pupila, da’ mai contează dacă are bani??) și normal există partidul la putere. Oricare ar fi ăla…

… pentru că, în momentul în care întrebi în stânga și-n drepta prin presa care azi spumegă nemulțumită și atotștiitoare dacă n-ar fi oameni interesați să scrie despre toate astea și multe altele te lovești de inevitabila „vai, dar nu putem să supărăm inspectoratul că ne pierdem colaborarea cu ei și avem și noi o pită de produs”,  știi că morile de vânt se înmulțesc amețitor…

… pentru că gunoiul de sub preș se adună și se adună și se adună. Și taci. Un an, doi, opt. Taci. Înghiți. Te revolți acolo în interior cât să-ți faci doar ție rău. Dar taci. Pentru că știi că dacă ai deschis gura ai pierdut cea mai frumoasă meserie din lume…

 

Parcă m-a luat cu frig pe la spate…

 

Creșa

Standard

Uuuuf că tare grea poveste mă mai așteaptă… Scriu textul ăsta gândindu-mă că poate va folosi cuiva, dar vreau să subliniez că prezint opinia mea pur subiectivă.

Când ăsta micu se apropia de 2 ani am început să caut variante pentru un stabiliment educațional (ha!) în care să se integreze și el frumos ca eu să mă pot întoarce (aș fi scris pe „plantație”, da nu pot pentru că mie îmi place meseria mea) undeva la muncă. Bunicii au fost tăiați de pe listă pentru că locuiau în alte orașe și nu mi-ar fi plăcut să fiu mamă de sâmbăta și duminica. Sincer-sincer opțiunea mea ideală era o grădiniță particulară, dar…din rațiuni financiare nu s-a putut. Așa că am ales creșa. Am suferit într-un fel pentru că mă întrebam dacă e alegerea cea mai bună, mi-am făcut procese de conștiință, dar… am mers înainte cu alegerea mea bună sau rea…

Să o luăm metodic:

  1. Pregătirea lui. Pentru că după ce a început să vorbescă puțin mă/se întreba unde dispare tata dimineța îi povesteam că pleacă la serviciu și se întoarce. Cu vreo lună, hai 2, înainte de ziua zet am început să-i povestesc că la fel ca și tati mă voi duce și eu la serviciu, el va merge să se joace cu copii, să mănânce și să doarmă acolo, iar eu voi veni să-l iau după ce se trezește, că îmi va fi dor de el, că mă voi gândi la el, că îl iubesc la fel de mult. Etc.
  2. Pregătirea mea. Într-un fel am simțit că vine o altă etapă în viața noastră. Am simțit dinainte că el e pregătit pentru așa ceva. I-am oferit doar informații pozitive legate de creșă și am încercat să-mi ascund orice sentiment de nesiguranță, neîncredere, teamă. Da, le-am avut. Cred că orice mamă le are…
  3. Ziua zet. Și-a dus cu el o jucărie de pluș cu care dormea și o carte ca să aibă obiecte de legătură între mediul cunoscut (singurul, dealtfel) și noua locație. A plâns. A 2-a zi zet: a plâns puțin. A 3-a zi zet: a mai plâns puțin. A 4-a zi zet: abia am apucat să-l îmbrățișez că a și luat-o la fugă spre grupă. Mi-am șters toate apele de pe mine, am scos toate oftaturile adunate în 2 luni de pregătire și am decretat că îi place.
  4. Părți bune ale operațiunii creșa. (nu neapărat în ordinea asta!)

a)      Clădirea. Curată, modernă, aerisită. Mobilier conceput pentru a respecta siguranța copiilor. Jucăriile alese pe același principiu fără părți mici detașabile, fără colțuri. Curte interioară cu iarbă și jucării.

b)      Personalul medical. Fiecare grupă avea o asistentă medicală și 3 infirmiere care lucrau câte 2 pe tură. Medicul îi consulta de cel puțin 2 ori pe săptămână, iar pentru copiii care lipseau mai mult de 3 zile părinții trebuiau să aducă dovadă de la medicul de familie că sunt sănătoși. (poate din cauza asta pe când Clujul fremăta de epidemii de rujeolă și scarlatină, în creșă nu a fost nici un caz de îmbolnăvire).

