Cine ne creşte copiii?

Standard

Am citit undeva afirmaţia că fiecare copil e produsul celor din jur mai mult decât produsul propriilor părinţi. Şi mi s-a aprins un beculeţ. Am căutat informaţii despre autoare, Judith Rich Harris, şi despre carte The Nurture Assumption şi am dat peste recenzia de pe Wikipedia. Hmmm… Beculeţul meu lumina parcă altfel. Scurt pe doi, autoarea susţine prin studii de caz, cercetări – bază solidă – că indiferent de ceea ce s-a trasmis, conştient sau inconştient, copilului de către părinţi, copilul se va plia mai mult pe educaţia grupului şi va imita ceea ce grupul îi transmite. Ar fi multe de spus, nu am citit cartea şi nu prea pot să-mi fac o idee clară şi corectă , dar eu m-am gândit la cu totul altceva. La ce Judith Rich Harris nu s-a gândit pentru că nu s-a născut în România. Cât din educaţia pe care am primit-o sau o dăm nu e produsul presiunii celor din jur? De la sfaturile atât de dragi mie, la ruşinea care ne împresoară pentru că „progenitura” s-a trântit iar pe jos sau Doamne fereşte îndrăzneşte să plângă în public. La stai frumos!, nu pentru că eu, părintele tău, cred în asta, ci pentru că ştiu că îi deranjezi pe cei din jur şi eu, părintele tău, m-a săturat să mi se facă observaţie. La nu pune mâna! că iar ne face vânzătoarea observaţie, chit că nu am spart, rupt, distrus nimic, deşi ca adult dacă fac aşa ceva nu-i capăt de lume (nu-i de schimbat magazinul, cam toate sunt la fel). La nu fugi, nu striga, nu te bucura, nu cânta, nu fi tu însuţi pentru că îi oboseşte pe alţii. Mănâncă avocado că aşa mănâncă şi Gigel de la 4, învaţă să numeri în engleză de la 9 luni că aşa ştie şi Gigela de la 2. Şi ăsta e doar vârful aisbergului. Mai grav e că tu, copilul, trebuie să devii medic/poet/inginer că aşa a spus bunica într-o seară când i-ai dat cu stetoscopul/pixu’/lopata de jucărie în cap şi a observat ea că ai avea aptitudini pentru aşa ceva. Şi de multe ori părinţii tac pentru că ştiu că nu are rost să o contrazică pe bunica: ea, vecinii, rudele de până la gradul 5, colegii de serviciu şi nemurile lor, dar mai ales necunoscuţii de pe stradă au întotdeauna dreptate. A copilări cu adevărat în România e sport extrem. Cât de liberi suntem noi ca părinţi pentru a ne lăsa copiii să fie liberi?

(pe tema asta scrie şi Cristina)

Advertisements

19 responses »

  1. Presiunea sociala, exercitata atat de subtil prin comparatii, observatii cu haz, facut misto.
    Lucrurile de care nu au auzit parintii nostri, alte rude, vecinii, sunt imediat respinse, curg parerile “doctorita X care mi-a zis ca…”.
    Dar stii – chestia asta se intampla peste tot in lume. Poate e mai putin vizibila in Vest, unde oamenilor le pasa mai putin. Tendinta de a ne compara mereu cu altii e in picioare. Iar oamenii care ne dau sfaturi sunt plini de intentii bune. Ei cred ca stiu mai bine, sau doar au o parere si o pun pe tava (si multi nu accepta contraziceri si refuzuri).
    Tu scrii despre presiune sociala, eu vreau sa scriu despre intentiile bune care te innebunesc. Ma tot lovesc de ele si nu stiu cum sa le evit cat mai elegant.

