…pentru buna mea prietenă, L., care “începe școala”…
Unii părinți se nasc empatici. Alții învață pe parcurs. Și unii și alții au nevoie de exercițiu constant. Dar se poate pentru toți… Iar în momentul în care părinții vor accepta că, la fel ca și ei, copiii nu sunt perfecți, că nu trebuie să fie excepționali în fiecare secundă a vieții, că așa cum au preferințe pentru anumite materii, tot așa pot avea materii de care să nu fie atrași, momentul de cotitură, școala, va fi mult mai ușor de trecut.
Niște profesori din SUA au încercat experimentul total al empatiei: acela de a se pune în locul elevilor încercând să găsesească alternative metodelor educaționale bazate pe amenințări, certuri și umiliri care clar nu funcționau. Au cuprins totul în cartea Comunicare eficientă – acasă și la școală de Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton, apărută la Editura Curtea Veche, București, 2002, traducere de Irina Negrea. Mi-a plăcut cartea, am învățat lucruri interesante din ea și m-a cucerit pentru că se bazează pe abordarea dragă mie de înțelegere și acceptare a sentimentelor copiilor. E o carte și pentru părinți și pentru profesori, pentru toți cei care vor să-și îmbunătățească relația cu copiii/elevii lor. De vreo săptămână mă tot gândesc ce să citez din ea sau cum să o rezum și cum să aleg din multitudinea de idei constructive prezentate atractiv și sub formă de benzi desenate.
Așa că doar câteva idei… (tot ce e în italics e citat din carte)
- Ca să-și înțeleagă mai bine elevii, profesorii au făcut un exercițiu de empatie: unul dintre ei a fost profesorul iar restul elevii care trebuiau să scrie pe hârtie cum se simt în diferite situații. Voi cita doar episodul „cearta”, aparent binevoitoare și total inofensivă:
Profesorul: Iar ți-ai uitat creionul acasă? Nu te-ai gândit că nu vei avea cu ce să scrii?
Reacțiile elevelor: Mă simt umilită.
Niciodată nu fac nimic bine.
Ce rău e profesorul ăsta.
Veți găsi exemple de genul acesta în carte, dar cred că importantă e ideea acestui exercițiu pe care îl putem face cu toții în relaționarea cu cei mici.
- Rezistența copiilor în cazul unei teme (fie acasă, fie la școală) poate fi tradusă în cuvinte și descoperită exact problema (nu privire de ansamblu, ci detailată) care scade rezistența copiilor
Elevul: Ce povestire tâmpită!
Profesorul: Înseamnă că nu-ți place ceva din aceasta.
Elevul: E plictisitoare. Cui îi pasă de Betsy Ross?
Profesorul: Oh, deci nu te interesează personajul…
Elevul: Nu, dar mi-a plăcut ultima povestire pe care am citit-o cea cu un cal și un cățel.
Profesorul: Am impresia că preferi cărțile despre animale.
Elevul: Da…Așa cred și eu. După ce o termin pe asta o să-mi mai iau o carte despre câini.
- Cîteva sugestii pentru rezolvarea problemelor:
- Ascultă care sunt sentimentele și necesitățile copilului.
- Rezumă punctul de vedere al copilului. („Pari destul de descurajat. Ai încercat să rezolvi tema, dar nu ți-a reușit”)
- Invită-l pe copil să analizeze situația împreună cu tine.
- Hotărâți împreună care idei nu vă plac, care vă plac și cum plănuiți să le puneți în practică
- La început m-a contrariat prima parte a titlului capitolului „Laude care nu umilesc, critici care nu jignesc”, dar până la urmă a fost partea din carte în mijlocul căreia am avut o revelație: de foarte multe ori laudele sunt greșit percepute. Alternativa propusă de autoare e descrierea faptelor care poate duce la sentimente pozitive din partea copiilor. Copiii se simt foarte stânjeniți în fața unor laude care îi evaluează. Le resping. Ba uneori se poartă dinadins urât pentru a-ți demonstra că te-ai înșelat. Așa că în loc de: „Ești ordonat” la care răspunsul nerostit al copilului poate fi: „Nu chiar, nu am făcut totul bine”, mai bine „Văd că te-ai pregătit deja pentru școală. Ți-ai terminat temele, ți-ai ascuțit creioanele, ți-ai făcut ghiozdanul.” În cea de-a doua parte după ce aude descrierea faptelor lui, copilul se laudă singur (“Știu să mă organizez și să fac planuri singur”)
În cazul criticilor se recomandă în primul rând concentrarea pe părțile bune (există!) și apoi descrierea a ceea ce mai trebuie făcut.