c)      Mâncarea. Meniul era conceput de către un medic nutriționist și s-a concentrat pe a aduce un aport echilibrat de vitamine și minerale. Multe legume, carne doar de pui și vită, cel puțin un fruct pe zi.

d)      Beneficiile socializării. Și-a dat drumul la vorbit foarte rapid și sunt ferm convinsă că dacă n-ar fi fost în colectivitate în anul acesta progresele la capitolul comunicare erau mai reduse. A acceptat să stea pe oliță doar pentru că stăteau și ceilalți copii (acasă stătea circa 5 secunde și o tulea prin casă). Nu s-a obișnuit exclusiv cu olița, dar a fost un mare pas înainte. Și-a învins puțin timiditatea. A devenit mai descurcăreț și mai independent.

e)      Îngrijirea. Dacă ne luăm de partea fizică, fără reproș. Copilului îi era schimbat pampersul când era necesar, era hrănit  și mi-a plăcut că l-au încurajat mereu spre independență în a mânui lingura și furculița chiar dacă asta a însemnat mai multă mizerie în jur. Copiii care foloseau suzete, aveau voie cu ele la somnul de amiază.

  1. Părți proaste

a)      Locuri puține, cereri multe. 22 de copii în grupă. Chiar dacă fiecare copil avea pătuțul lui mi s-a părut că e prea mult pentru 2 doamne câte erau pe tură.

b)      Unele doamne îngrijitoare nu au fost model de empatie. Îmi închipui că ar fi fost foarte greu să asculte fiecare copil, dar din păcate uneori nu au ascultat nici părinții. (știu, am așteptări mari)

c)      Boc. Sau Jeffrey Franks. Sau 20 de ani cu idioți în frunte. Habar nu am cine e responsabil pentru blocarea posturilor bugetarilor, dar în momentul în care infirmierele au început să plece (că salariile sunt mizerabile) nu s-au mai putut face angajări și uneori pe tura de după-amiază era doar câte o îngrijitoare/asistentă la o grupă. Foarte greu să pui pe oliță/schimbi, îmbraci, ai grijă de fiecare copil. Nu mi-a plăcut deloc că în ultima perioadă după somnul de amiază îi găseam în pătuțuri și nu jucându-se cum o făcuseră până atunci doar pentru că doamna/doamnele nu puteau și să-i supravegheze și să-i preia pe fiecare cum se trezeau. Tot din cauza măsurilor de criză la grupa Delfinului s-au perindat în 9 luni vreo 7 îngrijitoare diferite. La revedere cu sentimentul de siguranță al copilului!

d)      Nerespectarea orarului. Deși programul creșei era până la ora 5 jumătate după-amiaza, de multe ori la 4 și jumătate nu mai era picior de copil pe acolo. Uneori la ora 5 creșa era deja închisă. M-am întrebat de multe ori ce fac mamele care lucrează până la 5 sau chiar 6 după-amiaza…

e)      Banii. Oficial plăteam 6 lei pe zi, adică doar mîncarea. Neoficial părinții cumpărau consumabile (șervete, hârtie, săpun), jucării și alte lucruri necesare.

f)      Serbările. Să insiști ca un copil de 2 ani care de abia vorbește să spună o poezie e de râsu-plânsu și unul dintre motivele pentru care am visat la grădinița particulară.

g)       Răcelile. Cred că nu contează la ce vârstă intră copilul în colectivitate răcelile sunt bine atașate de primul an de creșă/grădiniță. În afară de o bronșită și 2 cazuri de roșu în gât noi am scăpat ușor zic eu, dar nasul a curs din toamnă până în vară. Adică încă mai curge.

h)      Greșeala mea. Mare! Am început să povestesc cu alte persoane, dar de față cu copilul despre nemulțumirile mele legate de creșă. (cele prezentate la punctul c). Rezultatul a fost că după o săptămână acasă cu un banal roșu în gât copilul meu care alerga la grupă și îmi făcea pa-pa din mers nu a mai vrut să meargă la creșă. Să plângă în hohote că nu mai merge. Și asta doar pentru că eu am gestionat nepotrivit situația. Mi-am învățat lecția!