    • Xelomon, mulţumesc, am uitat de făcut mişto (mi se pare atât de sadică abordarea asta în relaţia cu un copil care (încă!) nu are mijloacele să te bată cu propriile arme).
      Abia aştept să scrii despre sfaturi bine intenţionate (eu mă gândesc că după un refuz politicos dar ferm, unii ar trebui să înţeleagă… după “n” refuzuri a persoanei sfătuitoare cred că nu mai putem vorbi despre sfaturi binevoitoare. Dar aştept să scrii 🙂

      • eu sunt mai pesimista la faza asta; din experienta mea, cam tre` sa adopti limbajul aceluia care se considera “bine intentionat”, ca altfel nu merge. e drept ca la unii s-a putut elegant, dar altii, pana nu au auzit de la mine “pana aici, te rog sa nu mai mai bagi” sau “e problema mea cum imi cresc copiii”, n-au reusit sa inteleaga ca accept lucrurile pana la o limita. ca sa nu mai zic ca unii nu inteleg deloc, oricum le-ai spune-o, si atunci e problema ta cu creezi si pastrezi distanta de care ai nevoie.

  2. Si eu simt cum fiecare persoana cu care intra copiii mei in contact lasa o amprenta pe ei, unele mai profunde, altele mai de suprafata. Dar mai sunt convinsa ca daca sunt eu langa ei in acel moment si stiu sa gestionez, reusesc sa reactionez la timp, amprenta aia se sterge. Si mai cred ca ei sunt vulnerabili din acest punct de vedere doar pana la o anumita varsta. Nu stiu exact care, dar presupun ca pana in jurul varstei de 7-8 ani. De aia am tot incercat sa fiu ca un uliu in preajma lor peste tot unde am mers. De aia am intins-o atat cu gradinita. Si de nu i-ar place celui mare atat de mult sa mearga acolo, as fi fericita sa-l mai tin acasa. Il simt inca vulnerabil, il vad influentat. N-ar fi o problema cu influentele care sunt in concordanta cu valorile noastre. Din pacate mai sunt si altele, or daca nu sunt eu acolo sa-i arat in acel moment ca el e in regula, e normal, ceea ce se intampla nu e in regula, il vad afectat mai tare. Si nu cred ca e rau sa-i ferim de aceste influente sau sa fim langa ei in acele momente, sub pretextul ca il tinem intr-un glob de cristal. Pentru ca odata crescut, cu o baza solida sub picioare, o sa reuseasca mai degraba sa nu se lase influentati de parerile celor din jur. Vreau doar ca mai intai ei sa fie siguri ca sunt perfect normali asa cum sunt.
    Despre cum reactionez eu la presiunea celor din jur – cateodata imi vine sa ma pup ;), iar cateodata sa-mi dau palme. Stiu doar ca atunci cand ma simt presata de persoane, impejurari sa reactionez contrar crezurilor mele in mod repetat, prefer sa evit pe viitor aceste imprejurari sau persoane.
    Si da, e greu sa fii copil in Romania.

    • Cristina, ce mult mi-a plăcut aia cu “Vreau doar ca mai intai ei sa fie siguri ca sunt perfect normali asa cum sunt.” Eu sper că dacă părinţii cred că ei sunt normali aşa cum sunt, copiii vor crede asta toată viaţa şi influenţa părinţilor, în cazul în care e predominantă, din primii ani de viaţă nu o mai şterge nimeni niciodată. Sper din tot sufletul că aşa e. Şi mai sper că vom avea puterea să ne ascultăm mereu instinctele noastre orice ar fi şi în ciuda oricărui bagaj pe care îl cărăm în spate.

  3. In fraza “copilul se va plia mai mult pe educaţia grupului şi va imita ceea ce grupul îi transmite”, inlocuieste “copilul” cu “parintele”, si bun venit in imaginarul colectiv romanesc.

    • Good point, Mamiţuni, good point!! Şi câte etichetări de neadaptat, nebun, mizantrop, ciudat, neîmplinit primeşte ăla care nu se pliază….

