Pentru că în postarea precedentă s-a vorbit despre înțelegerea și, implicit, ascultarea copiilor m-am gândit să mai amintesc câteva idei prezentate de John Gray în „Copiii sunt din rai” (Editura Vremea, București, 2008, trad. Maria Giugariu):
Când copiii se opun să coopereze, înseamnă că o parte din ei vrea sau are nevoie de altceva. Acestă nevoie sau dorință nemărturisită trebuie identificată și satisfăcută. (…)
Rezultatul înțelegerii acestei împotriviri este că imediat acesta va scădea. Când li se dă de înțeles că ați luat la cunoștință de ceea ce vor și de cât de important este pentru ei, atunci nivelul lor de rezistență va coborî. Nu este suficient doar să înțelegem copiii, trebuie să reușim să le comunicăm că într-adevăr am înțeles. (…)
De exemplu, un copil de cinci ani vrea o prăjitură, dar mama lui vrea să aștepte până după masă.
Bobbie: „Mamă, vreau o prăjitură.”
Mama: „Este aprope ora mesei. Vreau să aștepți până mâncăm, apoi o să-ți dau una.”
Bobbie: „Dar vreau acum…”
Copilul izbucnește într-un acces de furie. Mama îl ascultă întâi ca să înțeleagă pricina pentru care se împotrivește. După ce l-a ascultat, îi spune calm: „Știu că vrei o prăjitură acum. Ești supărat fiindcă vrei o prăjitură și eu nu-ți dau. (…)” Apoi mama îi spune: “Tot trebuie să aștepți până după masă.” Uneori acest tip de înțelegere va fi suficient, dar uneori copilul va vrea mai mult înainte să coopereze. (…) Deși Bobbie continuă să se opună, rezistența lui este de altă natură. A trecut la supărare, la dezamăgire sau tristețe. Mama îi spune: „Înțeleg că ești trist. Vrei o prăjitură acum și nu vrei să aștepi. Ai mult de așteptat. (…) Te asigur că o să o primești. Îți promit. Vino aici, dragule, să te îmbrățișez. Te iubesc atât de mult.”
Dacă copiilor nu li se dă voie să opună rezistență, în interiorul lor va crește senzația de frustrare care va izbucni la suprafață exact atunci când atenția părinților va fi cel mai mult îndreptată spre altceva. (…) Dați-le de știre permanent că îi vedeți și îi ascultați. (…)
Ca să comunicați că ați auzit și înțeles nevoile și dorințele copiilor, trebuie îndeplinite două condiții. Părintele trebuie să comunice mesajul, dar și copilul trebuie să fie conștient de nevoia de a fi ascultat și nu doar de dorința de a primi prăjitura acum.(…) următorul pas pe care trebuie să-l facă părintele este acela de a identifica sentimentele de supărare sau frustrare ale copiilor cu calm și căldură. Dacă părinții recunosc aceste sentimente, copiii devin conștienți de ceea ce simt.
Binențeles că nu există o formulă magică de spus copilului pentru a-l face să se simtă înțeles, iar, în identificarea sentimentelor, părinții se pot ghida și după alte semne, gen limbajul corpului sau tonul vocii. Pe aceeași temă am găsit un articol interesant (dacă folosește cuiva, pot să-l traduc) și numai pentru că amintește unul dintre citatele mele preferate: „Avem două urechi și o singură gură tocmai pentru a asculta mai mult și a vorbi mai puțin.”
copiicuochidepoveste 
Articolul la care făceai referinţă aici, precum şi cartea lui Gray sau cărţile lui Adele Faber şi Elaine Mazlish, au la bază ideile lui Haim Ginott, aşa cum de altfel spuneai şi tu într-un comentariu. Momentan citesc “Între părinte şi copil” şi mi se par mult mai bine formulate ideile educaţiei printr-o comunicare afectuoasă decât ce am citit în John Gray. Voi citi şi Adele Faber, mai ales după lectura recenziilor tale.
Carmen, eu am spus la un moment dat că am fost de acord cu John Gray până la un punct. Eu mă simt legată de el pentru că mi-a deschis o perspectivă pe care nu îndrăzneam s-o exprim. Cu toate astea azi nu l-aș mai recomanda cu ardoarea din trecut. 🙂
N-am citit “Între părinte și copil”, dar mi-ar plăcea (poate scrii pe blog despre carte). Pe Faber și Mazlish le recomand oricând. (dacă vrei cartea, tocmai am terminat-o de recenzat și ți-o pot împrumuta)