Tag Archives: sfaturi în creşterea copiilor

După 20 de ani

Standard

Fac ordine printre niște hârtii și dau de un caiet cu citate din anii de liceu. Tristețe cu găleata, oameni buni, semn că (dacă nu cumva vă aduceți aminte) e greu în adolescență. Printre toate citatele dau de următoarele „Cele 13 porunci ale părinților model”. Nu mai știu de unde le-am copiat, bănuiesc că e o traducere – pentru începutul anilor 90 mi se par foarte vizionare -. Vă rog să fiți indulgenți: sunt descoperite și scrise întru amintire de o fătucă de nici 17 ani care la un moment dat le copiase cu carioca pe foi ministeriale (da, atât de vechi sunt!), foi pe care le lipise pe pereți.
1. Să dai copilului un sentiment de securitate.
2. Să dai copilului sentimentul că este iubit și dorit.
3. Să eviți amenințarea, frica, pedeapsa.
4. Să-l înveți pe copil independența și să-l faci să-și asume responsabilitățile.
5. Să reacționezi cu calm în toate situațiile, fără să creezi precedentele unui climat tensionat în familie.
6. Să fii cât se poate de tolerant pentru a evita conflictele.
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior.
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce crezi că e natural pentru el.
9. Să respecți sentimentele și datoriile copilului chiar dacă nu corespund propriilor tale norme.
10. Să răspunzi cu sinceritate la întrebările pe care copiii pot să le pună, dar oferindu-le răspunsurile adecvate vârstei.
11. Să te interesezi de ceea ce face copilul tău chiar dacă nu consideri că este ceva util.
12. Să accepți dificultățile copilului tău fără să-l consideri anormal.
13. Să favorizezi creșterea, dezvoltarea, mai curând decât perfecțiunea.

Și una scurtă din același caiet, de data aceasta cu autor:
“Pentru a educa un copil trebuie, mai întâi și fără încetare, să te educi pe tine.” (Andre Berge)

Cred că citatele marchează începutul perioadei “de veghe în lanul de secară”. Perioadă în care încă mai cred că sunt. 🙂

LA MULȚI ANI, DRAGII MEI, SĂ AVEȚI UN AN AȘA CUM SPERAȚI!

Advertisements

Cine ne creşte copiii?

Standard

Am citit undeva afirmaţia că fiecare copil e produsul celor din jur mai mult decât produsul propriilor părinţi. Şi mi s-a aprins un beculeţ. Am căutat informaţii despre autoare, Judith Rich Harris, şi despre carte The Nurture Assumption şi am dat peste recenzia de pe Wikipedia. Hmmm… Beculeţul meu lumina parcă altfel. Scurt pe doi, autoarea susţine prin studii de caz, cercetări – bază solidă – că indiferent de ceea ce s-a trasmis, conştient sau inconştient, copilului de către părinţi, copilul se va plia mai mult pe educaţia grupului şi va imita ceea ce grupul îi transmite. Ar fi multe de spus, nu am citit cartea şi nu prea pot să-mi fac o idee clară şi corectă , dar eu m-am gândit la cu totul altceva. La ce Judith Rich Harris nu s-a gândit pentru că nu s-a născut în România. Cât din educaţia pe care am primit-o sau o dăm nu e produsul presiunii celor din jur? De la sfaturile atât de dragi mie, la ruşinea care ne împresoară pentru că „progenitura” s-a trântit iar pe jos sau Doamne fereşte îndrăzneşte să plângă în public. La stai frumos!, nu pentru că eu, părintele tău, cred în asta, ci pentru că ştiu că îi deranjezi pe cei din jur şi eu, părintele tău, m-a săturat să mi se facă observaţie. La nu pune mâna! că iar ne face vânzătoarea observaţie, chit că nu am spart, rupt, distrus nimic, deşi ca adult dacă fac aşa ceva nu-i capăt de lume (nu-i de schimbat magazinul, cam toate sunt la fel). La nu fugi, nu striga, nu te bucura, nu cânta, nu fi tu însuţi pentru că îi oboseşte pe alţii. Mănâncă avocado că aşa mănâncă şi Gigel de la 4, învaţă să numeri în engleză de la 9 luni că aşa ştie şi Gigela de la 2. Şi ăsta e doar vârful aisbergului. Mai grav e că tu, copilul, trebuie să devii medic/poet/inginer că aşa a spus bunica într-o seară când i-ai dat cu stetoscopul/pixu’/lopata de jucărie în cap şi a observat ea că ai avea aptitudini pentru aşa ceva. Şi de multe ori părinţii tac pentru că ştiu că nu are rost să o contrazică pe bunica: ea, vecinii, rudele de până la gradul 5, colegii de serviciu şi nemurile lor, dar mai ales necunoscuţii de pe stradă au întotdeauna dreptate. A copilări cu adevărat în România e sport extrem. Cât de liberi suntem noi ca părinţi pentru a ne lăsa copiii să fie liberi?

(pe tema asta scrie şi Cristina)