  4. Eu am crescut ca un copil timorat, nestiind prea bine din ce cauza ma simt “altfel” decat altii. Intre timp, am invatat sa nu mai spun ce simt, sa ma interiorizez, ca sa evit abuzurile de orice fel, am invatat sa “mimez” normalitatea. Dupa care am crescut si mai mult si am realizat ca nu prea imi mai pasa, si in momentul ala s-a produs un declic, de la copilul pe care nu-l tinea nimeni minte la 5 minute dupa prezentare, am ajuns un fel de “sef de trib”, anturajul meu astepta cu sufletul la gura sa-mi dau cu parerea sau sa propun o activitate care sa-i lase pe toti paf, pentru ca nimeni nu ar fi avut curajul sa se gandeasca la asa ceva. Dupa care am devenit (aproape) adult, si am ramas cu un fel de combinatie din toate trasaturile enumerate mai sus. Stiu ca sunt putin altfel, dar nu mi-e rusine si am gasit oameni care ma accepta si ma iubesc asa cum sunt eu. Moment in care m-am trezit si cu copii proprii. Cand am realizat ca mi-e groaza sa nu trebuiasca sa repete si ei acelasi drum pe care l-am parcurs eu (sper sa-si faca propriile lor greseli, nu sa le repete pe ale mele, nu?!) dar am vazut cu incantare ca alegerea tarii in care s-au nascut ei s-a dovedit inspirata, e o tara unde fiecare copil e considerat aparte, si asta e vazut ca un lucru foarte bun, unde se condamna spiritul de turma si notiunea de “bully”, unde in general stresul meu provine din faptul ca multi straini interactioneaza (placut) cu copiii mei si mi-e greu sa le strecor in educatie notiunea ca ar trebui totusi sa fie circumspecti cu strainii, ca nu toti le vor binele. Am avut ocazia sa experimentam cand am fost in Romania, unde cu toate ca eu imi consider copiii bine-crescuti totusi s-a strigat la ei (fara motiv, pe cuvantul meu) sau am fost ridiculizata pentru comportamentul meu fata de copii (adica pentru faptul ca-i tratez cu respectul cuvenit oricarei persoane, ii tratez ca pe egalii mei) si altele. Ceea ce m-a intristat foarte rau, cum ne crestem copiii, asa ii avem. Am si prietene care isi cresc copiii in Romania, asa cum ar trebui, liberi la minte si spirit si cu respect dar si cu propria lor energie (doar de aia sunt copii, nu?!), dar sa stii ca nu le e usor si trebuie sa dezvolte obraz gros ca sa infrunte marlaniile care le sunt adresate lor, copiilor si familiilor lor in general. Eu una cred ca nivelul de civilizatie al unei tari se masoara prin viziunea aspura copiilor, caz in care Romania se situeaza sub tarile africane de exemplu. Cu parere de rau, pentru ca din Romania vin si inca am legaturi afective cu ea… Nu pot decat sa sper la mai bine, si intre timp sa ma amuz de felul haios in care stii sa pui (din nou) punctul pe “i” :-)))
    Pupam.

    • Simona, tu îmi dai speraţă (ştiu că sună megaloman, dar aşa e). Tu şi toţi prietenii mei din Canada care îmi întăresc speranţa că trebuie să existe o lume mai bună pentru copii în care să fie respectaţi şi trataţi la fel ca şi adulţii. Da, România, e pe nicăieri. Regret atât de mult că nu am putut pleca niciodată, dar aproape în fiecare zi visez că fiul meu va pleca atunci când va fi pe picioarele lui.
      Mi-s tare dragi comentariile tale, iar laudele, venite de la o tipă aşa pozitivă şi plină de umor ca tine, sunt un mare compliment. Te îmbrăţişez cu drag!

    • +1000 de ori ce a spus Simo, da’ chiar cu experienta similara a combinatiei proprii intre copilul timorat in frageda pruncie si adolescenta vocala si sef de trib! 🙂 Si continuand cu recunostinta pentru inspiratia de a fi intemeiat o familie intr-o societate in care egalitarismul, demnitatea si respectul fata de semeni sunt prezente la fiecare pas. Cu atat mai dureroase povestile si uneori amintirile romanesti …