NU: Profesor: Tot nu ai făcut ultimele 2 probleme! În ritmul în care lucrezi, n-o să termini nicodată!
Elev: … Niciodată nu fac nimic bine…
CI: Profesor: Ai făcut deja mai mult de jumătate! Trei probleme deja rezolvate și mai ai doar 2.
Elev: Pot să le fac…
Ar mai fi multe de citat, exemplele sunt variate iar scrisorile părinților și ale profesorilor (autoarele au ținut seminarii pe temele acestea) oferă situații concrete, dar și soluții creative, uneori surprinzătoare, dar plăcute și care respectă nevoile și sentimentele copiilor. Aș dori doar să mai adaug că am aflat astfel de o carte nouă How to Talk So Kids Will Listen and How to Listen So Kids Will Talk, despre care căutând informații am dat peste asta. Și mi-a plăcut…
(sper că nu am fost prea haotică în exprimare…)
copiicuochidepoveste 
Foarte interesant, imi place ce si cum ai scris (deloc haotic). Si eu pregatesc un articol pentru intoarcerea la scoala pe baza cartii “Copii straluciti, elevi fascinanti” de Augusto Cury. Te tenteaza sa facem un schimb (imprumut reciproc) de carti? 🙂 Sunt foarte curioasa s-o citesc pe cea despre care ai vorbit tu pentru ca e foarte asemanatoare cu tehnica TPE pe care (inca) ma chinui s-o adopt cu totul.
Laura, mă bucur că ți-a plăcut. Și pe mine m-a cucerit cartea. Mă tentează foarte mult schimbul de cărți, dar ar fi 2 probleme: eu locuiesc în Cluj 🙂 și marea majoritate a cărților (chiar și asta) e împrumutată de la bibliotecă.
Aștept postarea despre Cury (am auzit de el, am citit fragmente care mi-au plăcut enorm, dar încă nu am reușit să citesc cartea)
Multumesc oricum, cred ca o sa comand cartea 🙂 Of, nu ma pot abtine. De fiecare data cand vad o carte interesanta, imi spun ca nu o voi comanda, ca nu mai am unde sa le tin si timp fizic sa le citesc, dar de fiecare data calc stramb. Si imi gasesc timp printre picaturi, si biblioteca mea geme de carti 🙂
Multumim! Sper sa mai gasesc postarea asta peste cativa ani :D. Intr-adevar mi-a amintit de metoda parintelui eficace de care spune Laura.
Raluca, las că scoatem postarea de la naftalină când o fi vremea școlii.
Mulțumesc pentru promovare 🙂
Foarte bun articol, si multumesc mult pentru link-ul de la sfarsit, l-am citit pe nerasuflate :-))))
In ce priveste profesorii, cred ca un exercitiu destul de simplu ar fi sa ne amintim toti profesorii care ni s-au parut foarte buni si sa ne gandim sincer de ce ni s-au parut atat de buni. Ce au facut ei mai special de ne-au ramas in suflet. Si concluziile le putem adapta si aplica.
Cel mai greu exercitiu pe care trebuie sa-l facem noi ca parinti e sa ne punem in papucii copiilor, in locul lor, sa intelegem cum vad ei lumea si de ce. Daca am reusit macar putin din asta, majoritatea conflictelor se rezolva de la sine. Ma gandesc cu groaza cand vor mai creste si imi vor spune mai putine, imi vor impartasi mult mai putin din lumea lor si in rest imi vor trage o draperie sa nu vad ce se intampla acolo… Mi se strange sufletul cand ma gandesc cum o sa fiu in stare sa mentin echilibrul intre nevoia de a le fi parinte si de a le fi prieten… si sper sa reusesc intr-o masura cat mai mare, fara rateuri majore…
P.S. Am o confesiune, aseara am stat multa vreme fara sa pot dormi, si m-am gandit la o chestie. Robbie a dorit ieri sa picteze. Toate bune si frumoase, l-am instalat la masa mare, cu tempera, pensula, hartie si un pahar de apa sa-si curete pensula. Sub toate astea, ziare, sa nu pictam masa. A pictat destul de mult (si frumos), pana la un moment dat, din neatentie, a impins pensula prea tare in pahar si l-a rasturnat. Pe masa, pe scaun, pe el, pe jos, apa cu tempera. Nu m-am suparat, n-am ridicat vocea (de fapt am spus scurt “e ok, curatam”, dar l-am luat repede de pe scaun si l-am depus in bucatarie, ca sa pot sa-l sterg si sa sterg tapiteria scaunului si restul de lucruri inmuiate si colorate. A stat saracul fara sa miste, in pozitia in care l-am depozitat, in mijlocul bucatariei, fara