Concluzii: nu am. Chiar nu știu dacă creșa e o alegere bună sau rea. Nici măcar nu știu dacă din punctul nostru de vedere am greșit sau nu…Până la urmă depinde de fiecare părinte cum privește chestiunea…

Ioana

Standard

Când am cunoscut-o, Ioana avea 9 ani. Era o fetiță cu ochi mari, negri, mereu frumos îmbrăcată, dar tăcută și retrasă. În ziua în care m-am apropiat puțin de ea, Ioana și-a pus brusc mâinile în cap și s-a tras cât de departe a putut. Mi-am cerut scuze că am speriat-o și…n-am gândit mai departe. Nu, pentru că îmi era imposibil să-mi închipui. În ziua în care Ioana și-a desenat familia am înlemnit în fața desenului și într-o groaznică fracțiune de secundă am înțeles totul. Ioana se desenase lângă fratele și tatăl ei, iar într-un colț, o mâzgâlitură neagră-neagră, fără mâini și picioare era mama. Apoi am aflat că pe Ioana o bătea mama cu mâinile și picioarele. Că o bătea în fiecare zi. Că o bătea fiindcă mama era bolnavă. Că o bătea până obosea. Și cel mai important am aflat că eu nu pot să fac nimic.

Nu, n-am făcut nimic pentru Ioana. Am mers mai departe într-o lume cu copii și veseli și triști, și fericiți și nefericiți. Dar din când în când mai vedeam imaginea Ioanei cu ochi închiși și mâinile ca pavăză.

Nu mă pot opri să observ atitudinea mass-mediei (ca reflecție perfectă a societății în care trăim) în cazul a 2 tipuri de știri: senzaționalul, incredibilul și șocantul în cazul unui părinte agresat/abuzat de propriul copil și banalitatea unui “suportabil” caz în care copilul e agresat de părinte…

Alexandra

Standard

La aproape 15 ani Alexandra silabisea cu greu în limba lui Shakespeare. Studiază engleza din clasa I dar i-a intrat în cap că nu poate și nu știe. Într-o zi profesoara i-a spus că poate. Alexandra a zâmbit ironic. Profesoara a rugat-o să facă un mic exercițiu: în fiecare zi, timp de 5 minute să citească un text în engleză. Bine, rău, nu conta, dar să citească. Apoi încă 5 minute să copieze un text. 10 minute, atât cerea profesoara. Trecuseră câteva luni și profesoara o încuraja permanent repetându-i fără oprire că poate, iar neîncrederea Alexandrei se estompa puțin câte puțin. În fiecare zi Alexandra venea să-i arate profesoarei cât muncise în plus. Și muncea mult, dar Alexandra spunea că toată munca aceea nu îi lua mai mult de 15 minute. În fiecare zi. În ziua în care Alexandra a citit în fața clasei referatul pe care-l scrisese singură, iar colega premiantă a striga uimită: „Teacher, ați văzut ce bine citește Alexandra?!” profesoara a văzut în ochii albaștri-albaștri ai Alexandrei toată fericirea din lume.

Nu știu exact ce rotițe a mișcat profesoara. Nu știu de ce au funcționat în cazul Alexandrei, dar nu au avut succes la alți elevi. Poate că Alexandra a vrut. Poate că Alexandra a avut nevoie de cineva care să aibă măcar puțină încredere în ea și astfel să o învețe să aibă singură încredere. Poate că Alexandra nu a mai întâlnit pe cineva care să-i repete la nesfârșit că poate realiza orice. Nu știu… Dar dacă le întâlnesc pe Alexandra și pe profesoara ei, promit să le întreb.