      • Alina, sunt tare bucuroasă că ai trecut pe aici. De abia aștept poveștile voastre, ale tuturor celor din afară, ca să-mi hrănesc nevoia de normalitate.
        Adevărul trist e că eu, ca mamă interacționând cu alți adulți, mă simt bine doar în virtual. În lumea mea reală discut principial cu vreo 2 prietene care gândesc ca mine, iar în rest mi se reproșează constant că vreau prea multe, am așteptări prea mari, nu se schimbă peste noapte, hai că nu-i chiar așa de rău, etc, etc. Și de prea multe ori mă gândesc că eu exagerez… Apoi vă citesc pe voi și mă bucur că lumea pe care o visez eu există, chiar dacă e la capătul lumii 🙂

      • Anca, eu te citesc mereu, in reader, insa nu prea apuc sa intru si sa comentez. 🙂 Imi bucur insa ochii si mintea si inima cu ce citesc, sa stii!! Imbratisari.

  5. Anca, bine te-am gasit in Noul An!

    Din experienta mea pot spune ca cei circa 10 ani de-acasa sunt pregnanti pentru copil. Apoi, intr-adevar orientarea catre alte persoane adulte (care incepe deja de la circa 6 ani) si spre peergrupul copilului incepe sa devina predominanta – odata cu desprinderea de parinti. Intrebarea pe care mi-o pun eu nu e “ce face societatea cu copilul meu” ci cum reactionez eu ca parinte, cu ce suport, atunci cand influentele de afara nu sunt cele pe care mi le doresc. 30% din ceea ce numin noi educatie in sensul larg e ceea ce ramane copiilor in viata adulta, cu premiza sa ne fi facut treaba bine ;O)

    Nu ca nu ma oripilez la influentele din afara: suntem veniti proaspeti din Romania, unde chiar si conductorul de tren sau taximetristul se simte intitulat sa iti educe in vreun fel copilul. Mie mi se aliniaza piticii cand auzeam de-astea pentru ca nu stiam cum reactioneaza fetele mele la asta- mi-au demonstrat ambele ca sunt sechelele mele si ca ele, cu constiinta de sine excelenta pe care o au (nu ca a mea, proasta!) sunt extraordinar de capabile sa semnalizeze clar cand le sunt incalcate limitele. Fiecare in felul ei, dupa caracter. De pilda, am mers in vizita la o familie prietena, am intrat, cea mare s-a descaltat de pantof si de sosete (asa cum face mereu) si imediat i s-a spus “nu te descalta sa nu-ti fie frig” si ea a raspuns senina “cand imi e frig ma voi incalta la loc, va multumesc” (are 5 ani si jumatate!).
    Altadata au venit musafiri in vizita si stand la masa le comentau mereu pe fetele noastre “doamne ce frumos mananca, doamne ce linistite sunt, doamne ce copii cuminti, uite cum foloseste furculita etc” – chestii oribile pe care nici in vis nu-mi vine sa le spun. Nu spun de obicei nimic atata timp cat nu sunt lezate ele vadit sau sa le simt neajutorate – cea mare, dupa ce rabdase destul din tirada de laude si observatii a zis “eu trebuie sa ma retrag in hamacul meu. N-am chef sa vorbiti mereu despre mine, nu ma simt bine”. Si n-a mai dat prin salon pana n-a plecat clanul “babelor”. Susotelile lor de replica “doamne, dar ce-am facut etc.” m-au lasat rece si am fost mandra de ea! Politetea ei imi cade mie foarte greu.

    Ce vreau sa zic cu asta: responsabilitatea ta de parinte e mereu la tine si nu la cei din jur. Teama ta, Anca, e foarte intemeiata, am observat ca sta in cultura noastra romaneasca sa ne trecem limitele absolut inconstient – mai ales la copii Cu atat mai mult, cred ca nu e nici un pericol lumea asta de afara, atata timp cat eu ca parinte imi sustin copilul in a spune NU, cu constiinta impacata. Centrala e relatia ta de parinte si nu nana Veta de la colt.

    Ma intreb si eu mereu cat de greu e sa fii copil in Romania si cat de greu e sa fii parinte? Observ insa ca din ce in ce mai mult ma simt confortabil si cu lumea din Romania, desi lref. la aceasta tema intalnesc foarte rar persoane care isi cresc copiii la fel ca si noi. Simt din ce in ce mai mult o baza stabila a relationarii noastre asa incat sa ma simt bine cu lume atat de diversa!