sa spuna vreun cuvant vreo 5 minute, dupa care a spus cu glas stins “it was an accident, mami…”. Toate astea in conditiile in care nu m-am suparat, n-am ridicat vocea, nu am spus absolut nimic. Dar noaptea, am stat si m-am gandit cum s-a vazut toata reactia mea de la nivelul lui, in aceeasi secunda in care a realizat ca “oops” s-a trezit luat de sub umeri si depozitat in alt loc, timp in care maica-sa era un vartej de servetele, carpe, sus, jos etc. Cred ca s-a speriat. Poate astepta o reactie urata de la mine, de aia a stat pierit 5 minute pana cand a realizat ca reactia aia nu mai vine. Poate mi-a simtit subconstientul care (oricat de zen paream pe dinafara, pe dinauntru cam fierbeam) bombanea pe muteste, cine stie ce a fost in sufletul lui, el care si-asa e foarte sensibil. Mi-a parut tare rau ca nu m-am oprit totusi trei secunde inainte sa reactionez si sa-i explic ca e doar un mic accident si ca nu sunt suparata si ca se mai intampla, probabil toata operatiunea ar fi avut cu totul alte conotatii dupa aceea, poate s-ar fi oferit sa ma ajute la curatat cum face de obicei. Asta e problema mea, uneori ma ia simtul practic pe dinainte si uit ca am de-a face cu un pui de om care abia acum invata cum sa vada lumea, ar trebui sa ma opresc si sa ma “ridic” la nivelul lui mai des. De asta imi e mie frica de cat de buna sunt ca mama si daca o sa reusesc sa fiu si mai buna in continuare… Scuze ca m-am intins iar :-))))
Mie îmi place când fiecare își împărtășește din experiență, am încă foarte multe de învățat. Și eu mă trezesc că mai ridic tonul și îmi dau seama că e doar modalitatea de a-mi descărca nervii, iar copilul chiar nu are nici o vină… și atunci îmi cer scuze. Nu cred că există mămici care să nu “derapeze”, dar facem un pas imens când ne dăm seama că greșim.
Nu cred că ți-am spus niciodată (că și eu sunt mai retrasă și tare rar comentez) dar te citesc de când Mica avea vreo 3 luni și tot timpul am spus că din toată blogosfera mămicească pe care o citesc (și citesc mult :)!) băiețelul meu seamănă cel mai mult cu Robbie (îmi tot aduc aminte și râd de “I’m tooooo shy”; și al meu e un mare timid mai ales în prezența altora)
Eu nu-mi amintesc de profi misto :(. Poate una singura din facultate care preda filosofie si de care-mi amintesc ca era foarte pasionata de ce facea… dar atat… Ce saraca ma simt 😦
Ooof…eu cred că am avut 2 profesori care m-au marcat, dar și aceia au apărut târziu (la liceu și după) și resimt chiar și acum lipsa unei educatoare măcar normale (că nu era) și a unei învățătoare deschise la minte…
Mă gândesc că de la anul directorii scolilor/grădinițelor își vor putea selecta personalul, dar tare mi-e teamă că nu vor prima calitățile pedagogice 😦 (am avut profesori excepționali pe materia lor care erau din păcate pedagogi limitați)
Pingback: Elevi buni versus elevi străluciţi « Idei pentru mamici si copii
Laura, încearcă să le împrumuți de la bibliotecă (și eu am problema cu lipsa de spațiu). Există și un avantaj: eu dacă împrumut o carte îmi notez citatele interesante, pe când dacă e cartea mea nu mă stresez și uneori uit unde am citit 🙂
Laura, imi place mult articolul tau, ma desprind cu greu de blog ;O)
Am de obiectat insa la “unii parinti se nasc empatici, altii…” : “Toti parintii se nasc empatici, unii o pierd din cauza parintilor si educatorilor lor si trebuie sa si-o redea singuri pe parcursul vietii” Empatia creste toata viata noastra cu toate experientele pe care le traim.
Mule salutari, Raluca Jacono
Raluca, mă bucur că ai trecut pe aici. Am folosit fraza asta pentru că mi s-a întamplat ca unele mămici să se mire că am atât de multă răbdare şi să decreteze că am un talent care lor le este interzis :). Vroiam doar să le încurajez pentru că şi empatia mea e rezultatul unei permanente exersări
Pingback: Cum să liniștim crizele de furie ale copilului | copiicuochidepoveste
Pingback: How to Talk So kids Will Listen (5) « copiicuochidepoveste