Tag Archives: Editura Curtea Veche

Părintele ca profesor

Standard

…pentru buna mea prietenă, L., care “începe școala”…

Unii părinți se nasc empatici. Alții învață pe parcurs. Și unii și alții au nevoie de exercițiu constant. Dar se poate pentru toți… Iar în momentul în care părinții vor accepta că, la fel ca și ei, copiii nu sunt perfecți, că nu trebuie să fie excepționali în fiecare secundă a vieții, că așa cum au preferințe pentru anumite materii, tot așa pot avea materii de care să nu fie atrași, momentul de cotitură, școala, va fi mult mai ușor de trecut.

Niște profesori din SUA au încercat experimentul total al empatiei: acela de a se pune în locul elevilor încercând să găsesească alternative metodelor educaționale bazate pe amenințări, certuri și umiliri care clar nu funcționau. Au cuprins totul în cartea Comunicare eficientă – acasă și la școală  de Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton, apărută la Editura Curtea Veche, București, 2002, traducere de Irina Negrea. Mi-a plăcut cartea, am învățat lucruri interesante din ea și m-a cucerit pentru că se bazează pe abordarea dragă mie de înțelegere și acceptare a sentimentelor copiilor. E o carte și pentru părinți și pentru profesori, pentru toți cei care vor să-și îmbunătățească relația cu copiii/elevii lor. De vreo săptămână mă tot gândesc ce să citez din ea sau cum să o rezum și cum să aleg din multitudinea de idei constructive prezentate atractiv și sub formă de benzi desenate.

Așa că doar câteva idei… (tot ce e în italics e citat din carte)

  • Ca să-și înțeleagă mai bine elevii, profesorii au făcut un exercițiu de empatie: unul dintre ei a fost profesorul iar restul elevii care trebuiau să scrie pe hârtie cum se simt în diferite situații. Voi cita doar episodul „cearta”, aparent binevoitoare și total inofensivă:

Profesorul: Iar ți-ai uitat creionul acasă? Nu te-ai gândit că nu vei avea cu ce să scrii?

Reacțiile elevelor: Mă simt umilită.

                               Niciodată nu fac nimic bine.

                              Ce rău e profesorul ăsta.

Veți găsi exemple de genul acesta în carte, dar cred că importantă e ideea acestui exercițiu pe care îl putem face cu toții în relaționarea cu cei mici.

  • Rezistența copiilor în cazul unei teme (fie acasă, fie la școală) poate fi tradusă în cuvinte și descoperită exact problema (nu privire de ansamblu, ci detailată) care scade rezistența copiilor

Elevul: Ce povestire tâmpită!

Profesorul: Înseamnă că nu-ți place ceva din aceasta.

Elevul: E plictisitoare. Cui îi pasă de Betsy Ross?

Profesorul: Oh, deci nu te interesează personajul…

Elevul: Nu, dar mi-a plăcut ultima povestire pe care am citit-o cea cu un cal și un cățel.

Profesorul: Am impresia că preferi cărțile despre animale.

Elevul: Da…Așa cred și eu. După ce o termin pe asta o să-mi mai iau o carte despre câini.

  • Cîteva sugestii pentru rezolvarea problemelor:
  1.  Ascultă care sunt sentimentele și necesitățile copilului.
  2.  Rezumă punctul de vedere al copilului. („Pari destul de descurajat. Ai încercat să rezolvi tema, dar nu ți-a reușit”)
  3.  Invită-l pe copil să analizeze situația împreună cu tine.
  4.  Hotărâți împreună care idei nu vă plac, care vă plac și cum plănuiți să le puneți în practică
  • La început m-a contrariat prima parte a titlului capitolului „Laude care nu umilesc, critici care nu jignesc”, dar până la urmă a fost partea din carte în mijlocul căreia am avut o revelație: de foarte multe ori laudele sunt greșit percepute. Alternativa propusă de autoare e descrierea faptelor care poate duce la sentimente pozitive din partea copiilor. Copiii se simt foarte stânjeniți în fața unor laude care îi evaluează. Le resping. Ba uneori se poartă dinadins urât pentru a-ți demonstra că te-ai înșelat. Așa că în loc de: „Ești ordonat” la care răspunsul nerostit al copilului poate fi: „Nu chiar, nu am făcut totul bine”, mai bine „Văd că te-ai pregătit deja pentru școală. Ți-ai terminat temele, ți-ai ascuțit creioanele, ți-ai făcut ghiozdanul.”  În cea de-a doua parte după ce aude descrierea faptelor lui, copilul se laudă singur (Știu să mă organizez și să fac planuri singur”)

În cazul criticilor se recomandă în primul rând concentrarea pe părțile bune (există!) și apoi descrierea a ceea ce mai trebuie făcut.

NU: Profesor: Tot nu ai făcut ultimele 2 probleme! În ritmul în care lucrezi, n-o să termini nicodată!

        Elev: … Niciodată nu fac nimic bine…

CI:  Profesor: Ai făcut deja mai mult de jumătate! Trei probleme deja rezolvate și mai ai doar 2.

      Elev: Pot să le fac…

Ar mai fi multe de citat, exemplele sunt variate iar scrisorile părinților și ale profesorilor (autoarele au ținut seminarii pe temele acestea) oferă situații concrete, dar și soluții creative, uneori surprinzătoare, dar plăcute și care respectă nevoile și sentimentele copiilor. Aș dori doar să mai adaug că am aflat astfel de o carte nouă How to Talk So Kids Will Listen and How to Listen So Kids Will Talk, despre care căutând informații am dat peste asta. Și mi-a plăcut…

 (sper că nu am fost prea haotică în exprimare…)

Advertisements