  6. Mi-am adus aminte, cand se nascuse fetita noastra nr.1 i-o dadeam unui prieten din Ro in brate si ii ziceam “ai grija, sa nu mi-o strici”… asa sentimentul ala il am uneori in contextul amintit. Doar ca, copiii nu sunt ulcioare in care sa torni lapte ci sunt minioameni, in stare sa isi arate unde le sunt limitele (mai ales atunci cand parintii incurajeaza asta) – ma impac cu faptul ca buruiana creste numai acolo unde nu e ingrijit ogorul…

    Sorry pentru logoree, mi-a fost dor sa scriu…

    • Raluca, la mulţi ani, bine ai revenit! Mă bucur că îmi povesteşti toate astea în primul rând dintr-un motiv egoist: îmi certifică sănătatea mintală :). De prea multe ori am impresia că exagerez cu obsesia asta a mea cu respectul datorat copiilor, cu neintruziunea în alegerile lor etc. Prea multă lume din jurul meu pare împăcată cu situaţia asta, iar eu nu pot nici cum să mă împac. Fetiţele tale ar putea să dea liniştite lecţii adulţilor despre cum să-şi apere drepturile, cum să-şi exprime opiniile (îţi dai seama că sunt o gramadă de adulţi care nu sunt atât de self- conscious precum ele??)
      Am învăţat de la tine că etichetările, fie ele şi pozitive, pot fi neplăcute pentru copil (eu mai făceam greşeala asta) şi că dacă nu ne permitem să facem asta cu un adult, de ce ar fi în regulă să o aplicăm unui copil.
      Îmi place logoreea ta, mereu mai aflu ceva nou, devin mai conştientă de ceeea ce fac, de cum mă simt, de sechelele mele (şi eu sper că sunt doar ale noastre şi nu trebuie neapărat să le transmitem şi copiilor). Ceea ce nu poate decât să mă bucure!

  7. Nu stiu cata dreptate am eu in ce vreau sa spun aici, dar cu siguranta e ce simt si cred.
    Ca adult, libertatea (de a-ti creste copiii asa cum consideri) ti-o dai singur, cu participarea intensa a copilului – insa asta doar daca esti dispus sa-l vezi si sa-i acorzi creditul cuvenit. Aia de om care, in cresterea si dezvoltarea lui, are nevoie de ghizi (care de preferat sa le acorde si afectiune necenzurata), nu de insi care sa le spuna cum sa gandeasca si sa simta.
    Libertatea de a-ti creste copilul intr-un fel sau altul nici macar nu e o chestiune pe care s-o castigi. Gandeste-te ca parintii care-si cresc copiii cu pumnu-n gura se simt foarte liberi si indreptatiti s-o faca, tu de ce sa nu fii libera sa-ti cresti copilul fara pumn in gura?

    Pe mine ma doare-n paispe ca soacra, vecina, bunica spun ca am o copila rasfatata si rea; ea le intoarce exact ce au etichetat. Adica exact ce merita.

    Dar. Intr-o societate, in comunitati sau in familii unde credinta impamantenita e ca cei mici sunt niste animalute salbatice ce trebe domesticite, da, atunci intervin si eu; pentru ca atunci cand iti zic 10 ca esti beat, ajungi s-o crezi si mergi la culcare. Eu nu vreau asta, nu vreau ca ai mei sa creada ca-s narozi, ca nu-i deloc asa. Or fi ei, dar nu cu mine.

    Adevarata problema survine atunci cand parintii (sau unul dintre ei) o face; cand jumatatea mea, spre ex, crede ca bataile, amenintarile si etichetarile is rupte din rai. Ciudat e ca parintele autoritar e de cele mai multe ori autoritar pt el; pt a rezolva lucrurile pe loc, pt linistea lui. Dar partea buna -si nu neaparat buna pt copil- e ca fiecare primeste exact ce sadeste; o relatie defectuasa cu proprii copii. In definitiv e o realitate; fiecare beneficiaza de ceea ce a sadit. Partea proasta e ca rareori parintele autoritar isi asuma metodele si educatia aplicate, sfarsind mai mereu prin; “Eu ti-am dat totul, te-am educat cum am crezut eu cel mai bine, iar tu….”

    In “vacanta” asta am intalnit foarte multi copii crescuti cu pumnu-n gura; copii care spuneau ca le e foame desi nu le era, Care spuneau ca vor meniu ca la nunta inainte de culcare desi fantazau doar la un iaurt mic, doar pt ca bunica s-ar fi uitat stramb si i-ar fi ocarat daca ar fi refuzat o cina copioasa pt care batrana cheltuise si muncise o gramada. Am intalnit copii care vorbesc in pilde sforaitoare (uh, ce senzatie, nici nu simteam ca stau de vorba cu copii de 5-6 ani!!). Copii care mancau bataie zilnic (parintii lor neconsiderand ca a-i trage de par, a-i injura sau a-i plesni peste fund inseamna “bataie”). Toti copiii astia, care mi-au devenit repede foarte dragi, s-au prins de mine ca lipitorile, mi-au cerut imbratisari, povesti, s-au ingramadit sa doarma in pat cu mine desi nu ne mai vazuseram de un car de vreme si practic eram in casa lor ca un strain… Si mai presus de toate, au cooperat mai mult decat niciodata (dupa spusele printilor si bunicilor lor). Am plans cu ei si am ras cu ei, si probabil reusind) sa-i fac sa se simta acceptati, am vazut limpede cat de repede sunt copiii in stare sa vomite pumnii varati sistematic pe gatlejele lor mici si cat de doritori si CAPABILI (!) sunt sa-si vindece copilaria, sa se recastige pe ei, la urma urmei.

    Am ramas masca, n-am stiut ca au forta asta de reintregire. Poate cumva din siguranta ca sunt totusi iubiti, chiar daca nu intotdeauna in modul in care au ei cu adevarat nevoie.

    Poate-s eu o naiva incurabila, poate gandesc asa doar pt ca n-am alternativa; dar dupa experienta asta am infinita incredere in copii si in forta lar de a se regasi; poate ca ei n-au nevoie de mult sau de tot, asa cum tindem noi sa credem, ci doar sa intalneasca din cand in cand un om dispus sa-i vada si sa-i accepte asa cum sunt ei.

    Self-esteemul e de o importanta cruciala pt viitorul copiilor, pt viitorul unei societati pana la urma. Asta ar trebui sa inteleaga toti parintii. Dar cand vorbesc in termeni de “trebuie” si “toti”, simt ca devin iarasi utopica si atunci datoria mea ramane sa-mi vad de mine, de partenerul si copiii mei.

    • Grați, copiii simt pe cei care îi simt :). Și sunt atât de avizi de dragoste încât se leagă iremediabil de cei care le-o oferă. Dar lipsa dragostei părinților nu se uită niciodată și o duc cu ei ca pe o povară, conștientă sau inconștientă.
      Și pe mine m-ar durea în paișpe (și eu sunt o tipă care funcționează în afara tiparelor, deci must-urile societății mă lasă rece) dacă adulții de pe lângă mine nu și-ar impune voia cum întorc puțin spatele 🙂 Așa că am decis că nici pe stradă să nu tac unde am ignorat “e urât să plângi”, “o superi pe mami”, “de ce nu ești cuminte”, “dacă nu ești cuminte…” (urmează niște amenințări care mă sperie pe mine!). Așa că, dacă treci prin Cluj și o vezi pe una cu un copil care se ceartă cu niște bătrâni plimbători de câini să știi că eu sunt!

      • Sa stii ca o sa tiu minte cand trec prin Cluj 🙂

        Anca, eu vad tema asta legata de multe, in mod deosebit cu subiectul “lauda si critica negativa”. Cu subiectul criticii in general.
        Eu una nu-mi laud copiii, dar atat cat sunt si ei dispusi sa ma asculte, le servesc pe tava ce simt si ce gandesc vis a vis de actiunile lor. Ma feresc de celebrul (si americanescul zic io) “esti cel mai” (de fapt e cumva impropriu spus ca “ma feresc”, ca treaba asta e scoasa demult din limbajul meu si acum imi vine natural sa nu-i laud). Intai ca, o recunoastem sau nu, lauda (si incurajarile de o anumita forma) are mai mereu un dublu scop, unul dintre ele acela de a manipula copilul. Lauda ESTE recompensa. Apoi ca ii creez false tablouri despre sine; cum altfel isi va descoperi minusurile si plusurile daca eu ii bag in cap ca e genial, frumos, dăshtept, talentat, (…)? Dar. Prin “eu simt ca”, “ma bucur ca poti face asta” , si altele (dar musai oneste ca si aci e o linie fina intre manipulare si acea expresie autentica), ii transmit clar ca asta gandesc/simt eu, mama lui, si ca altii pot gandi si simti divers fata de persoana, actiunile si abilitatile lui. Dar prin “esti cel mai” practic ii dau de inteles ca, intr-adevar, e cel mai. Ori n-ar fi tocmai adevarat. Ca, apoi, odata ajuns in colectivitati, sa se izbeasca de crunta realitate; aia ca nu toata lumea il va vedea chiar cel mai. Si va ajunge ori sa se simta mintit, tradat lasand totul balta, ori va fi insufletit de un exagerat spirit de competivitate (si nu cu sine cum ar fi de prefarat, ci cu ceilalti) care nu-l va servi foarte eficient in activitatile lui; ca gandul la parcursul concurentei, teama de a fi invins sau visul la glorie si locul fruntas nu-i permit sa se concentreze in ceea ce ar avea el de facut.

        Cu asta in minte, eu personal nu-mi feresc copiii sa primeasca o stampila sau alta de la diversi, pt ca altfel nu au cum invata ca in viata exista raspunsuri, opinii diferite despre acelasi lucru. Va afla oricum mai tarziu, insa cu alt impact; ca e tocmai aterizat de pe Marte.

        Iar cand ii spune o vecina ca ce copil rau si ca ce rusine ca plange atata doar pt ca vrea in brate.. in general astept discutiile in particular cu fetita mea si atunci am satisfactia sa vad cum se ajusteaza multe in ea si-n mine. Dar daca vecina asta insista zilnic cu aceleasi fraze din topor, o iau drept mitocanie si atunci ii cer ei sa n-o mai spuna. De mentionat ca, din reactia mea, copilul nu va afla nimic altceva decat cam care e limita mea in a le permite altora sa intervina in intentia lor de a-mi corecta copiii.

        Dar, da, la noi in Ro e crunta realitate – aia ca toti iti educa pruncii incercand sa le creeze sentimente de rusine si teama. Incepand de la rude, vecini, gradi. Dar tot cred ca oricat ar interveni altii, parintii detin rolul principal ca modele si in valorile pe care ei insisi le predau mai departe prin viu exemplu.

  8. Grați, apropo de ce ziceai în celălalt comentariu: eu nu caut să aibă cineva dreptate, eu vreau să aud și opiniile altora, că poate mai învăț ceva (măcar despre cum funcționează universul, dacă nu altceva).
    Ai dreptate și cu etichetările, fie și ele pozitive. Cred că am mai spus că descrierea acțiunii de către părinte e o “laudă” (probabil nu e cea mai bună alegere cu cuvântul ăsta) prin care copilul însuși se evaluează.
    Eu sunt pornită împotriva etichetărilor de pe stradă pentru că generază, așa cum bine ai spus, rușine și teamă. Sunt manipulative, controlatoare. Și eu am hotărât că un necunoscut nu are dreptul de a mă controla. Punct. Nu, nu mi-e teamă de cum se va descurca fiul meu la grădiniță (crede-mă că nu se trântește pe jos că nu e number one ca și acasă și e foarte implicat în ceea ce face) dar vreau să știe, că îndiferent ce aude pe străzi sau de la bunici are dreptul să plângă, să fie trist, să fie supărat, etc. Să fie el însuși. Și să știe că e normal să fie el însuși și că e iubit oricum ar fi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s